Noi, migratorii
Prolegomene la Migraaanţii lui Matei Vişniec
*Cristian SABĂU
„De ce aceste Prolegomene?”, s-ar putea întreba cineva. Pentru că, deşi Prolegomenele constituie introduceri şi explicaţii preliminare, se referă strict la studii ştiinţifice, şi nu la literatură, îmi permit să observ că Matei Vişniec a folosit metode ştiinţifice de abordare a fenomenului migrator contemporan, fotografiind, radiografiind (sau poate scanând) fenomenul migraţiei actuale. Şi mai ales culegând date despre fenomen, urmărindu-i dinamica tot mai alarmantă.
Acum vreo 60 de ani când am început să învăţ Istoria la şcoală am ajuns şi la (pe-atunci) consistentul capitol rezervat „popoarelor migratoare”, adică acel interludiu istoric de vreo 8-10 secole dintre sfârşitul Antichităţii şi Evul Mediu timpuriu în care Europa noastră a primit vizita şi a oferit (de voie, de nevoie) spaţiu vital goţilor, longobarzilor, gepizilor, hunilor, slavilor, avarilor, ungurilor, mongolilor şi care-or mai fi fost şi-or fi trecut pe-aici… Nu ştiu dacă astăzi se mai studiază acel capitol, dar este clar că naţiunile Europei de azi sunt alcătuite din pături succesive ale popoarele migratoare „altoite” peste stratul uman de bază (ADN + contribuţie la îmbogăţirea limbii) aşezat de locuitorii zonei. A fost acea migraţie milenară o perioadă tulbure asupra căreia, din lipsa izvoarelor istorice scrise, există până azi mari controverse, de multe ori speculate politic (cu întrebări retorice de tipul „cine au fost primii în…?” sau „ce popor a pus bazele civilizaţiei în…?”, „ce popor are dreptul de a-şi extinde spaţiul vital în zona…?”). Desigur că acele migraţii ale unor întregi popoare au fost mutări obligatorii, acel „Go West” fiind singura mutare câştigătoare, practic singura care oferea supravieţuirea în calea unor popoare nomade şi războinice. Decât o moarte glorioasă, o retragere sănătoasă, pare să fi fost dictonul care a salvat multe populaţii, mai toate venite din stepele şi deşerturile Asiei Centrale. Şi n-ar trebui să uităm migraţiile mult mai târzii, dar cu impact economic şi social-politic: cea ţigănească (rromă sau – în Italia – doar roma cu un singur r) din Evul Mediu târziu sau pe cea evreiască din secolul al XIX-lea, emigraţii soldate şi cu „chestiunile” cu care s-au confruntat statele române în faţa respectivelor etnii.
Migraţia de azi într-un film din 2005
În depărtatul an 2005, selecţia pentru Festivalul de la Cannes cuprindea un film controversat semnat de regizorul Mario Tullio Giordana, „Quando sei nato, non puoi piu nasconderti” („Odată ce te-ai născut, nu te mai poţi ascunde”). Un film în care se punea pentru prima oară cu multă forţă problema emigraţiei (mai ales) transmediteraneene, dar şi (într-o oarecare măsură) transbalcanice. Un film tare (în care joacă şi câţiva actori de origine română), un film cu impact la public şi presă, dar care n-a fost luat în serios de politicienii europeni. Un film al cărui autor Mario Tullio Giordana îşi asuma o poziţie foarte critică la adresa obtuzităţii politicienilor europeni: „Un intelectual trebuie să aibă o privire critică asupra oricărui tip de establishment stupid care caută să reducă critica la tăcere”. Un film care anunţa acest tsunami de migratori din ultimii ani, din păcate trecut cu vederea de decidenţii politici atenţi doar la viitoarele alegeri sau la ceva afaceri profitabile.
Schimbări de lexic, cuvinte noi în dicţionare
Până pe la începutul mileniului al treilea nu exista prin dicţionare cuvântul migrant, adică prin dicţionarele (de tip enciclopedic) pe care le posed, franceze (Larousse, Maxidico), italiene (Devoto), spaniole (Real Academia Española, Larousse), dinaintea anului 2000. Doar dicţionarele de limbă engleză (Webster, Collins) dădeau forma „migrant” încă de prin 1990 (şi ceva), dar alături de formele „emigrant” şi „immigrant”. Să ne amintim că celebrul film al lui Chaplin (mai mult decât centenar, din 1917!) se numea „The Immigrant”, tradus la noi prin „Emigrantul”. Şi să ne mai amintim şi de piesa lui Slawomir Mrozek „Emigranţii” jucată cu mare succes prin anii ‘70 la Teatrul Mic (de Mitică Popescu şi Ştefan Iordache, în regia cinematografică a lui Mircea Daneliuc) şi reluată (tot cu mare succes!) în ultimii ani la Sibiu, Cluj, Bacău… O temă care este cronic-actuală şi actualizată la fiecare deceniu.
