*Cristian SABĂU
„Pune-ţi masca!” nu este un ordin de urmat în pandemie al vreunui prim-ministru oricare ar fi el (de la englezul Boris la mioriticul Cîţu), ci o replică de circumstanţă, aproape un ordin pe care Nae Girimea i-l dă calfei sale Iordache într-o pauză de tragere a răsuflării din timpul carnavalului… Că s-a potrivit cu pandemia noastră, doar întâmplarea care-i doamnă mare a hotărât-o…
„D-ale carnavalului” are premiera în luna mai 1885 şi este fluierată. Greu de explicat pentru că se întâmpla la doar o jumătate de an de la marele succes cu „O scrisoare pierdută” (premiera – noiembrie 1884). Caragiale era deja numit de către Hasdeu „un Moliere al românilor”, dar în „D-ale carnavalului”, în care s-ar putea găsi ceva influenţe ale lui Alecsandri („Iaşii în Carnaval”) sau Iorgu Caragiale, este mai mult Goldoni decât Moliere…
Există în piesa lui Caragiale referiri la evenimente, opere sau persoane care pot s-o încadreze destul de exact în timp. O referire care l-ar putea nedumiri pe spectatorul anilor 2020-2021 este aceea la teoria lui Mattei. O teorie care nu este „de la Matei (evanghelistul) citire”, ci „de la contele italian Cesare Mattei, întemeietorul electrohomeopatiei, citire”. Ar trebui să adăugăm că în acea vreme tehnicile lui Cesare Mattei (1809-1896) erau în vogă, chiar şi Dostoievski îl pomeneşte în „Fraţii Karamazov”. În epocă, în ziarul cu nume răsunător „Poporul”, I. Bassarabescu publică un articol în care oferă multe amănunte despre acea nouă ramură a ştiinţei medicale. Desigur, între mahalagiii noştri această ştiinţă nu ajunsese să fie cunoscută, aşa că Iordache o desfiinţează cu un sentenţios „mofturi italieneşti”.
În acelaşi registru al circumstanţierii temporale ar mai fi de amintit şi Garda Civică tratată aici mai mult ca o chestiune anecdotică, de luat în râs. Garda este evocată de Crăcănel care din cauza prea multor traduceri suferite cu stoicism ar fi dorit să ajungă martir al independenţei, vehiculul martiriului fiind tocmai această Gardă. Câteva decenii Garda Civică a fost o prezenţă (oarecum) constantă în viaţa românilor extracarpatini. A fost înfiinţată în perioada Revoluţiei de la 1848, reorganizată în 1866 şi desfiinţată în 1884 la revizuirea Constituţiei, adică un an înaintea lansării piesei (1885). În „D-ale carnavalului”, Garda Civică este doar evocată de Crăcănel, nu are un rol efectiv în piesă ca în „O noapte furtunoasă” unde – ne amintim – Chiriac „regula compania”, iar jupân Dumitrache inspecta în credinţă toate posturile…
Sigur că în comedii în general (şi în cele ale lui Caragiale) mai totdeauna e o încurcătură la mijloc, o încurcătură care trebuie desluşită dacă se poate pe cale amiabilă, fără amestecul bastoanelor. Ochi alunecoşi, inimi zburdalnice mai rătăcesc (sau mai găsesc) câte o scrisorică de amor sau un bileţel-invitaţie, obiecte care se transformă în casus belli. Mai avem parte şi de diverse încurcături lingvistice datorate aproximării cu care personajele utilizează limba română pentru comunicare: confuzia pompon-Pampon fiind cea mai importantă pentru tramă. Mai constatăm şi că este un destul de mare trafic de persoane între Bucureşti şi Ploieşti, două dintre oraşele în care Caragiale a locuit. Starea de fapt în care se petrece acţiunea este neseriozitatea tolerantă, gata să închiză ochii la oarece abateri de la normele (oricum labile, alunecoase, glisante) morale ale soţietăţii foarte înţelegătoare şi elastice. La Caragiale nu avem parte doar de hiperagitaţia din „commedia dell’arte” şi de maximizarea veseliei carnavaleşti, ci şi de comportarea de-a dreptul uşuratică lipsită de evaluarea posibilelor daune colaterale (fie ele şi doar sufleteşti) şi repercusiuni.
