*Cristian Sabău
Următoarea revoluție va fi feministă sau nu va fi deloc zice un slogan cert feminist și posibil revoluționar. Poate că în chiar acest context teatrul DAVILA le propune spectatorilor săi un 2025 cu accent pe dramaturgia feminină românească de actualitate. Așadar la Teatrul „Alexandru Davila” anul 2025 este ANUL DRAMATURGIEI FEMININE ROMÂNEȘTI CONTEMPORANE. Iar acel invincibile argumentum care justifică alegerea (bine-venită, zic) este că „Într-un peisaj cultural dominat istoric de dramaturgi bărbați, această inițiativă reflectă un angajament ferm pentru diversitate și egalitate. Prin montarea pieselor scrise de femei, noi subliniem importanța abordărilor variate în artele spectacolului și încurajăm tinerele scriitoare să se afirme. Autoarele contemporane tratează frecvent teme precum identitatea, trauma, violența domestică, migrația, criza familială sau marginalizarea socială. Aceste subiecte, profund relevante pentru publicul de azi, îmbogățesc paleta tematică a teatrului și oferă oportunitatea de a descoperi perspective noi asupra vieții. Astfel de producții nu doar stimulează dialogul social, ci și joacă un rol esențial în educarea spectatorilor. Proiectele inovatoare bazate pe dramaturgia feminină au potențialul de a atrage un public mai tânăr și mai divers, sensibil la temele contemporane și la noile forme de expresie artistică. În acest context, vom dezvolta 8 producții care vor fi prezentate pe cele două scene, Sala Mare și Sala Studio „Liviu Ciulei”. Un număr de artiști consacrați, dramaturge, regizori, scenografi și actori se vor implica în acest proces creativ. ”
O inițiativă care merită să fie salutată și aplaudată (c-așa-i la teatru!) cu atât mai mult cu cât a început foarte bine, primele 3 spectacole din cele 8 anunțate au fost bine primite de publicul care s-a amuzat (sau a „compătimit împreună” cu actorii) de cele văzut pe scenă
Din aceste prime 3 spectacole (cum ziceam – bine primite!) ne vom opri acum la cel care a deschis balul, adică FRUMOASĂ ȘI COOL de Alexandra ARES, coproducție cu Teatrul Național „Satiricus I.L. Caragiale” din Chișinău, regia Alexandru GRECU. Premierele au fost în 13.02.2025 la Chișinău și 23.02.2025 la Pitești.
Să facem cunoștință cu ALEXANDRA ARES
Să facem, dară, cunoștință, dar mai pe scurt, dat fiind că activitatea sa de vreo trei decenii a produs efecte culturale (palpabile!) mai mult decât notabile, chiar remarcabile… Iar efectele pe care le-am cunoscut prin contact direct, adică romanul My life on Craigslist (mulțumesc Alexandra, n-aveam habar că există o astfel de listă!) și piesa FRUMOASĂ ȘI COOL, chiar lăudabile!
Despre Alexandra Ares (n. Grigorescu) știam doar că este fiica dramaturgului, criticului, jurnalistului și (în vremuri de demult) omului politic Dinu Grigorescu. Mai știam că este cronicar de teatru, un cronicar exigent dar nu de-a binelea distrugător, așa cum se cam poartă de o vreme pe meleaguri dâmbovițene. Deși în cronicile de teatru etalează o știință a scrierii cu evidente posibilități de exprimare epică, nu o cunoșteam în ipostaza de romancieră, nu știam că are apariții notabile în engleză (sau americană?) și română. Mai știam că este co-făcătoare de revistă culturală –Rinocerul– o revistă de ridicat nivel, centrată pe fenomenul teatral. Ei bine, am constatat că știam cam puțin, situația este mult mai complexă. Alexandra Ares este o scriitoare Poliedrică – este romancieră, dramaturg, scenarist, critic de teatru și producător TV româno-american. S-a născut la București, unde a făcut studii de teatrologie (de la licență la doctorat) la UNATC, iar în ultima decadă a mileniului II a debutat ca jurnalist cultural la TVR (cu emnătura Alexandra Grigorescu). A trecut „apa cea mare” în 1998 și s-a stabilit vreo două decenii la New York, oraș care a preluat funcția de pol de atracție pe care o exercita -acum o jumătate de veac- Parisul. Și-a început cariera ca realizator de emisiuni de televiziune la TVR în anii 1990 și după ce s-a mutat în SUA, a adoptat pseudonimul Alexandra Ares și a început să scrie în limba engleză (din 2005) romane și piese de teatru, scrierile sale bucurându-se de succes de critică și de public. Este –în mod cert- o autoare bilingvă, membră al Pen Center USA și a Uniunii Scriitorilor din România (USR), fondatoare a magazinului literar Manhattan Chronicles și vice-președintă a Fundației Spirit Românesc care editează revista lunară Rinocerul și coordonează editura Ghepardul.