Revenind la „cuvintele potrivite” pentru a descrie fenomenul migrării şi eroii săi, încep să cred că poate tocmai intenţia de a nu „confuza” cititorii a dus la eliminarea prefixării când cu e, când cu i şi aşa am ajuns la forma revoluţionară migrant (aşa, tout court, fără niciun fel de prefix!). Cât despre dicţionarele româneşti, nici vorbă de vorba „migrant”. Nici chiar DOOM-ul din 2010, dicţionarul acela care ne învaţă să scriem corrrect, nu-i oferă doritorului de scriere corrrectă decât seria „a migra-migrare-migrator-migratoriu-migraţie-migraţiune”, serie situată între „mignonă” (un tip de literă) şi „migrenă”…
Presupun însă că următoarea ediţie a DOOM-ului va conţine cuvântul „migrant”, că doar limba este un organism viu, care se pliază pe nevoile de comunicare uzuale şi nu stă îngrămădită într-un dicţionar plin de praf.
Migraţia de azi – generată de politica tembelă a neocolonialiştilor
O lege verificată zi de zi spune că nimic nu vine din senin, totul are o cauză. În cazul ultimilor migratori din Africa şi Asia, cauza este cunoscută: distrugerea unor state din nordul Africii şi din Asia sub lozinca eliberării popoarelor de dictaturi/dictatori şi implementarea „democraţiilor”. Să ne amintim că prin 2011, după ce s-a dezlănţuit o campanie de presă furibundă cu nişte javre neocolonialiste mai ales ale lui Sarkozy şi Cameron (cu sprijin serios din partea campionilor mondiali ai democraţiei SUA, pe-atunci laureatul Nobel Obama şi madama Clinton), s-a invadat Libia ca să se „elibereze” poporul libian (de fapt un conglomerat de triburi) de „tirania lui Gaddafi”.
Foaaarte penibil a fost preşedintele neamţ al tuturor românilor (dar mai ales al diasporei româneşti care nu mai poate de dragul lui) atunci când, în urmă cu vreo doi ani, a declarat că România nu avea posibilitatea să primească (parcă) o cotă de 1000-2000 de imigranţi, un număr ce depăşeşte capacitatea de azil sau de absorbţie, integrarea şi convertirea în forţă de muncă a României. Trebuie să fii un stat penibil şi impotent ca să adopţi o astfel de atitudine când în ultimele trei decenii partenerii tăi din NATO au destabilizat sau distrus o bună parte din nordul Africii şi Asiei (Algeria, Tunisia, Egipt, Libia, Sudan, Siria, Irak, Afganistan) prin instrumentarea unor revoluţii portocalii sau războaie pentru eliberarea de aşa-zise dictaturi. Trebuie să te comporţi ca un stat de 2 bani pentru ca, atunci când Germania sau statele scandinave acceptă să primească peste un milion de migranţi (produşi nu de intervenţia lor, ci a prietenilor lor neocolonialişti, Franţa, Marea Britanie, SUA), un stat ca România să nu poată primi o „cotă” de 2000-3000 decât forţat… Îmi aduc cu plăcere aminte că, atunci când România nu era ditamai democraţia capitalist-dezvoltată de azi, ci o nenorocită de republică populară, statul român – aşa comunist cum era el! – putea primi, adăposti şi şcolariza mii de copii şi tineri din Coreea, Cuba, Vietnam şi din diverse ţări africane (Egipt, Congo, Angola etc.) fără să fie forţat să o facă!
Zi de zi mai mulţi migranţi. Dar şi mai mulţi migranţi morţi în marele cimitir comun al Mediteranei
Escaladarea nivelului înfruntărilor armate, luptele zilnice din oraşele deja în ruine generează zi de zi tot mai mulţi migranţi. Şi zi de zi tot mai mulţi migranţi morţi în marele cimitir comun al Mediteranei. Nu există săptămână în care zeci de migranţi ambarcaţi pe câte o navă a vreunui ONG să nu fie plimbaţi între Lampedusa şi Malta.
Au fost şi programe special elaborate pentru a-i ajuta pe cei care se încumetă să treacă Mediterana s-o facă în deplină siguranţă, unul dintre acestea cu nume foarte frumos, „Mare nostrum”, pe vremea prim-ministrului Matteo Renzi.