Caragiale a fost poate un pic ironist, ceva mai mult zeflemist, dar în subtext (destul de) moralist neîmpăcat cu acea fire a românului (adevărat şi patriot) pentru care există o singură valoare fundamentală: derogarea permanentă şi constantă de la normele de toate felurile ale soţietăţii. Poate de aceea a căutat o zonă geografic-socială cu mai puţină agitaţie şi cu mai multă ordine. Şi, deşi a sperat s-o găsească în spaţiul românesc, la Braşov, la Cluj sau Arad, până la urmă n-a avut încotro şi a ales chiar capitala ordinii Berlin.
Din piesa lui Caragiale mai aflăm şi ceva amănunte despre preferinţele românilor în materie de băuturi. Aflăm ce beau mahalagiii pe la 1885 la ceas de veselie: Catindatul – rom-jamaică, Pampon – mastică, Miţa – vermult, Crăcănel – bere, Didina – bere.
Măscuţe caragialeşti pe fizionomii piteştene
Regizorul Cristian Ioan ne-a convins (încă o dată) că este un adept al clasicului uşor up-datat şi pus în concordie cu vremile. Mai este şi un adept al respectului faţă de text ca o condiţie de start a spectacolului. Şi îndeplineşte – în plus – o condiţie esenţială: cunoaşte posibilităţile trupei piteştene, a întregii trupe, ştie la cine poate apela şi pentru ce anume.
Gabriel Gheorghe în rolul frizerului Nae Girimea este un fante de cartier, şarmant şi priceput în manipularea inimioarelor dumnealor doamnelor. Un amant galant şi probabil capabil de performanţe sexuale (că doar nu pentru a juca cărţi îşi convoacă la o diferenţă de doar trei ore pe cele două amante). Face o echipă – se vede – bine rodată cu calfa sa Iordache şi – chiar dacă mai pierde câte un bileţel de amor – trece prin viaţă cu nonşalanţa învingătorului. Şi dacă din când în când îşi mai pierde cumpătul (vezi comédia cu spiţerul Frichinescu povestită de Iordache), o face doar pentru a arăta că lumea are în el un apropitar serios şi un profesionist pe care se poate conta.
Dan Ivănesei face un Crăcănel – Mache Razachescu (de fapt numele real e impunător, legendar: Telemach fiul lui Ulise şi al Penelopei!) aşa cum trebuie: cam nătărău, tipul clasic(izat) al încornoratului căruia ţi-ar veni să-i plângi de milă dacă nu te-ar face să zâmbeşti continuu prin naivităţile sale. Mache al nostru este de-a dreptul înduioşător. Tradus în amor „nu de multe ori, da’ cam des”, este iute-vărsător de lacrimi amare şi degrabă-iertător din fire. Dar decis ca în probleme de violenţă, adică după ce a fost „insultat cu palme”, să ajungă la ultima ratio – scandalul şi poliţia (aşa, ca să afle de ce)… Ceea ce se şi întâmplă, are parte de scandal şi poliţie, ce-i drept din cu totul alte cauze…
Petrişor Stan este un Pampon permanent pus pe harţă, agitându-şi ameninţător bastonul şi mai scăpând şi câte o palmă-două chiar fără acoperire legală sau morală. Pare că în sala de bal-masché se comportă ca la un safari, hărţuindu-i pe dansatori în căutarea „bibicului”. Fosta ocupaţie de tiszt de vardişti probabil că i-a amprentat comportamentul mai mult decât actuala de jucător profesionist de Conţină (a nu fi confundat nici cu Mel Gibson, nici cu Robert Redford, alţi jucători profesionişti de cărţi).