Dar Alexandra Ares este (și) o (fostă) emigrantă care s-a întors cu un bagaj de experiențe și cu cetățenie yankee (dacă așa ceva mai e de fală în ziua de azi). Desigur, experiențele i-au fost servite de diversitatea simțită prin contact direct și de evidenta alteritate la centr-europeism-ul cu care ne mândrim p’acilica…. Despre personalitatea complexă a Alexandrei Ares putem să dăm crezare aprecierii unui adevărat om de teatru (inclusiv de teatru liric de nivel mondial) – Andrei Șerban. Regizorul arăta că piesele Alexandrei Ares „… conțin întrebările, fanteziile și angoasele existențiale ale primei generații feminine libere de comunism și aruncate în lumea dezlănțuită…”. Curat dezlănțuită maestre, am putea zice…
Din opera literară publicată în România, (proză și critică): Exilată în trecut, (Cartea Românească, 2005), Visătoarele (Polirom, 2008), Viața mea pe net (Polirom, 2012), Paradisul perfecționat (Liternet, 2021), O bunică de milioane – Comedie în două acte, scrisă la 4 mâini cu Dinu Grigorescu (Ghepardul, 2018), Magazinul de bărbați – Piese scurte (Ghepardul, 2012), Waking Beauty/Frumoasa adormită și trezită (Ghepardul, ediție bilingvă, 2005), Sam Shepard, Rebelul rigorii mortale, (Aldine, 2005 – ed. I, Tracus Arte, 2018 – ed. II). Opera sa a fost apreciată, nominalizată la premii importante și premiată, cel mai recent premiu fiind Premiul Ion Luca Caragiale acordat de Academia Română pentru piesa “Undeva, Cândva sau Youthtopia” (2024).
Alexandra Ares cultivă un soi de umor delicat și ștrengăresc, un umor tonic care generează zâmbete și hohote de râs (chiar și titlurile sunt simpatice, ex: Eurostroika, The Iron-y courtain), nimic în comun cu așa-zisul umor de azi, un tip de umor scrâșnit extrem de critic (reprobator, veștejitor), care smulge mai mult rânjete decât zâmbete. Au fost voci critice care au considerat că My life on Craigslist s-ar putea înscrie în trendul “blog book”, fiind un roman simpatic la care se râde mult și care seamănă cu “Jurnalul lui Bridget Jones”, … Nuuu! E mult mai mult decât atât! Alexandra Ares are un umor fin, grațios, e mai degrabă o scriitoare din stirpea talentatului Ring Lardner. O scriitoare care a început să scrie luând drept macro-erou New York-ul – acel nou Paradis up-datat și perfecţionat. Am putea chiar să spunem că este autarea unui ciclu (sub)intitulat Pentru New York cu dragoste si abjecție, asta ca să-l aducem printre noi pe J.D. Salinger cu a sa Esme…
Cât despre numele de zeul grec al războiului – Ares, credeam că este doar un nom-de-plume (pen name, ca să înțeleagă și generațiile mai noi), dar mai scormonind prin NET am aflat că acest nume l-a dobândit cu concursul vreunui oficiu al stării civile din SUA. Explicația e mult mai simplă, Alexandra Grigorescu a fost căsătorită cu John Ares, prezentatorul unei emisiuni de muzică alternativă din Manhattan.
