Motto: „Gleb? Era un mare pictor, ceva aparte… Portretul este foarte greu de pictat, dar el era excelent în această privinţă. El simţea sufletul omului şi-l reda direct pe pânză. Nu picta chipuri frumoase, ci spiritul. Nemaivorbind de lucrări realizate doar în creion. Ziua întreagă era cu pensula în mână. Oricui venea la el, fie şi străin, îi spunea: stai puţin să te desenez!” – Valentina Rusu-Ciobanu
*Cristian SABĂU
Deşi în fiecare an am avut parte de manifestări de mare valoare estetică (inclusiv întâlnirea anuală de la muzeul din Cernăuţi cu pictura şi grafica lui Leon Kopelman, un artist care a aparţinut mai întâi României şi apoi URSS), de multă vreme n-am mai avut parte la pachet de emoţie artistică + umor ca în acest an la expoziţia dedicată centenarului naşterii unui artist foarte special – Glebus Sainciuc. Născut în 19 iulie 1919 la Chişinău, în (pe atunci) Regatul României, şi decedat în 16 octombrie 2012 (la vârsta de 93 de ani) tot la Chişinău, în (actualmente) Republica Moldova, Glebus Sainciuc a fost un „artist plastic basarabean portretist, cunoscut mai ales pentru colecţia sa de măşti din papier mâché pe care le prezenta el însuşi. Autor al mai multor lucrări de pictură şi grafică, apreciate înalt de critici, şi personalitate remarcabilă prin atitudinea sa civică, artistul Glebus Sainciuc s-a distins prin originalitatea stilului, un incontestabil talent actoricesc şi umor subtil”. Cel puţin aşa susţine Wikipedia şi vă asigur că, din cele cercetate pe viu, pe teren, de data asta Wiki chiar are dreptate. Elogiul din Motto ar putea părea părtinitor pentru că acele cuvinte de admiraţie au fost pronunţate de soţia „omului măştilor” într-un interviu luat de o ziaristă chişinăuană în 2015. Adică atunci când doamna Valentina, una dintre „zânele bune” ale oraşului, împlinise 95 de ani, iar soţul său Glebus plecase de 3 ani la cele veşnice, lăsând-o în casa din strada Grigore Ureche nr. 38 (cartierul Sfânta Vineri) cu doar cu trei colocatari: pisicuţa Zbânţa, motanul Salcâm şi căţeluşa Clopo.
***
Format la şcolile românească (între 1942–1944 studiază la Politehnica Bucureşti, Facultatea de Arhitectură) şi moldovenească (şcoală generală între 1931–1940 la Chişinău şi Şcoala Republicană de Arte Plastice în perioada 1944–1947), Glebus Sainciuc s-a impus prin portretistica viguroasă din anii ’50-’70 (vezi „Moş Ilarion”, „Aliona”, „Tania”, „Portret de ţăran”), dar şi prin „derogările” de la normele realismului socialist pe care şi le-a luat cu de la sine putere. Derogări prin care, respectând tematica dominantă a acelor ani, a prezentat publicului opere într-o manieră absolut proprie, scoţând în evidenţă figurile/portretele chiar şi în scene cu figuraţie numeroasă ca „Lăptăresele”, „Muncitori” sau „Masa mare”. Gleb Sainciuc a fost atras de figura umană mai mult decât de acţiuni/scene/întâmplări povestite cu penelul, a privilegiat personajul individual chiar şi în tablouri de mari dimensiuni în care a încăput personajul colectiv, coerent, corect, dar secundar în raport cu individul.
Opera plastică a lui Glebus Sainciuc s-a impus prin expoziţiile de succes (cele mai multe personale, dar şi de grup) de la Chişinău (1962, 1969, 1998, 1999) şi Moscova (1964, 1970, 1982, 1983). În România, artistul basarabean a avut expoziţii personale doar după 1990, la Cluj (1992), Piatra-Neamţ (1994) şi Iaşi (1998). În afara spaţiului românesc opera sa a fost prezentă şi foarte apreciată în spaţiul ex-sovietic (Moscova, Kiev, Baku, Odesa, Lvov), dar şi în Franţa, Belgia, Germania, Canada, Bulgaria, Polonia, Irak, Siria.
