*Cristian Sabău
Teatrul Al. Davila a ales ca pagină de debut a stagiunii 2025-2026 piesa “Playlist” de Ema Stere, și –aș zice- bine a făcut! O alegere inspirată, cu un text antrenant, replici savuroase, un pic de nostalgie, ceva tentative de flirt la maturitate, niscaiva observații (curat colaterale!) despre impactul capitalismului asupra personajelor, asupra economiei și asupra relațiilor inter-umane. Toate acestea servite în registru vesel, pe muzica anilor adolescenței și tinereții personajelor, dintr-o epoca în care grijile erau doar ale părinților. Dar de atunci, din acel Illo tempore, peste suma de amărăciuni apărute pe traseul existențial al fiecăruia a mai apărut o treabă foarte puțin îmbietoare: datoria de a participa la înmormântarea colegului de clasă Sebi. Fiindcă acțiunea piesei se petrece “în zilele noastre” și plecând de la observația unui personaj anume că “Maria Tănase era puțin mai mare ca noi când a murit” am făcut niște socoteli (de fapt niște calcule foarte elaborate!) și am ajuns la concluzia că avem pe scenă absolvenți de liceu din perioada anilor 1980 (± 2-3 ani)… Sau, pe undeva pe-aproape…
Ca și în Gaițele lui Kirițescu, inițial “întristata adunare” se înveselește pe măsură ce paharele golește și dacă Sebi și-a dorit ca foștii lui colegi să și-l amintească pe ritm de rock, păi atunci rock să fie! Sau, mai pe înțelesul întregii lumi, Let’s rock again!
După ce “banditul de popă” i-a dus pe cei mai mulți participanți la înmormântare la o speluncă unde avea oarece interese, pentru o comemorare restrânsă au rămas doar 6 foști colegi (“doar ai noștri” cum definește Corina grupul rămas). Cei 6 rămași ascultă CD-ul pe care Sebi l-a dorit ascultat la înmormântarea sa și valuri de nostalgie îi inundă. Din melodie în melodie, din amintire în amintire cei 6 rămași (cam cât o echipă de volei) suprapun muzici cu trăiri, cu evenimente, cu amintiri și confirmă unanim cum că “ce gașcă mișto eram… Cei mai deștepți și cei mai frumoși! Eram speciali! Era special să fii la A!”. Cu toții, până și ambele profesoare (destul de dezabuzate) “achiesează ” (un cuvânt de generație recentă, care precis ar enerva-o pe Corina, acea adevărată “puristă” a limbii) la această evaluare retrospectivă. Lui Alex chiar îi pare de mirare că “nu s-au cuplat între ei în liceu cum au făcut alții din alte clase”; dar, parcă n-ar fi timpul trecut…
Pe măsură ce CD-ul este ascultat (și dansat) se emit felurite păreri despre ce conține și despre ce ar fi trebuit să conțină; despre Celine Dion, Elton John, George Michael (preferatul Ilincăi), Oasis, ABBA, Annie Lennox, Barbra Streisand, Nirvana, Metallica, despre “muzica de gacici”… Și sigur că orice e de preferat Recviemului lui Mozart, dar ar fi fost de preferay un playlist ceva mai puțin siropos. Dar mai ales îi pune pe gânduri o piesă a formației R.E.M. – Everybody hurts, al cărui mesaj îl percep ca pe un binom inerent condiției umane: trăiești-suferi (mai de una, mai de alta…). Tot e bine că de pe panta îi salvează Gloria Gaynor cu al său “I will survive”. E clar toți sunt supraviețuitori și ca un indicator al reușitei în viață toți sunt cei 6 participanți la adunarea restrânsă de Remember Sebi sunt divorțați.
Cei 6. Și cu groparul 7!
