*Cristian SABĂU
În urmă cu aproape 3 ani, la 20 aprilie 2019, în Sala studio „Liviu Ciulei” a Teatrului „Al. Davila” a avut loc premiera piesei „Durata medie de viaţă a maşinilor de spălat”, de Elise Wilk. Un spectacol de o oră şi 50 de minute fără pauză, recomandat pentru spectatorii din grupa de vârstă +12. De ţinut minte pentru o eventuală tentativă de vizionare a spectacolului. Piesa a fost reprezentată în premieră absolută în 30 octombrie 2010 la Teatrul „I.D. Sîrbu” din Petroşani şi presupun că a fost bine primită de publicul din Valea Jiului. Cel puţin pentru că radiografia cu destulă minuţie ravagiile pe care aşa-zisele „necesare decizii macroeconomice” (cum ar fi închiderea singurei unităţi industriale din text) le pot produce la nivelul vieţii persoanelor obişnuite. Şi, din acest punct de vedere, piesa are o nuanţă (dacă nu chiar o serioasă încărcătură) socială. Curat potriveală între situaţia din „zona defavorizată” Valea Jiului (oare cine o fi defavorizat-o?) unde la data premierei se închideau pe capete exploatările miniere şi textul autoarei Elise Wilk care cred că a avut reverberaţii în sufletele şi minţile spectatorilor petroşeneni.
Pe scenă este adus un apartament modest cu locuitorii săi, adică cei trei membri ai unei familii de muncitori lăsaţi pe drumuri (tehnic şi eufemistic spus, „trecuţi în şomaj”) cum multe alte familii au păţit în istoria recentă a patriei capitaliste. Nimic nu pare să facă din cei trei locatari ai modestului apartament o familie funcţională, o familie bazată pe sentimente de dragoste, prietenie, pe încredere, pe solidaritate şi sprijin reciproc în momente de cumpănă. E evident că nu le merge prea bine, în principal pentru că trăiesc din şomaj sau din salarii nu tocmai generoase (că aşa-i viaţa angajatului în capitalism, ce credeaţi?), dar – neavând încotro – trebuie să se descurce cu puţin. Dar cum o piesă despre oameni – hai să le spunem – normali este la fel de greu de găsit precum probabilitatea apariţiei exact într-o zi de joi a unei pisici de culoare verde, să ne mulţumim cu generoasa ofertă a piesei despre viaţa maşinilor de spălat…
TeCercetările de până acum n-au demonstrat, dar poate că momentele de criză ale unei familii sunt legate după o stranie şi ascunsă lege cu viaţa maşinii de spălat din dotare. Practic, acţiunea piesei se desfăşoară între obştescul sfârşit al unei maşini de spălat vechi şi achiziţionarea uneia noi venite precum un cadou de preţ, frumos ambalat (legat cu panglică roşie) şi neaşteptat… momente aflate cam la un an depărtare. Cât despre acţiune, trebuie să spunem că Elise Wilk a creat o piesă în care pe scenă se povesteşte mult (de fapt, mai tot timpul) ce se întâmplă în afara ei. E şi asta ceva, mai ales că în afara scenei se întâmplă destul de multe, iar o bună parte din faptele petrecute în off se reflectă în discuţiile dintre personaje şi le amprentează existenţele.
Cotidianul e tot mai sărac în oportunităţi (chiar aşa, doar nu dădea bine să folosesc demodatul cuvânt şanse), mai stresant, chiar mai oprimant, ca atare, cei trei membri ai familiei îşi caută salvarea din realitatea contingentă, fiecare pe cont propriu… Îşi confecţionează universuri paralele în care se instalează cu tot ce au: vise-vise, năzuinţe, ceva idealuri dificil de atins, dar mai ales obsesii, idiosincrazii, fobii şi altele asemenea, toate trăgând în jos entuziasmul şi pofta de viaţă. Iluzii întemeiate pe păreri şi pe simple coincidenţe temporale pe care cei trei le iau drept dovezi clare ale unor sentimente pe care alţii le-ar încerca faţă de ei. Rezultatul? Preferinţe ciudate, opţiuni existenţiale (după anumite coduri etice) chiar condamnabile… Până şi dorinţa de deces (sau măcar de îmbolnăvire gravă) a caprei vecinului, atât de caracteristică poeticului suflet românesc, este prezentă mai voalat sau chiar direct în textul Elisei Wilk. Raportarea la realizările vecinilor, mai ales la succesul material etalat cu ostentaţie de către aceştia, creează tensiuni suplimentare. Cât despre comparaţia cu „standingul” vecinilor mereu în defavoarea propriei familii, aceste comparaţii sunt demobilizatoare şi producătoare de enervare.