Valoarea operei sale a fost recunoscută, artistul – membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova (din 1975) şi „Cetăţean de Onoare al oraşului Chişinău” – a primit de-a lungul vieţii numeroase (poate nu destule, pe potriva operei sale, dar…) distincţii din care am reţinut doar câteva: Diploma de Onoare a Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM (1967), Maestru Emerit al Artei (1976), „artist plastic al poporului” (1991), Ordinul Republicii Moldova (1998), fiind declarat (în 2009) şi Doctor Honoris Causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Opera „maestrului măştilor” Glebus Sainciuc a fost prezentată şi analizată încă din vremea socialismului (sau mai ales atunci!) când în R.S.S. Moldovenească au apărut, între anii 1975-1986, 5 (cinci!) albume în limbile română (pe atunci „moldovenească”) şi rusă, unul dintre volume – Portretul plasticianului Glebus Sainciuc” (Chişinău, 1979) – fiind chiar opera soţiei sale Valentina Rusu-Ciobanu.
Portrete caricaturizate sub formă de măşti
Rar mi-a fost dat să observ atâta interes, amuzament şi bucurie la publicul foarte tânăr – la copii – care s-au distrat copios în faţa măştilor. Pentru că măştile lui Glebus Sainciuc nu aduc în faţa publicului doar figuri foarte cunoscute, nu doar personaje din lumea artei plastice (o lume destul de restrânsă numeric), ci din toate formele de artă (foarte mulţi actori, cântăreţi şi scriitori), personaje foarte familiare pentru spaţiul românesc estic. Este adevărat că, dintre cele peste 500 (DA, nu este o greşeală, nu este vorba de un zero în plus, sunt peste cinci sute!) de măşti ale lui Glebus Sainciuc, o mare parte sunt „confecţionate” în anii ’60-’70 şi reprezintă personalităţile epocii. Ceea ce pentru publicul tânăr, contaminat mai ales de cultura vestică (recunoscând imediat actorii din filme – mai ales – americani), constituie un impediment, multe dintre figurile prezentate de măşti fiind adevărate necunoscute. „M-am ocupat cu măştile, le-am restaurat, am început încă de anul trecut, în primul rând am făcut o catalogare a lor… O problemă foarte serioasă că mulţi nu ştiu cine sunt în aceste măşti”, a declarat fiul artistului, Lică Sainciuc (şi el un mare artist a cărui expoziţie de grafică clasică şi de calcugravură am prezentat-o în septembrie 2013).
Cu trăsături îngroşat-parodice, meşterul „hârtiei mestecate” (cam aşa s-ar traduce numele franţuzesc al tehnicii măştii) ne-a lăsat o colecţie de figuri umane – din care publicul poate recunoaşte uşor personalităţi actuale – o galerie din care nu lipsesc regizorul (şi directorul) Petru Vutcărău, cântăreaţa Maria Bieşu (în Cio-Cio-san, rolul care a consacrat-o), actorul şi regizorul Dumitru Fusu, tenorul Luciano Pavarotti, figura visătoare a poetului Marin Sorescu, cea şugubăţ-întrebătoare a actorului Nae Lăzărescu, cea gânditoare a pictorului Igor Vieru. Sau măştile unor figuri din lumea culturală românească ce au unit malurile Prutului, cântăreaţa Anastasia Lazariuc, poeta Leonida Lari şi poetul Grigore Vieru. Măşti pe ales pentru că expoziţia a prezentat exact 100 (poate ar fi fost mai simpatic numărul 101…), frumos rânduite, grupate câte patru şi atârnate de sforicele.
„Un artist plastic al întregului popor, maestru în Moldova şi cel mai atârnat pictor de compoziţia sa”, cum foarte plastic-moldoveneşte îl definea pe Glebus Sainciuc (prin 1992) un critic moldovean. Era mic de stat, aprig la caracter şi simpatic la portretele pe care le-a făcut de-a lungul întregii cariere, până în ultimele luni de viaţă când era foarte bolnav. Deoarece Glebus provenea dintr-o familie de longevivi (mai toţi aproape centenari), soţia sa Valentina Rusu–Ciobanu (pe jumătate lituaniană) credea că soţul său va trăi mai mult decât ea şi o va înmormânta, dar n-a fost aşa. În ciuda vitalităţii sale („Nu stătea un minut locului… Când ajungi la bătrâneţe, mai stai în pat, te mai odihneşti, dar el până în ultimii ani de viaţă a făcut măşti şi a pictat. Ultima mască a meşterit-o pentru ambasadorul german de pe atunci”, îşi amintea soţia sa), Glebus a părăsit mai devreme existenţa pământească.