Regizorul Attila Vizauer nu este la prima colaborare cu teatrul piteștean, cunoaște potențialul trupei și a făcut cum se spune azi alegerea coreactă. Se vede că actorii plonjează cu plăcere în rolurile încredințate, că parcurg textul cu voluptate. Este chiar o bucurie să vezi cum întreaga distribuție :
Mirela Dinu Popescu este Corina, care prin natura funcției își asumă imediat leadership-ul grupului creat ad-hoc, funcție pe care o exercită cu autoritate accentuată, uneori chiar cu tonul unui sergent-major care-și muștruluiește trupa. Corina se mândrește cu simțul datoriei, de-aia o fi și ajuns directoare, dar, din deformație profesională (sau managerială?), are momente de comportament foarte autoritar. Deformarea profesională funcționează cu normă întreagă, nu se poate abține să nu corecteze orice exprimare care nu respectă normele ortografice/ortoepice în vigoare (și nu sunt puține!). Explică pe înțelesul tuturor diferența dintre “vise” și “visuri”, ba chiar, în toiul petrecerii (adică al parastasului!) nu uită să-i atragă atenția Ilincăi că nu i-a prezentat planurile de lecții. Față de colegele Ilinca și Andreea se comportă ca și cum ar fi niște subalterne indisciplinate, aproape că le bruschează, mai că ar putea fi acuzată de bullism… Simțul datoriei pare s-o determine să-i arate lumii o ipostază cam prea scrobită, cam prea scorțoasă. Atitudine care creează o discrepanță vizibilă și ilară între feminitatea evidentă pe care o etalează doar când îi vine cheful (în momente de duioșie tandră față de Vlad) și autoritatea asumată (cu asupra de măsură) ca pe o platoșă socială. Și culmea este că o prind amândouă ipostazele…
Daniela Marinache este Ilinca, “profesoara de bio”, fata silitoare din liceu care a aplicat înțeleptele îndemnuri ale lui Vladimir Ilici, a învățat, a învățat, a învățat… cam degeaba din punctul ei de vedere. În anii liceului sensul vieții pentru ea era biolog marin sau ratarea… Și uite-așa a ajuns… profesoară la un liceu la care colega sa de la “A”, Corina, este directoare… Nemulțumită de viață și de profesie, îl invidiază pe Vlad care (crede ea!) cutreieră mări și oceane și se luptă cu valurile, în timp ce ea stă în clasă și se luptă cu o programă (sau poate “curiculă”) cel puțin nesatisfăcătoare dacă un proastă de-a binelea. Poate că și din cauza asta întârzie să-i dea directoarei Corina, planurile de lecție… Și nu se poate abține să nu se emoționeze când o ascultă pe Barbra Streisand interpretând acel minunat șlagăr “The Way We Were” (să zicem așa cum eram) din filmul proiectat pe ecranele României cu titlul “Cei mai frumoși ani”
Alina Diaconu este Andreea, seducătoarea irezistibilă din liceu care-și perpetuează statutul și la maturitate, o allumeuse matură și experimentată care știe cum să-și exercite atracția asupra bărbaților. Andreea caută posturi provocatoare, este conștientă de atracția exercitată, atracție la care băieții (încă) reacționează (pozitiv!), iar fetele o detectează ca potențială competitoare/rivală. E suficient să vrea să-și aprindă o țigară și toți “băieții dintr-a doișpea A” se-nghesuie să-i ofere foc ca într-un citat dintr-o comedie clasică. Andreea pare mai degrabă un poem primăvăratec decât o participantă la o ceremonie funerară. Pentru alergătura și salturile prin ploaie, spre/dinspre mormântul lui Sebi, mai că ar fi meritat o variantă sexy la un bocet centenar: “Te-am zărit printre morminte-ee/ erai udă și fierbinte-ee…” . Mânată de nu știu ce imbold capitalist și-a încercat și ea norocul în economia post-decembristă, doar că Salonul de Ikebana n-a adus profitul așteptat așa că Andreea (ca și Alex) nu are o situație materială înfloritoare. Mai rău este că Salonul a fost finanțat și de colega Corina (destul de consistent: cu 100.000 euro!) care a pierdut banii investiți. Sigur că se percepe tensiunea dintre Corina și Andreea pentru cei 100.000 euro băgați și pierduți de Corina în “afacerea sigură” propusă de Andreea. Este de înțeles supărarea Corinei care a ajuns să locuiască într-o garsonieră cu confort redus, și aia cumpărată cu credit bancar pe zeci de ani. Dar, -crede Andreea- dacă afacerea a ieșit rău asta e doar o problemă (temporară!) de cashflow, înțelegeți dumneavoastră, se-ntâmplă și la casele/firmele mai mari… E clar că Andreea a luat à la légère afacerea cu salonul și că așa era greu să aibă succes. Dar să nu fim prea aspri cu judecățile și să ținem cont că Andreea este singura mamă… dar care nu-și crește fetița, încredințată de instanță tatălui (să un cercetăm de ce…)