Personajul central al piesei este Mama care, cu atitudine de sergent care-şi regulează compania (aşa cum făcea şi Chiriac al lui Caragiale cu compania sa), îi muştruluieşte pe ceilalţi doi membri ai familiei care nu se încadrează nicicum în disciplina muncii şi activităţilor casnice aşa cum le înţelege ea. Mama, întruchipată de Lia Deaconu, este aceea care îşi asumă leadership-ul echipei domestice alcătuite din mamă&tată&fiică. Ea, fostă sudoriţă, nu se împacă cu situaţia de şomer, este mereu activă, iar la închiderea fabricii şi-a găsit imediat servici. Un servici mai ciudat, confecţioneră de „sicrie pentru hamsterii decedaţi ai bogătanilor din Vest”, dar oricum servici care-i asigură o stabilitate financiară şi-i permite mici fantezii teleshopping-iste. Fantezii care – speră ea – vor rezolva problemele casnice, care nu-s tocmai puţine. Mama este dependentă de emisiunea de teleshopping şi sedusă iremediabil de ofertele de tipul „plăteşti una primeşti două/trei/şapteee!”.
Sclavă a reclamei, pentru rezolvarea problemelor familiei Mama caută soluţii miraculoase oferite de-a gata, cu generozitate, de posturile TV. Factor decizional cu influenţă decisivă la nivel familial, cel puţin pentru proiecte investiţionale de anvergură casnică, Mama se simte chemată – să zicem – pentru „a opera salutare reforme”. (Chiar dacă pare o expresie actual-pretenţioasă, de fiţe politicianiste, să spunem că-i aparţine chiar clasicului Vasile Alecsandri, dovadă că într-un veac şi jumătate discursul public al ţărişoarei nu s-a schimbat.)
Dorind să rezolve problemele, Mama investeşte în ceva util familiei: ba într-o bufniţă chinezească aducătoare de noroc, ba într-o Pădure Magică cu 7 copăcei, fiecare specializat într-un domeniu. Pădure care aduce concordia în familie, întăreşte sănătatea, descoperă şi aduce partenerul nimerit pentru căsătoria Fiicei, rezolvă lipsa banilor, descoperă un loc de muncă pentru Tata etc.… Copăcei care, dacă sunt orientaţi cum trebuie şi udaţi conform instrucţiunilor de folosire, par să rezolve o gamă variată de probleme… Mama încearcă să-şi salveze familia recurgând la pădurea magică aşa cum mai de mult se recurgea la descântece sau – mai nou – la interviul luat pe canapeaua lui Freud. Din păcate, iniţiativele sale le par nişte extravaganţe celorlalţi doi membri ai familiei. Aşa că, simţindu-se sabotată în bunele sale intenţii şi iniţiative de indolentul Tată şi de refractara şi răzvrătita Fiică, Mama trece la o altă etapă, îşi prioritizează propria fericire. La care vrea să ajungă tot folosind reţete din cărţile de dezvoltare personală oferite de aceleaşi emisiuni de shopping TV. E adevărat că un curs intensiv despre Cum să fii fericită în 30 de zile este de fapt un îndrumar despre cum să te transformi într-o culme a egoismului. Simplu! Primul pas este să nu-ţi mai pese de problemele celorlalţi, să nu mai faci nimic pentru ei şi mai ales nimic din obişnuitele treburi ale gospodăriei… Se simte că Lia Deaconu e îndrăgostită de personaj, plonjează cu voluptate şi se încarcă cu frământările lui, o dovedesc şi schimbările de diapazon între euforia (probabilei) victorii şi deznădejdea (sigură a) îndoielii şi eşecului.
