*Cristian Sabău
Îmi amintesc cu plăcere de piesele dramaturgei româno-germane Ana–Maria Bamberger Pește cu Mazăre, Three O’Clock, Belvedere montate la teatrul piteștean și apreciate de public. Dar și de Taxi Blues piesă montată la Teatrul Național I.L.Caragiale, dar prezentată și foarte premiată la una din edițiile Festivalului Teatrului de Studio de-acum muuulți ani (poate chiar vreo 15… da repede mai trece vremea…). Jucau pe-atunci în Taxi Blues, managerul de azi al teatrului piteștean Dan Tudor (care semna și regia) și Marius Bodochi.
Este, în mod cert, un act de curaj să reiei un succes al spectacolului în care au strălucit acum vreo două decenii Olga Tudorache (1929-2017) și Marius Bodochi, spectacol care a fost aplaudat pe zeci de scene din lumea largă. Un text pe care autoarea l-a scris având în minte figura și viața marii actrițe Olga Tudorache…
“Portretul doamnei T” spectacol prezentat în premieră piteșteană la început de septembrie are la bază un text lipsit de tumulturi, de învolburări romantice, care dacă au existat vreodată, au trecut demult, au devenit amintiri de depănat la gura șemineului. Dar amintiri interesante, despre fapte și întâmplări și mai interesante! Chiar dacă în această piesă nu avem parte de tensiuni, suspiciuni (rezonabile!) de tentative de otrăviri, iar conflictul (atât cât este) a fost doar interior, între așteptări/speranțe și realizări, un pic de patetism nu strică. Zic un pic, adică administrat cu lingurița și nu cu polonicul…
**
Suntem introduși în atmosfera RETRO din salonul marii artiste acum retrase de pe scenă, artista retrăindu-și în singurătate momente de glorie, momente de reverie, amintiri ale unor deliruri artistice și/sau amoroase, înfiorări și supărări, chestii sufletești de demuuult… dar încă vii atunci când le scoți la suprafață: vii și (uneori) dureroase. Marea actriță se agață de un ipotetic/posibil rol, dar și de paharul cu whisky și de țigara care-i acompaniază plonjarea în trecut cu iubirile, trădările (dar poate e prea pretențios spus, mai nimerit ar fi –de la Caragiale cetire- traducerile) aferente… Poate că în atmosfera astfel creată, trecutul primește un halou care edulcorează faptele și estompează evenimentele mai puțin dorite. În această atmosferă liniștită care îndeamnă la meditație și (poate și la) reculegere, cineva bate (insistent!) la ușă. Este un pictor trimis de un comanditar (rămas secret) să-i facă portretul marii actrițe, un pictor cam din aceeași generație cu fiul actriței emigrat de mult vreme, departe, (poate chiar) în Australia…
Primit cu retincență, la început aproape cu ostitilate, pictorul este acceptat mai mult din curiozitate, din dorința de a afla numele comanditarului. De-a lungul celor câteva ședințe de pozat cei doi se apropie tiptil, în pași mărunți unul de celălat. Pictorul își amintește cu șarm și duioșie de episodul său parizian și chiar și de șoricelul supra-ponderal Balzac co-locatar în mansarda de artist parizian. Un co-locatar care acum are un monument funerar (mă rog, doar o piatră indicatoare) în Jardin de Luxembourg. A fost acel sezon parizian un timp în care multe legături s-au stabilit, dar s-au și rupt. Un timp frumos petrecut cu persoane apropiate de cei doi și evocate în discuțiile lor: Roxana, Silvia, Andrei… Actrița îi face confidențe, vorbește despre parteneri/iubiți din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat (poate că unul dintre ei este chiar misteriosul comanditar…), despre relațiile părinți-copii, despre rebeliunea copiilor care-și vor trasată existența așa cum cred ei de cuviință, dar mai ales despre fragilitatea cuplurilor… Și bine-înțeles avem parte și de o atingere en-passant a subiectului emigrării care este aproape un leit-motiv a pieselor scrise în spațiul dramaturgiei române în ultimele 2-3 decenii. Cei doi mai trec în revistă și câte o glumiță, cum ar fi aceea despre diferențele culturale între americani și ruși pe tema percepțiilor foarte diferite despre whisky și ploșnițe (nu v-o divulg, vă las s-o serviți proaspătă, direct de pe scenă!). Între două trăsături de penel și două păhărele cu whisky, pictorul și modelul său, aduc în discuție și spusele damnatului Oscar Wilde din “Portretul lui Dorian Gray”, spuse care par să conțină ceva adevăr: “un portret spune mai multe despre pictorul care îl face decât despre subiectul înfățișat”.
Dar… nimic mai dezolant decât întinderea albă, uniformă, un lințoliu al faptelor, o pagină nouă a amintirilor… Acum avem doar amintirea unor întâmplări, nostalgia unor vremuri și fapte, uneori regrete. Când afară ninge liniștit și sârguincios, la ceas de evocare a amintirilor, (poate chiar) de retrăire a stărilor, poate îți pui (și) niște întrebări… Oare de ce am făcut asta, oare de ce am făcut aia? Oare unde și cum am greșit? Fiindcă greșelile, fie acestea penibile sau magnifice, până la urmă tot greșeli sunt… Oare ce (sau cât) să uiți și ce (sau cât) să-ți amintești, aceasta-i întrebarea! Și oare câtă plăsmuire poate încăpea într-o amintire?