„Alexandra Ares este o scriitoare din noul val al secolului 21 cu trei identități, românești, americane și globale… ”, o scriitoare care „concepe structuri conflictuale… cu undă poetică,… deschisă în cuprinderea tuturor contrariilor ce pecetluiesc contemporaneitatea”, iar „complexitatea viziunii sale țintește întotdeauna o esențialitate uitată” scria regizorul Alexa Visarion. Și chiar avea dreptate!
La premiera piteșteană din 23 februarie 2025 întâlnindu-l în public pe maestrul Dinu Grigorescu, tatăl autoarei piesei, mi-am amintit o anecdotă adevărată! (așa ne asigura textul…). Se întâmpla la Paris în 1852, la teatrul Marigny, la premiera piesei „Doamna cu camelii” de Alexandre Dumas-fiul, într-una din loji aflându-se și Dumas-tatăl, adică tatăl autorului. Într-un antract, un prieten intră în loja lui Dumas tatăl și-i spune: „foarte bună piesa fiului dvs. dar cred vă revine și dvs un oarecare merit, nu?”. Dumas-tatăl răspunde „cum un oarecare merit? Eu am meritul cel mai mare! Eu sunt autorul autorului!”
Mi se pare mie sau există ceva treceri evidente de ADN dramaturgic între generații // de la tată la fiică Dinu/Alexandra GRIGORESCU? Cred că genele, ADN-urile, așchiile sărite din trunchi și alte asemenea concepte certifică –fără vreo umbră de îndoială- o filiație clară. Acum, că tânară generație pare mai chemată și mai aplicată, asta-i altă treabă, ține de contextul social și de climatul cultural (atenție, cine se supără –precum în poveste- se alege și cu nasul scurtat)
„Frumoasă și cool”
Avem parte de seturi de pattern-uri, de tipare ca să le zic pe neaoșește, pentru că de la colegul (ceva mai în vârstă) Eschil așa ne-a fost lăsat/dat. Un pic de standardizare, nu strică, mai stăvilește haosul ăsta creat de individualități care de care mai individualizate de individualismul accentuat (spre exacerbat), acționând haotic în această lume nebună, nebună, -de-a dreptul ne-bună- din care cu mândrie proletară sau corporatistă facem parte. Că de ceva vreme (măsurabilă în milenii) lumea-i veselă și tristă cum bine observa un poet care iubea conservatorismul o demonstrează textul revizitat al piesei Frumoasa adormită și trezită (care a început prin a fi roman), montată în 2019 la Teatrul Național Radiofonic (și nominalizată la premiile UNITER). N-am citit varianta inițială dar din revizitarea solicitată de exigențele imaginate pentru spectacol de regizorul Sandu Grecu – „După 20 de ani” (vorba unui alt coleg cu sediul undeva pe Sena) a rezultat un text bun de adus pe scenă. Un text care fără să aibă tensiuni și ciocniri de interese foarte violente între personaje, curge lin și logic, etapizat în funcție de vârsta, aspirațiile, îndeletnicirile și Ondei, axul în jurul căruia gravitează personajele masculine total secundarizate (să mai contribuim cu un barbarism la îmbogățirea limbii române!) de consistența personajului feminin central.
Poate că această „Frumoasă și cool” piesă de teatru reflexivă și aparent veselă pe un fond mai puțin vesel, rescrisă la solicitarea regizorului Sandu Grecu a fost actul literar prin care autoarea s-a rupt de Exilul din trecut, un exil care deși s-a sfârșit demult pare să fi lăsat urme adânci nu doar în opera ci și în sufletul Alexandrei Ares. Oare de ce cred că ar fi de preferat saltul de la Visătoare cum a fost (și poate o mai fi) la etapa care să poată fi definită de Memorialul Plăcerii?