În urmă cu vreo două săptămâni, senatul italian a respins cererea de punere sub acuzaţie a ministrului de Interne Matteo Salvini acuzat de „sechestrare de persoană şi refuz de ajutorare a unor persoane aflate în mare pericol” în cazul navei „Diciotti” căreia i s-a interzis intrarea în porturile italiene. Desigur, dacă s-ar fi întâmplat în România, ar fi sărit în sus o groază de tembeli strigând că „este apărat un penal!” (de parcă „penalii” n-ar avea drept la apărare!)…
Dar navele plecate din Tunisia sau Libia pot ajunge doar în portul italian al Insulei Lampedusa sau în Malta, iar în Italia noul ministru de interne Matteo Salvini (din partea Ligii Nordului) a declarat porturile închise pentru navele „traficanţilor de refugiaţi” (fie aceştia refugiaţi politici sau economici) ale unor ONG-uri – în opinia sa şi a altora – cel puţin dubioase. Poate ar ajuta şi dacă reprezentanţi ai ONG-urilor care operează în Mediterană n-ar fi un Luca Casarini, „oengist profesionist” care în trecut a reprezentat alte ONG-uri („No Global” sau „Genova 2001”).
În ultimele luni, în Mediterană au fost mai multe episoade dramatice pe care le putem reţine după numele navelor plimbate între porturi: „Mare Ionio” sau „Open Arms”, „Alan Kurdi”, „Sea-Eye”, „El Hiblu I” etc…
Numai că de la „porturi închise” la „mări închise” este numai un pas. Foarte explicite mesajele ministrului Salvini: „Vasul Mare Ionio violează legile. Sper că vor fi arestaţi”. Apoi, declarând că nu-l interesează soarta celor care sunt surse de venit pentru anumite ONG-uri, îi îndemna (pe facebook) pe migranţi: „Luaţi nişte hidrobiciclete, faceţi ce vreţi!”. Chiar în aceste zile, o navă a unui ONG german „Alan Kurdi” n-a fost primită nici în Lampedusa, nici în Malta. Mai mult, Salvini a declarat că, fiind vorba despre o navă germană, „ar fi bine să se îndrepte spre un port sigur – Hamburg!”. Asta după ce o altă navă, „Sea-Eye”, a fost declarată un pericol pentru Europa.
Dar nu doar în Mediterană se întâmplă nenorociri, ci şi pe uscat, pe „ruta balcanică” Liban-Turcia-Grecia-Croaţia-Italia. Recent (chiar săptămâna trecută), un grup de „clandestini” a încercat să ajungă la Udine (sau la Trieste) şi să-şi piardă urma, devenind nişte „ilegali” care vor dormi în gări şi în parcuri. Atitudinea „Grupului de la Vişegrad” (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia), gardul de sârmă ghimpată înălţat de Orban la frontiera cu Serbia, ca şi scandalurile diplomatice Italia-Franţa, până la „chemarea pentru consultări” a ambasadorilor (şi blocarea de către francezi a graniţei comune la Ventimiglia) au forţat Italia la o atitudine mai dură faţă de fluxul migrator transmediteranean.
Fenomenul migraţiei – dramă umană generatoare de dramaturgie umanistă
Matei Vişniec, după umila mea părere, singurul scriitor român (hai, româno-francez) care ar merita premiul Nobel pentru literatură, este un creator sensibil la fapte din trecut şi din prezent. A adus pe scenă atât pe eroina Franţei Jeanne d’Arc în „Ioana şi focul”, cât şi dezastrele războaielor balcanice prin „Despre sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia” şi, recent, dramele din Mediterană prin „Migraaanţi”.
Iată cum descrie dramaturgul geneza „Migraaanţilor” şi cum îşi explică succesul piesei:
„Voiam să scriu o piesă sociologică bazată pe mărturii. Numai că, în 2015, un alt val de emigranţi a venit peste Europa, perturbându-mi priorităţile. Italia s-a aflat brusc în prima linie a unui exod provenind din Africa şi Orientul apropiat. I-am propus atunci lui Beppe Rosso să schimb subiectul şi să-i scriu o piesă despre imigraţia provenind de pe celălalt mal al Mediteranei. Am scris cu febrilitate, inspirat şi de depeşele pe care le primeam la RFI, de numeroase reportaje citite în presă, dar şi de călătoriile mele efectuate în Turcia, Maroc, Tunisia, Iran, Grecia, Italia, Spania… Premiera absolută cu Migraaanţi a avut loc la Teatro Stabile din Torino pe 24 ianuarie 2017… Că vrem, că nu vrem, fenomenul migraţiei va fi unul durabil, care va schimba faţa Europei. Deja el are un impact puternic asupra peisajului politic european, peisaj pe care îl remodelează. Dezbaterea identitară este mai intensă decât oricând în Europa pe fond de imigraţie sau de migraţii. Se profilează la orizont chiar şi riscul unei fragmentări a Uniunii Europene, tot în urma şocului provocat de sutele de mii de migranţi care vin uneori cu mentalităţi greu de tolerat în Europa statelor laice, democratice şi liberale.