Fetele vesele cu ochi alunecoşi şi inimioare zburdalnice, Ioana Mărgărit–Podăreanu – Miţa Baston şi Ramona Olteanu – Didina Mazu, propun un duet feminin în care se completează foarte bine şi evidenţiază însuşirile atât de diferite ale dumnealor Damele. La adicătelea îngrozitor de simţitoare şi pasionale până la leşin… Publicul urmăreşte amuzat excesul etilic al republicanei Miţa, care dă pe gât mai întâi sticla de vermult şi de-abia apoi şi paharul (în ordinea importanţei şi a cantităţii de licoare) pentru a intra în dispoziţia de luptă necesară acelui scandal monstru „cum n-a mai fost până acum în Universul”. Şi să nu uităm păruiala terminată cu leşinul combatantelor şi cu ceva deteriorări ale terenului de înfruntare – „Frizeria model”. Miţa (electrica – aspirantă la o carieră la Telegraf), când singură şi ambetată, când apelpisită, este un focar de energie greu de manageriat (strunit). Pe lângă farmecele făpturii feminine pe care cele două rivale le posedă din plin, există între ele şi amanţii lor şi oarece interese comune: chestii legate de patrimoniu şi de (vreo eventuală) carieră viitoare. Aşa că fetele, deşi nebune de amor şi de dorul lui dom’ Nae, nu-l vor pe acesta decât ca amant (aşa, ca un moft de un pamplezir), parteneriatele strategice consolidate de cuplu fiind încheiate cu amanţii titulari Pampon şi Crăcănel chiar aşa nătărăi cum sunt…
Ramona Olteanu este în „dama de verde” Didina Mazu nihilista bucureşteancă pe care, pe cât se pare, dom’ Nae ar vrea s-o promoveze la rangul de amantă principală. Îl înţelegem, că prea e consumatoare de energie republicana ploieşteancă şi de la o vreme şi amorul e bun mai molcom (ascultaţi-mă că ştiu ce spun). La prima vedere mai delicată, dar la o adicătelea, când e vorba de lupta pentru favorurile lui Nae, decisă şi aprigă, pe potriva rivalei sale.
Adrian Duţă în rolul chelnerului are un repertoriu foarte diferit de vocalize pe textul „vineee”, dar capabil şi de adâncă uimire când o vede în faţa lui pe republicana de la Ploieşti golind mai întâi sticla de vermult şi abia apoi paharul (cum ziceam, în ordinea importanţei – cantităţii).
Vlad Popescu este în rolul lui Iordache o calfă foarte eficientă atât ca frizer sau ajutor de subchirurg (noi îl vedem ca substomatolog), cât şi ca mijlocitor-mediator (poate că termenul mahalalei ar fi cel de codoş, dar Iordache chiar merită mai mult) între patronul său şi iubitele acestuia. E clar că-şi înlocuieşte patronul tot mai mult, până şi în relaţia cu organele statului reprezentate prin Ipistatul (care mai face şi el rost de-un ban organizând loterii clandestine) şi ai săi băieţi puşi pe represalii…
Petrişor Diamantu aş putea susţine cu probe că este mai mult decât un Catindat, este un Catindat şi jumătate, jumătatea în plus fiind rezultatul exagerării unor trăiri/stări (răspunsuri la stimuli externi, stimuli uneori dureroşi). Are toată simpatia pentru maniera simpatic-extrovertită de existenţă de „funcţionar aplicant” şi compasiunea noastră pentru diversele tipuri de stres pe care le suferă: ba că va rămâne un veşnic catindat, ba că nenea Iancu bogasierul de la Ploieşti îl va lua acasă şi-i va zdrobi cariera de la precepţie, ba că vitrionu’, ba că magnetizarea pe bază de jamaică nu va fi o soluţie pe termen lung, ba că feed-back-ul măscuţelor tachinate nu este chiar cel aşteptat… da’ de aici până la oarece posturi izometrice cu nuanţe de contorsionism ar fi ceva distanţă… Oricum, cred că regizorii au reţinut posibilităţile de exprimare corporală şi le vor folosi.