„Frumoasă și Cool” este o poveste; o poveste despre dorințe, iubire, compromis, despre mrejele și capcanele pe care le pune viața și societatea; o poveste în care în lipsa covorului roșu care nu e întins conform năzuințelor poți fi lesne păcălit și transportat (sau chiar teleportat) cu diverse preșuri, în diverse situații mai puțin dorite…
Ca și alte tinere Onda a trăit marea iluzie a acelui mult lăudat American Dream, și poate și a refrenului anilor 90 „Go West ”, numai că realitatea de la firul ierbii e puțin diferită de cea din reclame cosmetizată și frumos ambalată și livrată pieței mondial(izat)e de uzina de vise de la Hollywood. Se pare că în Marele Fruct Oprit (nu prin lege, ci prin înalta poruncă divină) nu poți rămâne, „Bright, Clean and Pure” (cum zice undeva autoarea) dacă vrei să „progresezi” în societatea zilelor noastre.
Oportunitățile dau năvală, New York-ul este plin de oportunități și de propuneri pe care n-ai cum să le refuzi. Poți să încerci, dar cu reușitul e mai greu; mai faci o eschivă, mai două dar nu le poți eschiva pe toate, te lași atras (sau târât) de vorbe mieroase, de priviri languroase, comporatamente macho -masculine (spre pur machiste), de promisiuni înșelătoare… și uite-așa te pomenești într-o relație tentantă, ademenitoare, promițătoare dar care ascunde un potențial toxic ridicat. Și toxicitatea, în timp, iese la suprafață și efectele sale se văd, se resimt…
Newyorkezi din Pitești și Chișinău
Luana Lute (oare nașii Luanei au văzut-o pe Raquel Welch în Loana?) este la primul rol principal pe scena de la Davila și o prezintă pe Onda (un nume care nu știu dacă figura în setul de nume de botez acceptat în RSR la data nașterii și botezului, că și numele de botez erau standardizate pe-atunci) un personaj feminin complex, sensibil, în etape diferite ale vieții trăite cu parteneri diferiți. Onda este când optimistă, când tristă, când -în final- resemnată cu eșecul experimentării visului american. O fată delicată, cu iluzii, dorințe destul de vagi, confruntată cu ciocnirea de contingent, docilă sau revoltată, o fată care experimentează pe propria piele ceva neașteptat – duritatea existenței. În societatea în care activitatea de bază este make money, Onda deja matură susține că se privilegiază numărul, că judecățile se fac doar pe bază de numere, -de exemplu- dacă ai un număr suficient (sau, preferabil – important) de parteneri sexuali combați cu succes plictiseala, rutina, monotonia…și îți poți dobândi unicitatea. Interesant, păi nu? Hollywood-ul și uzina sa de vise are o contribuție în happy-end-urile (aproape) ritualice ale celor mai multe din poveștile de pe ecran, mai greu de regăsit pe teren… Așa cum bine ne (în)cânta Amanda Lear acum vreo jumătate de veac “Hollywood is just a dream/ when you are seventeen…”
Poate vrei confort, o casă spațioasă, o vilă, un penthouse, un automobil Mercedes (sau două), vrei să te îmbraci la marile case de modă, vrei să mergi la evenimente (culturale) foarte scumpe? Ei bine, când ai 17 ani poți să visezi să ai toate acestea și dacă mai ești frumoasă și lipsită de prejudecăți (sau asta o fi o expresie eufemistică pentru un grad avansat de lejeritate morală?) ai șanse mari să-ți atingi dezideratele… Complexul fizic Frumusețe&Tinerețe este o cheie care poate oferi multe perspective, poate fi un avantaj decisiv în competiția pentru o existență cât mai confortabilă. Și dacă nu-ți iese din prima, insistă pe principiul lozului “mai trage o dată”… Totul e să-ți joci bine cărțile pe care destinul ți le-a pus în mână, fiindcă după acel end game vine nota de plată, “cash sau card”, vorba oricărei chelnerițe (să rămânem în gen!) de azi. Și mai trebuie doar să nu faci ce a făcut Ulise! Adică trebuie să te lași dusă de val și –în niciun caz!- să nu le reziști sirenelor de la Pet Shop Boys care în anii 90 cântau atât de ademenitor: Go West! Go West! Go West!