Tatăl (singurul personaj care are un prenume simpatic – Gicu), venit pe lumea asta minunată în 16 august 1958, se consideră sufletul-pereche al unei anumite doamne Louise Ciccone născute tot în 16 august 1958, dar cam depărtişor, undeva în Michigan SUA. O doamnă cunoscută nouă tuturor sub numele de scenă Madonna. Pentru Gicu viaţa curge altfel de când (din depărtatul 1990) a făcut o pasiune pentru Madonna. E atât de îndrăgostit de artista-regină a muzicii pop încât a învăţat să scrie pe calculatorul Fiicei doar ca să-i poată trimite scrisori iubitei… Că mare lucru-i dragostea asta tomnatică, dom’le! Mai mult chiar, Gicu (rivalul lui Guy Ritchie pe care-l consideră un profitor nedemn de Madonna) are un alt sistem de măsurare a timpului, un calendar alternativ pentru uz propriu: nici gregorian, nici iulian, ci madonnian… deoarece pentru Gicu viaţa se împarte în două: înainte şi după 26 august 2009, data întâlnirii cu Madonna, dată până la care ştie până şi numărul orelor care-i desparte de ceasul întâlnirii. Purtat de himerele pe care şi le alimentează cu ştiri (şi tăieturi) din presă, când rămâne singur acasă Gicu munceşte, coase ochi la jucării de pluş (din Coreea de Sud!), activitate care, dusă cu sârg, aduce ceva foloase. Ei, nu chiar cât s-ar fi aşteptat Gicu, dar poate acoperi costurile unei călătorii la Bucureşti, unui bilet la concert şi unei camere la hotel…
Tata Gicu, aşa cum l-a construit Dan Ivănesei, este un personaj dezarmant de savuros, un inocent frământat de pasiuni vinovate, sedus de feminitatea agresivă a Madonnei (da, aia cu Like a Virgin, cu Like a Prayer şi cu milioane de alte like-uri pe net). Îndrăgostit oarecum contra (naturii) societăţii şi timpului, capabil de elocinţa timidităţii, sunt aproape convins că i-ar fi plăcut şi Madonnei dacă ar fi avut şansa unei întâlniri de gradul III. Bătut bine de badigarzii divei muzicii pop, dezamăgit şi cu iluziile risipite, Gicu pare să-şi revină la condiţia de om obişnuit, şomer, tată şi soţ preaplecat care nu (prea) iese din directivele soţiei. Dar, ca o răscumpărare a derapajului extraconjugal (doar imaginat), îi oferă în dar Mamei o nouă maşină de spălat. Ce-i drept, chinezească şi cu viaţă foaaarte scurtă… În cazul fixaţiei Tatălui pentru Madonna ar putea fi vorba de criza vârstei mijlocii (plus ceva), dar cum durata medie de viaţă a speciei umane a crescut, s-au deplasat şi jaloanele vârstei mijlocii, situate în alte vremuri pe la 40-45 de ani, acum poate ceva mai sus… Asta e, trăim într-o lume cu repere în continuă mutare, totul (inclusiv viaţa fiecăruia dintre noi) curge, dar nu molcom ca o apă de câmpie, ci tot mai vijelios.
Nu ştiu cum a fost Fiica Tatianei Serghi, eu am văzut spectacolul doar cu Ada Dumitru, care a fost o visătoare cu reflexe romantice la domiciliu şi aprigă vânătoare de muşte tot acolo. E adevărat că la 25 de ani încearcă să scape de sub tutela unei Mame mult prea autoritare care o terorizează făcându-i controale prin genţi şi sertare şi interzicându-i să iasă cu minijupă. Are un job la o firmă care tocmai şi-a sărbătorit deceniul de activitate cu un chef în care Mama nu prea crede… Fiica are propria logică comportamentală, îndrăgostită fiind de vreo 10 ani (adică de când avea vreo 15 ani) de vecinul de la etajul inferior, un familist de vârsta părinţilor ei şi cu metehne de proaspăt îmbogăţit. Afacerile cu muşte combinate cu amorul ilicit conduc la abdomen bombat de o sarcină aproape de soroc, da’ bine că maşina cea nouă de spălat intrată în patrimoniul gospodăriei ar putea da semnalul revirimentului.