Mai există în spectacol și o lovitură de teatru din final (pe care n-o să v-o dezvălui, vă las s-o savurați, sau s-o încasați! Că doar intră în prețul biletului…), care este -într-adevăr- surprinzătoare. Dar chiar dacă este treptat și atent pregătită îmi este greu s-o cred (și) verosimilă, că deh, chiar după zeci de ani de separare, de absență, dragostea de mamă, instinctul matern, legăturile adânci, sau ceva de genul (vorba intelectualului contemporan), ceva tot mai rămâne. Ceva care trebuie să acționeze ca un resort declanșator… Dar, să nu deteriorăm surpriza pregătită de autoare, nu-i deloc de dorit să strici o poveste frumoasă înserând adevăruri deranjante, dar e incitant să te joci cu niscaiva secrete parțial dezvăluite…
**
Ca să avansăm niște ipoteze (dar fără a construi un silogism!), aș zice că bambergeriana Doamnă T, deși poartă numele incitantului personaj camilpetrescian din Patul lui Procust, mi se pare că aduce mai mult cu un celebru personaj al lui Karel Čapek, acea “Enigmatică doamnă M”. O enigmatică pe care am văzut-o la Nottara, acum mai bine de o jumătate de veac (cu seducătoarea și enigmatica Migry Avram Nicolau). Am zis/scris că are aura, alura nu și lucrătura (dramatică) desfășurată de Čapek. Mă rog, aici doamna se numește “T” (poate chiar de la inițiala numelui – poate chiar Tudorache, să nu săpăm mai adânc!), dar în textul propus de Ana–Maria Bamberger tot enigmatică rămâne și tot un “dosar de existență” prezintă, vorba maestrului Camil…
Distribuția trimisă pe scenă dă glas, gest și simțire textului bambergerian, rolurile sunt foarte bine acoperite de “sfânta seriozitate profesională” despre care amintea maestrul Teodor Mazilu în mileniul trecut. Mirela Popescu este actrița, la început reticentă și țâfnoasă apoi din ce în ce mai tolerantă, mai cooperantă, mai interesată în stabilirea unei relații amicale. Poate că împletirea realizării profesionale la cel mai înalt nivel (ca artistă!) cu semi-eșecul ca mamă, poate apăsarea unei maternități percepută ca incomplet realizată, ca pe un proces întrerupt înainte de a fi fost desăvârșit, au dus la pierderea unor romantice iluzii. Fiind vorba de o artistă, ne mai putem întreba, oare ce a afectat-o mai mult, Iubirea trădată sau Orgoliul rănit? După rolurile impetuoase din Gaițele sau Cumetrele în “Portretul Doamnei T”, Mirela Popescu își confirmă talentul și profesionalismul într-un rol cu ridicată încărcătură lirică, în acest personaj construit din tușe extrem de fine.
Petrișor Diamantu în rolul pictorului Marius David venit să-i facă portretul marii actrițe se apropie de personaj (dar și de marea actriță) în vârful picioarelor, cu timiditate, ca de un monument de preț, ca de un bibelou gingaș. Se apropie în pași mărunți, cu tact, cu discreție dar și cu o tenacitate și determinare demonstrate încă din primul momentul al punerii piciorului în prag (la propriu!). Petrișor Diamantu are resursele artistice și disponibilitatea fizică de a ne face să credem că se concentrează la maxim ca să prindă ceva din sufletul (sau aura) modelului său, sau că plăcinta din care înfulecă cu plăcere e extraordinară (și să înghițim în sec!).
Foarte elegantă, rafinată chiar scenografia semnată de Cristina Ciucu (de fapt la mai toate spectacolele regizate de Bogdan Cioabă, scenografiile Cristinei Ciucu au fost puncte foarte tari). Un decor aeristit cu puține elemente strict indispensabile creerii atmosferei… o sofa rococo, măsuța pe rotile cu atât de necesara și foarte întrebuințata sticlă de whisky, șevaletul pictorului și fereastra cu ninsoarea aferentă (și persistentă). În modul în care a tratat acest text, fără tensiuni, delicat (delicat dar nu dulceag!) l-am recunoscut pe regizorul Bogdan Cioabă cel care realiza pe vremuri (tot) în tușe delicate dar ferme – Dom Juan. Am perceput spectacolul ca pe un menuet, cele două personaje, grațios apropiindu-se treptat sau luând distanța de gardă, în funcție de replici. La atmosfera de reverie contribuie și muzică de fond discretă (un Leonard Cohen, trist și resemnat în fața istoriei/mitului), un fond muzical care îmbie la apropiere, la dans, la încredere…
**
Și ninge, și ninge (“zăpada ne-ngroape” ar zice poetul moldav) și cine nu știe franțuzește ar face bine să învețe pentru că versurile lui Adamo din “Tombe la neige” se potrivesc cel mai bine cu atmosfera creată de regizorul Bogdan Cioabă în spectacolul cu piesa dramaturgei Ana Maria Bamberger: “Triste certitude/ Le froid et l’absence/ Cet odieux silence/ Blanche solitude…” Da, singurătate albă… până-n final… Poate!
**
P.S. Ca trecător foarte frecvent prin Sibiu și Deva pot să mai adaug o informație (curat colaterală!). Cu totul și cu totul întâmplător (așa bănuiesc) numele ales pentru personajul pictorului Marius David se întâmplă să fie și numele unui important pictor sibian (dar originar din zona Hunedoarei) cu expoziții apreciate de public și critică. Asta da, potriveală!