(Go West life is peaceful there/ Go West in the open air/ Go West where the skies are blue/
Go West this is what we’re gonna do…
Go West there where the air is free/ Go West we’ll be what we want to be/ Go West now if we make a stand/ Go West we’ll find our promised land…
Go West we will love the beach/ Go West we will learn and teach/ Go West change our pace of life/ Go West we will work and strive…)
Onda pare că înoată (uneori chiar contra curentului) în acest fluviu vast care este viața, fluviu care mai ascunde cataracte și bulboane. S-ar părea că inocența fetiței Onda este un teren de întrecere între Făt-Frumos cel visat şi enervantul Zmeu al Zmeilor. Un teren (minat de intenții amestecate) de întrecere între Făt-Frumos cel visat și (supra?)dotat cu toate virtuțile şi enervantul Zmeu al Zmeilor, un asocial antipatizat de (aproape) tot poporul, dar cu priză la fetele neexperimentate, inocente. Competiția ascuțită dintre Făt-Frumos și Zmeul Zmeilor nu are un rezultat definitiv, pare mai degrabă un conflict (semi)înghețat de genul celor care se poartă în lumea de azi. Făt-Frumos pare –tehnic vorbind- cam pămpălău (crede Onda-fetiță), semn că fetelor foarte tinere le plac mai mult acei bad guys, poate fiindcă or fi mai pricepuți într-ale artei seducerii și (poate și) mai ortomani (își fac veacul la sală, nu ca proștii de loseri, la bibliotecă)…
Tinerețea este ca o autostradă cu multe racorduri și variante, orice punct de bifurcare, poate fi un noroc sau… dimpotrivă. Dar în niciun caz nu cred –cum susține un dicton- că doar utilizând bunele baniere și arborând un zâmbet larg poți obține tot ce vrei. Întotdeauna trebui să mai adaugi ceva implicare… fizică. Inocența fetiței Onda se pierde, sau se oferă la schimb cu experiența, e greu de făcut o balanță contabilicească pentru a ne lămuri dacă la sfârșit bilanțul e pozitiv sau… invers.
Luana Lute reușește un adevărat tur de forță trecând prin toate aceste stări cu tonuri și sub-tonuri, fiind convingătoare în toate momentele, în orice ipostază. Reușește să fie convingătoare, nuanțată, după împrejurări, ezitantă sau decisă. Poate ceva mai puțin în secvența palmei servite unuia care chiar o merita, care palmă putea să fie un pic mai răsunătoare. Un pic de violență de gen folosită cu scopuri artistic-terapeutice nu e neapărat condamnabilă, cred.
Romantically speaking, mi s-a părut (poate) că sesizez o nuanță (constantă) de bitter în poveștile Alexandrei Ares, un fel de fir gri conducător. Amărăciune detectabilă nu doar din vorbele Ondei ci și din ale unui alt personaj (de pe Craigslist) – emigranta poloneză Beata: “FOREVER LOVE is just a glorified name for TEMPORARY LUST and MUTUAL INTEREST.” Așa o fi oare? Dacă ar fi să-l ascultăm pe celebrul personaj Bulă, unii zic că DAA, alții zic că NUU…
În urmă cu vreun an când am întrebat de ce nu se mai joacă Gaițele lui Kirițescu, o piesă care va avea mereu public, mi s-a răspuns: pentru că nu mai avem Wanda… E adevărat că un eveniment fericit i-a adus interpretei Wandei – actrița Ramona Olteanu un concediu de maternitate (să-i trăiascăăă!)… Dar după ce am văzut spectacolul chișinăuan-piteștean pot garanta că Luana Lute (care până acum n-a avut parte de multe roluri cu greutate, poate doar secvența din Cumetrele) are și datele fizice și temperamentul necesar pentru a putea fi o opțiune pentru Wanda din Gaițele… Departe de mine gândul de a face recomandări regiei sau direcțiunii, numa’ zic și eu…