Vasile Pieca este un Ipistat când marţial (în faţă infractorilor Pampon şi Crăcănel), când persuasiv (când propune încă o ediţie a tombolei cu câştigător dinainte cunoscut), când triumfător (când – mare noroc – este câştigătorul tombolei de el înfiinţate). Oricum, odată cu intrarea sa în scenă se simte cum intră funcţia ordonator-opresivă a statului, da’ aşa o fi fost p-atunci…
Şi mai contribuie la atmosfera de bună-dispoziţie sărbătorească acea „muzică de of şi dor” de demult, din alt veac, prin timbrul catifelat al lui Constantin Nica şi arcuşul profesorului universitar Gheorghe Stroe care acoperă foarte bine pauzele de pregătire a decorului creat de Miruna Varodi. Un decor care descrie exact ambientul atât al frizeriei-model cu oglinzi închiriate, cât şi al veseliei mascat-carnavaleşti uşor etilizate. Anca Elena Mengheşi este o mască numa’ bună de tachinat şi dansat şi corpul de balet al teatrului în coregrafia sprinţară (cum se cade la carnaval) a lui Valentin Dobriţă completează fericit distribuţia aliniată de regizorul Cristian Ioan.
Există un mare coeficient de vitalitate în piesele lui Caragiale. Vitalitate manifestată de exemplare umane nu tocmai potrivite pentru a avea succes social în epoca dată şi geografia aleasă pentru acţiune. Dar, dacă nimeni nu-i perfect, toţi suntem (măcar un pic) perfectibili. E clar, dom’ Nae suferă de o dependenţă acută faţă de sexul frumos (şi uneori cam nevricos), o dependenţă pe care o acceptă cu plăcere ca pe o fatalitate pentru că trage oarece profituri sentimentale, sexuale… Dom’ Nae, personajul care încurcă şi descurcă iţele piesei, este un bărbat discret care posedă acel savoir-faire de fante de mahala bucureşteană absolut necesar pentru a cuceri şi păstra o vreme mai îndelungată ca amantă o femeie. Sau la o adică, chiar câte două (simultan). Fără a fi seducător profesionist, pentru dom’ Nae seducerea femeii nu este chiar formula sa de existenţă, el este (doar) un burghez care apreciază compania feminină cu forme şi temperamente care asigură variaţia în viaţa de zi cu zi (ba chiar şi noapte cu noapte). Să recunoaştem, parcursul existenţial al lui Nae este un pic cam haotic, ar fi nevoie de un pic de metodă, de ceva disciplină, dacă se poate din aia nemţească… că decât o tiranie rusească…
Dar a cere fidelitate înseamnă a ne instala într-o extravagantă stare de „utopie morală”. Ignorând dezordinea psihicului, formele de neadecvare ale existenţei individuale la contextul social (inclusiv cu componenta morală), Caragiale a construit o lume foarte relaxată. O lume bazată (şi) pe „resorbirea comicului în dramatic”. Formula îi aparţine marelui om de teatru care a fost Mircea Ghiţulescu (1945-2010, după plecarea căruia teatrul a rămas mai sărac). Formula citată a fost folosită în alt context, dar are aplicăţiune şi aici unde comicul de situaţie se amestecă în proporţii nimerite cu sentimentalismul ieftin, veselia contaminează cu succes lirismul romanţei de cartier. Caragiale îi ridică mingea la fileu regizorului, în cazul nostru lui Cristian Ioan, care dă pe faţă tot ceea ce se întâmplă (drame sau doar dramolete personale) în mediul aparent liniştit al apropitarilor, adică al micii burghezii bucureştene. Pare că mai degrabă ascultă de replica foarte decis-bărbătească (în contrast cu naturelul arătat până atunci) a lui Mache Razachescu-Crăcănel: „Jos masca!”.