Autoarea ambientează şi verbal acţiunea piesei la început de mileniu III. Foloseşte clişee verbale tre’ să, poa’ să, în puii mei şi altele de largă circulaţie în aceşti ani. Mai găsim şi diferenţe de mentalitate între generaţii, Fiica fiind convinsă că pe NET găseşti orice, iar Mama crede că pe-acolo mişună hoţii şi violatorii…
Deşi sunt în mod evident adevărate abateri de la media socială, membrii familiei tânjesc după o viaţă obişnuită, „să stea pe canapea şi să mănânce popcorn”… dar aproape un an fără maşină de spălat, un an de spălat cu mâna… este dificil de imaginat după anul 2000… Să recunoaştem – o recunosc şi personajele familiei – că, deşi nu le este foarte bine, se putea şi mai rău. „La noi e cât de cât OK”, spune Fiica, „Da’ faţă de medie – susţine Gicu – suntem bine”. Mă rog, nişte derapaje comportamentale cu iz de dictatură sunt evidente. De exemplu, Mama a decretat monopolul personal pe telecomanda televizorului cumpărat din banii câştigaţi de ea.
Trăgând linie şi ceva concluzii, ne putem întreba după o oră şi cincizeci de minute: „Oare cine ştie cine a câştigat şi cine a pierdut?”. După cele două bătăi încasate la interval de doar câteva ore, Tatăl (sedus şi redus la statutul de fan obişnuit) s-a întors la treaba lui, la poziţia de subaltern al Mamei (căreia nici pedichiura nu i-o face ca la Beauty Salon), Madonna s-a dus în treaba ei, tooocmai la Sofia… Fiica (sedusă şi abandonată) va deveni în curând mamă şi să sperăm că sosirea unui nou membru în familie va duce la o reconciliere multilaterală, şi între generaţii, şi în cadrul aceleiaşi generaţii. Şi după păţaniile cu diverse achiziţii (pe neve, doar după reclame), iluziile vor fi înlocuite de ceva certitudini.
Regizoarea Monica Pop a respectat textul şi indicaţiile autoarei, conducând discret acţiunea şi apăsând doar atunci când unul dintre membrii familiei chiar avea ceva de mărturisit spectatorului… fapte din afara scenei care, ca într-un joc de puzzle, completau profilul personajelor şi conturau relaţiile cu cei nevăzuţi, dar cu influenţă directă asupra celor văzuţi pe scenă. Regizoarea chiar ţine cont de doleanţele, preferinţele şi cerinţele personajelor. Cât despre echipa de actori, e clar că-i favorizează măcar pentru că pe durata reprezentaţiei le oferă trei mese (omletă, pizza şi pepene roşu). Nu ştiu cum o fi fost la Petroşani, dar la Davila distribuţia pe care am văzut-o la lucru – Lia Deaconu, Dan Ivănesei şi Ada Dumitru – (chiar de 3 ori, pentru că a meritat!) a fost inspirat aleasă, fiecare actor intrând perfect în hainele, pielea, mintea şi sufletul personajului interpretat.
Dar care o fi oare legătura păţaniilor familiei de pe scenă cu titlul care pare dintr-o lucrare de statistică sau de mentenanţă predictivă? Păi, pe la început de piesă, după defecţiunea cu zgomot mare, cu fum şi cu decuplarea energiei electrice, Fiica şi Tatăl se aruncă în presupuneri despre cât trăieşte – în medie – o maşină de spălat. Iar răspunsul (bazat pe viaţa celei dintâi maşini de spălat a familiei) este „14 ani, cam cât un pechinez…”. Iar în continuare Fiica socoteşte că viaţa sa (teoretică) ar fi cam cât a 5 maşini de spălat…
Scenografia Mirunei Varodi oferă cadrul propice desfăşurării acţiunii piesei, fiecare personaj are spaţiul său bine delimitat, cu grad de intimitate crescut pentru Fiică, domnişoară măricică, de 25 de ani. Completează bine realizarea artistică a piesei coregrafia semnată de Valentin Dobriţă.
Şi nu pot să mă abţin de la a considera (poate depăşind intenţiile autoarei, dar de cum a fost livrat publicului, textul este şi al nostru, al spectatorilor, să transcendem dară şi noi olecuţă) spiritul maşinii de spălat ca un fel de spiritus rector al căminului… Poate chiar un substitut actual al anticei zeiţe a căminului, fie dânsa grecoaica Hestia sau romana Vesta (pe vremuri, chiar o marcă de maşină de gătit), nu contează prea mult că-s tot din comunitatea noastră europeană (şi din NATO!). Aşadar, între două manifestări zgomotoase ale acestui Deus ex machina de spălat care părăseşte (prin sucombare-defectare) căminul deja cunoscut, celor trei membri ai familiei li se întâmplă diverse chestii. Tre’ să recunoaştem, cam nasoale, în puii mei…