Florin Dobre îl prezintă pe Dan un exemplar al întreprinzătorului român post-decembrist care vrea să-și facă loc în economia mondială, mai dând din coate mai arborând o cravată care să atragă atenția… Ieșit cam șifonat din confruntările (de idei!) cu minerii invitați să devin grădinari bucureșteni pentru o zi, două, refugiat în magazinul de cravate se alege cu o mireasă, tânără, frumoasă, sensibilă, disponibilă, căreia îi oferă… o parodie de ceremonie nupțială-(aproape)horror. Și ceea ce debutează un pic romantic, cu buchete de flori, se sfârșește după câțiva (7?) ani când Dan este văzut la dimensiuni reale, adică bătrân, burtos, chelios, păros…
Vlad Popescu este Pepe, şoferul (și –într-un fel- aghiotantul) celor provizoriu ajunși prin puterea banului undeva mai spre vârful piramidei sociale, o piramidă instabilă cu baza atât de mișcătoare și nesigură… Îndrăgostit (ca un frate!) de Onda o ocrotește cât i se permite și fără să iasă în prim-plan. Este omul bun la toate folosit (și sacrificat) de potentații zilei. Pentru că dacă un pistol apare întâmplător în actul I va fi –si-gur!- folosit în actul al III-lea…
Marius Furtună oferă portretul furtunosului Keev emigrantul cam pauper și serios depeizat, evadat la New York, nerealizat sau (mă rog neatingându-și presupusul potențial). Pentru Keev viața este un continuu freamăt, o suită de pariuri cu mize tentante și/dar riscante… actorul are forța si impetuozitatea unui uragan de gradul 5, se dezlănţuie de câte ori are ocazia, (și cât îi permite textul). Extravagant în comportament, dorințe și năzuințe (pe termen lung), are idei ciudate (de tipul: „vasul de WC este cel mai important obiect dintr-o casă”) și pare incapabil de sentimente care să aibă profunzime și o durată rezonabilă. Keev care este un He-man non-stop, se remarcă printr-o constantă atitudine armăsăricească (să mai inventăm o vorbă, vă asigur că mai e loc în dicționar, așa că se poate!) față de femei și viață. Diferențierea sexuală dictează diferențele de abordare ale vieții de cuplu (cuplu heterosexual, să fim bine-înțeleși!): fetele vor mai mult sentiment (dragoste, dragosteeee!) în timp ce bărbații privilegiază tentația plăcerii imediate, vor mai multă acțiune (Sex! Sex! Sex!)…
Pavel Lupăcescu este Sam, emigrant și el (recognoscibil după posibilul accent mixt de RioGrande-RioBâc) este băiatul bun, binevoitor, dispus să acopere daunele sufletești cauzate de predecesorii parteneri. Chiar pare a fi o alternativă pozitivă (finally!) la relațiile păguboase de până atunci ale Ondei, pare dispus să așeze, cu discreție și delicatețe o prișniță pe un suflet destul de încercat (na, că mai sunt pe lume și d-ăștia, cine-ar mai fi crezut?!). O perspectivă cât de cât posibilă de happy-end, într-o lume foarte grey, nu (ne) strică… Și nu ne strică nici o continuare mai optimistă a vieții Ondei de după New York…
Natalia Lupăcescu și Ira Cazac adică duetul Onda mică-mama Ondei este o oază de veselie și speranță în lumea prozaică, stupidă și plină de primejdii. Statuia Frumoasei Adormite încă așteptă sărutul care s-o trezească, acea Chaleur de la passion, care vine mai greu în ziua de azi când totul s-a tehnicizat, incluziv amorul fizic descompus în faze, fiecare cu instrucțiuni de aplicare etapizate. Și poate că permanentă este doar statuia ca simbol a liniștii (pe principiul… pietrele rămân) restul fiind doar agitație browniană, ardere rapidă și iluzii risipite (să nu zic pierdute, că deja a zis-o un altul acum ceva vreme). Ira Cazac este o o zglobie, neastâmpărată, exuberantă Onda la 7 ani, dornică de a cunoaște și de a-și alege modelele în deplină cunoștință de cauză… Onda-copil nu e mulțumită de ipotezele și soluțiile mamei, mai solicită și alte puncte de vedere, dialogul mamă-fiică este antrenant și are turnuri surprinzătoare datorate istețimii și minții iscoditoare ale micuței Onda.