Narcisa Mazilu este Groparul și purtătorul de mesaje (cam războinice!) al “banditului de popă”. Se spune că trebuie să trăiești astfel încât până și groparului să-i pară rău că ai murit; ei bine, în cazul nostru până și groparul apreciază playlista lăsată de Sebi pentru colegii săi: “Ce muzică frumoasă!” Și să uităm că, în cadrul spectacolului, Narcisa Mazilu mai are și un al doilea “job”: este și sufleur…
Dan Andrei este Vlad, frumosul clasei, căpitan de marină care, ca mai toți lupii de mare este fumător de pipă cu tutun olandez (ambalat în Bulgaria!) și amator de licori de-ale din fabricile lui Bacchus. Se spune că atunci când vorbești despre tine faci poezie, așa că Vlad este un pic mitoman, e chiar convins că bate mările și oceanele și nu Dunărea de la Calafat la Sulina sau pe undeva pe-acolo. Ca orice lup de mare are la îndemână, gata oricând să fie livrată unui interlocutor impresionabil o narativă (minunat cuvânt, acest new entry din vocabularul românilor exact ce-i mai lipsea limbii române!) despre mări, oceane, aparatură performantă (japoneză!), furtunile de gradul al “doișpelea” (sau pe-aproape) valurile înalte… Cu sau fără povești despre oceane și valuri, toate fetele (atunci, dar și acum!) par să fie atrase de aura de aventurier a lui Vlad, sunt gata să-l mângâie când pare deprimat sau să-l așeze pe scaun când e prea beat. De la începutul veselei reuniuni funerare Vlad a fost muncit de o problemă de (re)cunoaștere: “Nu-mi aduc aminte figura lui Sebi…”
Robert Tudor este economistul Sorin, omul care a reușit în economia capitalistă, cam singurul cu o stare materială bună. Își privește foștii colegi cu înțelegere amestecată cu un semi-ton de superioritate dar fără ostentație. Dar dacă ai noroc la bani, n-ai în dragoste (zicea înțelepciunea populară!) așa că Sorin care a avut succes în afaceri, n-a avut și în amorul conjugal, bifând deja 3 divorțuri (și partajele aferente)… Grijile lui nu sunt de natură materială, mai degrabă este marcat de oboseala presupusă de multele deplasări în interesul afacerilor… Este și singurul care știe că Vlad fabulează (ce furtuni, ce valuri, astea-s povești, literatură…), adică Vlad nu este chiar atât lup de mare cât de Dunăre (ei, de parcă-aia n-ar fi tot apă!). Căsuța sa din Grecia (pentru vacanțe de destindere și uitare a vicisitudinilor afacerilor) îi atrage imediat atenția Andreei care se și propune ca tovarășă pe drumul de întoarcere de la cimitir (Money Talks, cum bine spunea cineva…).
Marius Pieca este Alex – singurul care n-a făcut facultate dar a început de timpuriu “viața adevărată” și “s-a dezvoltat ca om”. Alex care poate dansa Moonwalk (aproape!) ca Michael Jackson, s-a dedicat mediului de afaceri, dar se pare că activitatea nu a luat-o ca pe o profesie, ci mai mult ca un hobby, ajungând un adevărat campion al întreprinderilor ratate, al unor afaceri cu sfârșit scontat… Din magazinul cu ofertă complexă (și cu atmosfera îmbietoare aferentă!) a lui Alex au rămas doar intențiile, regretele și firma azvârlită într-un cotlon și descoperită de Sorin. Dar, la urma urmei, ce-mi e covrigăria, ce-mi e coaforul, ce-mi e Concept Store-ul, tot o afacere, pierzi, câștigi, negustor te numești… Și dacă mai mult pierzi per total nu-i niciun bai, nația se descurcă ea, cumva și oricum, trebuie să avem și noi faliții noștri… Că-n rest viața curge, mai o revelație, mai un conflict cu “banditul de popă”, mai o stare de tensiune cu groparul, relații inerente afacerii vecine cu cimitirul… Pe lângă multe revelații (cam două-trei pe oră), cu acel Concept Store, Alex a avut un vis mare. Un vis frumos și multe speranțe, dar ceasul rău, jocul intereselor, conspirația mondială și mai ales sabotajul “banditului de popă” i-au năruit visul. Ceea ce nu-l împiedică să danseze și să cânte ca să-și mai amuze colegii, să destindă atmosfera și să ridice coeficientul de veselie al planetei. Dar poate ar fi bine să ne amintim atitudinea asumată în fața dezastrului, de acel personaj suspect de optimist care a fost un balcanic de-al nostru, grecul Alexis Zorba: “da, e adevărat, a fost o prăbușire,… dar ce prăbușire măreață a fost!” Chestie de optică, am zice, sau poate doar de atitudine. Și precum grecul lui Kazantzakis, Cacoyannis și Anthony Quinn, eroii Emei Stere (și ai noștri!) încercă să se lepede de tot ce-a fost rău în viața lor cântând și dansând ca într-un ritual de alungare a gândurilor negre, a nenorocului, a neșansei…
Marius Bălan este “Vocea de dincolo” a lui Sebi purtătoarea mesajului de bun-venit și – cea care rezolva enigma înfățișării fizice a decedatului.