Expoziţia vernisată pe 5 iulie în câteva săli ale Muzeului Naţional de Artă al Moldovei (muzeu care se prezintă cu o faţă nouă, elegantă şi impunătoare la care a contribuit sprijinul financiar al Guvernului României), intitulată „Glebus Sainciuc – 100 de ani de la naştere” (deschisă până în 8 septembrie), a prezentat unui public numeros şi cu vârste diferite atât lucrări de pictură şi grafică din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al Moldovei, cât şi 100 de măşti din papier-maché din colecţia privată a familiei artistului. Măştile sale au umorul solid şi clasic al unui Arcimboldo, dar şi nuanţe impresionist-carnavaleşti. Maestrul măştilor a găsit (poate mai exact ar fi „a depistat”) şi accentuat câte o trăsătură definitorie pentru fiecare subiect al măştii. Îmi închipui atelierul lui Glebus Sainciuc ca pe un adevărat carnaval ce stă să-nceapă în care, precum în poveşti şi filme, măştile sale abia aşteaptă căderea nopţii ca să înceapă petrecerea şi dansul. Din păcate, tehnica aceasta de confecţionare (din hârtie, cartoane, textile, cleiuri de lipit şi vopsele) are ca produse obiecte delicate, perisabile, care au nevoie – ca şi oamenii pe care-i reprezintă – de atenţie permanentă, de condiţii bune de viaţă. Şi dacă autorităţile culturale moldovene vor manifestări, până acum au cam uitat cât de importantă (şi costisitoare) este întreţinerea măştilor care au nevoie de condiţii de viaţă omeneşti, mai ales de căldură, pentru că şi ele sunt sensibile şi se tem de frig, arăta graficianul Lică Sainciuc, fiul lui Glebus şi al Valentinei Rusu-Ciobanu. Şi – din păcate – pentru atelierul din strada Dimo, unde se păstrează colecţia de măşti, încălzirea în condiţiile blestemului economiei de piaţă este financiar inaccesibilă…
Glasul şi poziţia autorităţilor
„Tot ce este legat de acest nume, după mine este legat de istoria vie pe care o putem vedea cu toţii în creaţia lui Glebus Sainciuc expusă aici”, a precizat ministrul Educaţiei, Culturii şi Cercetării, Liliana Niculaescu-Onofrei.
„Prin aceste măşti putem să ne amintim de oamenii de artă din Republica Moldova, mă bucur că s-a găsit un spaţiu pentru această expoziţie şi, sigur, foarte multă lume poate să vină să vadă lucrările, să-şi amintească de maestrul Sainciuc şi să consume artă de calitate”, a declarat prim-ministrul Republicii Moldova, Maia Sandu. Trecând peste nefericita expresie „a consuma artă” folosită cu precădere de politicienii şcoliţi prin vest, Maia Sandu avea dreptate: expoziţia centenarului naşterii lui Glebus Sainciuc este importantă pentru că marchează cu un jalon clar, istoria artei româneşti de la răsărit de Prut. Dar mai importantă a fost expoziţia pentru că, aşa cum a fost gândită, a creat un spaţiu de amuzament şi reflecţie, de bucurie copilăroasă şi de trecerea în revistă haioasă (parodiind solemnitatea) a unor figuri importante din istoria artelor. Curatorul (sau curatorii) expoziţiei a ţinut cumpăna dreaptă între pictura realizată cu „mijloace clasice” (pictură de şevalet) şi măştile care sunt o formă mai exotică de artă (cel puţin în spaţiul nostru românesc în care carnavalul nu este în sine o instituţie precum – de exemplu – în Italia sau Spania unde măştile au istorie îndelungată).
***
Acum, după ce am vizitat expoziţia lui Glebus Sainciuc, la 6 ani de la expoziţia fiului său Lică Sainciuc, şi cu regretul că nu m-am nimerit la o „personală” a Valentinei Rusu-Ciobanu (ale cărei lucrări le-am văzut în alte contexte), mi-am adus aminte de titlul romanului lui Maurice Druon „Marile familii”. Pentru că mai mult decât potentaţii financiari ai lui Druon, familia Sainciuc este una dintre marile (şi nu foarte numeroasele!) familii ale artei româneşti. Româneşti, nu doar basarabene! Şi dacă autorităţile culturale n-au făcut prea mult pentru difuzarea operelor acestei mari familii, măcar Poşta Moldovei şi-a făcut datoria editând atât mărci poştale, cât şi plicuri prima zi. Cineva tot mai face câte ceva…