Natalia Lupăcescu, mama Ondei, intră în cercul de dezbateri în aer liber cu ceva idei preconcepute despre idealul masculin, curat descumpănită de ideile fiicei. Dar mai ales intrigată de intervenția domnișoarei – Onda matură care susține (pe bază de experiență personală) punctul de vedere -curat subversiv- potrivit căruia candidatura la postul de partener de viață a Zmeului-Zmeilor ar trebui luată în mod serios în considerare…
Dumitru Tanmoşan, dirijează și supraveghează mişcarea personajelor (și a gemantanelor aferente) o mișcare ce pare să imagineze un carusel, o roată a vieții care se învârte tot mai repede și se oprește preț de câteva secunde pentru a debarca/îmbarca un partener… Ajutate și de muzica anilor 70-80 (atunci când muzica era mai mult belcanto verdian și nu recitativ wagnerian) proiecțiile video transportă într-o secundă spectatorul din București la New York, geamantanele sunt mereu pregătite de parcă toate personajele ar fi soldați gata oricând să ocupe posturile de luptă, adică să intre în tiparele sociale pe care le-au creat autoarea și regizorul.
Costumele imaginate de Ecaterina Salimova sunt frumoase şi contribuie la descrierea exactă a stării personajului la diverse momente. Mulțumită Ecaterinei Salimova, Onda este mereu discret-elegantă și doar Keev este ostentativ costumat, adică în concordanță cu comportamentul… Ecaterina Salimova a imaginat o scenografie simplă dar curat mișcătoare și foarte versatilă. Multe, multe geamantane (14, dacă bine am numărat) care se pot combina ingenios pentru a obține suportul material al jocului actorilor. Geamantane ușor de re-locat conform trebuințelor locului și momentelor acțiunii/poveștii. Și ajutate de proiecțiile Video datorate lui Constantin Ghilețchi, care-l transportă pe spectator acolo unde se desfășoară acțiunea.
Iată că la un deceniu de la piesa lui Leonid Zorin, “Un bărbat și mai multe femei” în montarea (foarte bună! a) lui Gabriel Gheorghe acum, pe scena de la DAVILA, avem parte de o femeie și mai mulți bărbați. Prin această Cool… spectatorul are la dispoziție o poveste antrenantă de o oră și jumătate, o poveste care-l absoarbe și îl transformă în co-participant la întâmplările (și pățaniile) personajelor. Regizorul chișinăuan Alexandru Grecu reușește să condenseze o bună parte din viața de copil și tânără (spre maturitate) a Ondei în acest carusel vijelios care e ritmul existenței la început de mileniu III. Personajele aduse pe scenă de Alexandru Grecu sunt vii, își etalează fără rețineri calitățile sau/și defectele, relațiile dintre ele sunt credibile, dialogurile animate mai ales de viziuni diferite despre lume, viață, Feți-Frumoși, Zmei, acasă, AMORRRR… Avem parte și de ceva violență (din off!) și de ceva sânge care însoțește pierderea inocenței Ondei dar și ieșirea din scenă a lui Pepe.
Ce înseamnă „acasă”?
Aproape de final Onda are o interesantă discuție cu Sam, căruia îi spune că vrea să meargă „acasă”. „Dar ești acasă” îi răspunde Sam. Ceea ce poate să însemne că pentru cei doi același cuvânt are cu totul altă semnificație… drama incomunicabilității umane.