**
Piesa propusă de Ema Stere m-a dus gândul la “Discuție după înmormântare” a Yasminei Reza, dar asemănarea este pur tematică, n-au nimic în comun încrâncenarea sumbră a Yasminei cu veselia de după mormânt a Playlistei propuse de Ema… Doctoriță de-a binelea (adicătelea chiar de profesie medic!), doctor(iță) în filologie, și recalificată la locul de muncă realizatoare de emisiuni culturale la RRC, autoarea Ema Stere este primitoarea gazdă (radiofonică) a intelectualilor români “cunoscuți și merituoși”. Ca romancieră, pentru romanul “Copiii lui Marcel”, (roman a cărui gestație a durat nu 9 luni ci 9 ani!) Ema Stere a trecut de la Premiul Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei (2020) la Premiul U.S.R. (adică -să fie foarte clar!- al Uniunii Scriitorilor din România) în 2021, evident, pentru aceeași “carte grosuță”… Pricepută la vorbe de cultură (pe Radio România Cultural), în Playlist autoarea Ema Stere practică cu succes ironia când mai fină cu nuanțe nostalgice când ceva mai accentuată (probabil) pentru a lua în răspăr realitatea și a evita monotonia.
Scenografia semnată de Roxana Răduț este atentă la orice detaliu de la mobilierul sărăcăcios și vesela de categorie inferioară al Concept Store-ului până la echipamentul prea puțin adaptat ploii (în cazul Andreei – nici înmormântării) al celor celor 6 dintr-a “doișpea A” Și dacă om fi noi la porțile Orientului, Roxana Răduț ne-a adus și la porțile misterului… ultim. Și acolo la porți de mister ne-a simțit tare bine!
Vava Ștefănescu semnează coregrafia spectacolului și oferă publicului o versiune atrăgătoare, cu momente de solo sau/și de tutti de la varianta personalizată a lui Alex la Moonwalk-ul lui Michael Jackson și mersul împleticit al lui Vlad, până la scenele de euforie generală, generată nu atât de vin și bere cât de mobilizatorul și incitantul cântec al Mariei Tănase – “Aseară vântul bătea”.
Regia lui Atilla Vizauer potențează textul Emei Stere, dialogurile sunt alerte, atitudinile personajelor variate, surprinzătoare; ostentative (Corina, Andreea, Alex), reținute (Ilinca, Sorin), sau –în cazul frumosului Vlad – oscilând între discreție și lăudăroșenia stimulată de consumul de vin și bere. La poantele din text, regizorul mai adaugă altele din interpretarea hazlie a acestuia, din gestică. Chiar și din partea economistului Sorin un calcul (complicat ce-i drept!) ca 19×3 necesită recurgerea la tehnica de calcul a telefonului mobil, sau excursiile (aproape dansante!) la mormântul lui Sebi… Spectacolul este un tot bine închegat, un all in one reușit, textul, decorul, costumația, mișcarea scenică și regia se completeză reciproc niciun amănunt nu este neglijat de la crucile din cimitir, firma de tablă ruginită și până la pantofii actrițelor, până la momentele de înfruntare (feminină!) sau de selfie de grup.