Am participat la diverse dezbateri… şi m-am convins încă o dată că teatrul poate provoca revelaţii, poate stimula spiritul critic, ba chiar poate şi furniza informaţii noi. Mulţi spectatori mi-au spus: Am aflat din piesa dumneavoastră detalii pe care nu le ştiam. Precizez că uneori oroarea se ascunde în detalii. Şi că unele dintre ele sunt dificil de imaginat. De exemplu, faptul că atunci când marea este agitată mulţi traficanţi scad preţul la traversări… Tot acest interes pentru piesa mea este motivat de fapt de gravitatea subiectului”.
Punându-şi piesa în contextul politic mondial, Matei Vișniec explică: „Există de fapt două viziuni asupra viitorului care se înfruntă în acest moment. În Europa occidentală predomină (încă) ideea că naţiunea este un concept perimat şi chiar periculos. Prea s-au luptat în istoria Europei naţiunile (pure) între ele. Pentru evitarea unor noi masacre şi a unor ciocniri dezastruoase (cum au fost primul şi al doilea război mondial) ar trebui deci să construim nişte naţiuni plurale, în care oameni de pretutindeni să se amestece între ei (dar să aibă totuşi un ţel comun: ataşamentul faţă de democraţie, drepturile omului, egalitatea între femeie şi bărbat). Această viziune este împărtăşită de diverse forţe şi curente de stânga, precum şi de o constelaţie de militanţi şi organizaţii care militează pentru deschiderea totală a frontierelor. În virtutea acestei teorii (sau viziuni), numai societăţile cosmopolite şi pluriculturale sunt viabile. De unde convingerea că imigraţia ar fi de fapt ceea ce ne-ar putea feri de noi ciocniri naţionaliste, de noi coşmaruri şi drame.
A doua viziune este cea identitară, în virtutea căreia, dacă ne pierdem rădăcinile, ne pierdem şi sufletul, şi fiinţa, şi stima de sine. Cei care au această convingere nu sunt în mod visceral opuşi imigraţiei, dar doresc ca imigranţii să se topească în naţiunile care le deschid porţile. În Franţa a funcţionat timp de multe decenii această viziune care ar putea fi rezumată cam aşa: Franţa îşi deschide porţile cu generozitate pentru că Republica Franceză îi transformă pe străini, mai devreme sau mai târziu, în nişte buni francezi. Viziunea identitară este şi mai evidentă în ţările Europei de răsărit, care nu au avut nici experienţă colonială şi nici ocazia să primească prea des pe teritoriul lor valuri de imigranţi din Africa, din Asia sau din lumea arabă. Pentru cei care identitatea este o prioritate, imigranţii, atunci când nu se integrează cultural, devin nişte ocupanţi, nişte cuceritori. Cele două viziuni riscă să ducă la o veritabilă scindare a Europei. Am schiţat acest tablou reducând foarte mult datele fenomenului, pentru că ele sunt de o mare complexitate. Recomand, pentru o mai bună înţelegere a fenomenului imigraţiei, o carte a unui mare reporter francez, Jean-Paul Mari, carte intitulată Les bateaux ivres. Acest om străbate planeta de 35 de ani şi ajunge la concluzia că marile mişcări de populaţii nu pot fi oprite de nimeni şi de nimic. Numai dacă ţările bogate vor reuşi să exporte bunăstarea şi securitatea există şansa ca fluxurile migratorii să se diminueze”.
Ei bine, cum s-ar spune în Moldova de sus, „hai ş-om mai grăi”. Ţările bogate NU „vor reuşi să exporte bunăstarea” pentru că – în ciuda declaraţiilor de pe la ONU – n-au nici cea mai mică intenţie s-o facă! Poate pentru că, vorba unui personaj dintr-un alt film („Traducătoarea”), „în ciuda drapelelor înălţate la ONU, azi nu mai există state. Există doar corporaţii”. Da, marile corporaţii şi interesele lor. Cine se poate pune cu ele?