Chiar, care o fi definiția cuvântului acasă este doar un adverb sau un cuvânt descrie o stare de spirit? Este doar casa părintească, doar casa moșilor și strămoșilor? Mesajul nerostit (dar intrinsec) este (sau cel puțin pare să fie) că tot mai bună este iarba de acasă… asta că să ne apropiem de Sir Tom Jones, fiu de miner galez (azi octogenar, dar și el rezident, câteva decenii, în State) care prin anii 60 cânta acea baladă tristă despre ultimul vis al unui condamnat la moarte. O baladă despre iarba verde de acasă – It’s good to touch the green, green grass of home…
Cu mândrie patriotică îmi amintesc că prin anii 60, George Bunea cânta cu mult succes un șlagăr săltăreț și cu un text – adevărată lecție de geografie cântată! Șlagărul cu pricina e o compoziție a (west)germanului Heino Gaze prelucrat și lansat în lume de americanul (de fapt emigrant german din Odessa!) Lawrence Welk. Textul românesc foarte simpatic este al lui Aurel Felea (și mi-am permis să schimb un singur vers): „Calcutta e pe Gange/ Cairo e pe Nil/ Le știe toate-acestea/ Oricare copil/ New-York-ul e pe Hudson/ Bosfor la Marmara/ Pe Dâmbovița însă/ E inima mea… Aici sunt eu acasă/ Și tot aici iubesc/ O fată cum nu mai găsesc…”
Am recurs la dimensiunea internațională, dar am putea să ne limităm la cea popular-națională care îndeamnă la auto-limitare culinară „Paște murgule iarba pe care-o cunoști” sau –mai grav- iarba ca martor tăcut dar prezent la anumite derapaje etice („Ruşine mi-e şi de iarbă/ Cu cine mi-am făcut treabă”)
Haideți să fim un pic serioși, ce-mi Dâmbovița, ce-mi e Hudson, tot un fel de gârlă (e adevărat, unii susțin că dimensiunea contează), doar o apă – H2O și niște maluri; că doar fericirea (sau nefericirea) te paște la fel în Unirii, Grozăvești sau Crângași ca și în Yonkers, Bronx sau Manhattan. E clar că n-am răspuns la întrebarea despre „acasă”, dar nu era treaba mea, poate o va face autoarea Alexandra Ares într-un alt roman, sau într-o viitoare piesă de teatru. Dar, în acest amânat Coming home am zărit (sau poate doar mi s-a părut, iluzia este marele dirijor al vieții) într-o trecere pe ecran manifestul (care m-a bucurat, recunosc!) they leave the west, până la urmă pus în practică…
Unirea prin teatru… Deocamdată!
Această reușită producție chișinăuan-piteșteană (de fapt o co-producție moldo-româno-yankee) este nu doar o izbândă artistică ci și o victorie de tip (geo)politic, actorii din distribuție inspirat reunită –culmea-, s-au înțeles perfect și s-au făcut înțeleși de spectatori). Asta în ciuda celor care susțin cu tărie că dincolo de Prut se vorbește o limbă foarte, foarte exotică – moldoveneasca. Dacă tot nu ne-am putut uni nici prin poduri, nici prin calea ferată (cu ecartament european!), nici prin magistrale de înaltă tensiune, iată că s-a reușit măcar o unire prin teatru. E doar un început… Un început datorat celor două teatre Teatrul Național Satiricus Ion Luca Caragiale Chișinău șiTeatrului Alexandru Davila,Pitești! Și datorat celor doi directori, Sandu Grecu (Satiricus, Chișinău) și Dan Tudor (Davila, Pitești) care au săvârșit Unirea (măcar) prin cultură. Așadar a fost făcut un (prim) pas în cadrul programului „Unirea cu România prin teatru”… Deocamdată!
“Drumul de la pagina scrisă la scenă trece prin sensibilitatea echipei artistice, făcând ca aceeași piesă să fie mereu alta. Sper ca această montare să atingă inimile publicului”, scria autoarea în caietul-program al spectacolului. Sunt sigur că așa s-a întâmplat. Am și o verificare la cald! La ieşirea din sala de spectacole, în stația de autobuz am auzit o discuție între două spectatoare de vârstă (să zicem) medie, una dintre ele spunându-i apăsat interlocutoarei: “mie chiar mi-a plăcut spectacolul ăsta bazat pe experiențele unei fete care a plecat de acasă și s-a întors la 33 de ani!” Subscriu, și mie!