Șiii, foarte interesant și conținutul playlistei, conținut lăsat cu limbă de trecere DINCOLO de colegul Sebi. SEBI, acel (fost) coleg despre care informațiile (curat contradictorii!) ajung la spectator mai mult ca impresii vagi, ca percepții aproape șterse de timp, ca zvonuri… Ba că s-a mutat în clasa lor târziu, ba că printr-a noua dansa Moonwalk, ba că era foarte slab, ba că era dodoloț, ba că intrase în politică, ba că o plăcea pe Ilinca și-i aducea ciocolată, ba că era gay, ba că una, ba că alta… Muncit de o problemă de (re)cunoaștere, doar căpitanul Vlad, după ce se îmbată (se dovedește –încă o dată- că dictonul in vino veritas funcționează!) poate formula în mod clar ideea care le dă târcoale tuturor: “nu-mi aduc aminte figura lui Sebi!”… Da, pentru Sebi fiecare dintre cei 6 avea o reprezentare personală, un portret-robot care nu se știe cât se asemăna cu personajul real. Pentru că “moda asta nouă cu sicriul închis și fără nici măcar un portret al celui plecat” n-a fost cu nimic de ajutor în reconstituirea mentală a figurii decedatului… Dar oare de ce atâta diversitate în descrierea colegului Sebi? Oare cum se explică faptul că reprezentarea celui decedat în mintea fiecărui coleg era atât de diferită? Păăăi, cum e și normal autoarea Ema Stere păstreaza poanta pentru final și ne lămurește în ultima replică a piesei. Adică, după aproape o oră și jumătate de piesă, chiar la spargerea chefului de veselă (și dansantă) pomenire avem și noi o revelație, pentru că ultimul mesaj al lui Sebi este: “Bine ați venit la înmormântarea mea, clasa a XII-a B!”! Un mesaj pe care îl aude doar Alex – patronul Concept Store-lui, care-l transmite mai departe, fără a mai fi ascultat de colegii aflați pe picior de plecare: “Băăăi, Sebi nu era cu noi, Sebi era în B!”. Ei, acum ce mare scofală dacă ne-am distrat și noi, oleacă, la mormânt străin?
**
Producția acestui spectacol pare a fi rezultatul unei antante cordiale între TAD (Teatrul Alexandru Davila) și RRC (Radio România Cultural), o colaborare care până acum s-a verificat ca soluție de succes și n-ar fi rău să avem parte de un à suivre… Pentru că Playlista este un spectacol de succes, benefic pentru publicul care se amuză de situația inedită, aproape absurdă și ilar de tristă în care ajung cei 6 foști colegi de liceu. Momentele de veselie de pe scenă au contaminat publicul (de toate vârstele!) care a reacționat pozitiv un numai la poante ci și la piesele muzicale din Playlist. Așa se face că la ieșire am auzit mai mulți spectatori fredonând “Sfârșitul nu-i aici” adică acea variantă mai plăcută, mai prietenoasă, mai soft a lui Florian Moțu Pittiș la “The Death is not the End” a lui Bob Dylan… Păi e clar că tot noi românii ni’s mai breji, și -să recunoaștem- acest hit este o alegere minunată pentru o cântare la poarta cimitirului… Și dacă, pe vremuri, unii au făcut “Picnic la marginea drumului”, iată că -de-ai naibii ce suntem- facem și noi un Chef la marginea cimitirului… Că doar strămoșii noștri daci priveau moartea ca pe o trecere care merita să fie sărbătorită. Să-i arătăm noi “banditului de popă”, adjunctului său – Groparul, și Doamnei cu Coasa că nouă ni se asta… sau poate ni se aia, da’ de fapt, nici că mai contează. Și dacă, potrivit playlistei -așa cum pe vremuri pretindea Wet Wet Wet-, “Love is all around”, totul e minunat (rețineți -rogu-vă- mesajul pozitiv!), și am putea încheia trimfător cu un vers din “The Winner Takes it All”, ultimul mare succes ABBA – “Nothing more to say”. Cam asta fu!
PS
“Discriminarea pozitivă” pe care a practicat-o (sau a comis-o) teatrul piteștean promovând (în 2025) numai creații ale dramaturgelor ar trebui să nu fie prea dur sancționată de “organele în drept” fie și doar pentru că a propus publicului piese bune, de actualitate, mai cu tentă politică, mai socială, dar toate cu teme tentante și subiecte care stârnesc interesul publicului. Și care, mai ales, provoacă… multe aplauze!
PPS
Dacă aș fi cu 5 minute mai feminist (sau mai pricinos!) m-aș întreba de ce oare pe afișul spectacolului și pe caietul-program al teatrului numele autoarei este scris cu litere muuult mai mici decât numele regizorului. Ei, trăim în secolul regiei și… noroc că nu-s chiar atât de feminist precum mă laud (uneori!)…
