Oameni cari au fost… în Teatrul Al. Davila: Nea Ionică, Nea Mihai, Carmen&Jean Roxin

0
106

*Cristian SABĂU

Foarte tare m-am supărat când directorul Nicolae Poghirc a hotărât să dea jos tablourile actorilor din holul şi de pe scările Teatrului Al. Davila. Chiar n-am priceput logica… Doar acele tablouri reprezentau istoria teatrului, îi aduceau în memoria celor care le vedeau figuri importante, artişti care au urcat pe scenă de-a lungul celor peste 7 decenii de teatru piteştean profesionist. Adunând într-o carte cronicile din primele două decenii ale mileniului III dedicate Teatrului Al. Davila, mi-a făcut plăcere să (re)întâlnesc adevărate personalităţi artistice, figuri de seamă ale teatrului piteştean, foarte multe plecate din teatru. În aceste rânduri, dintre cei plecaţi din lumea asta o să-i aduc în atenţia cititorilor pe actorul Ion Focşa şi regizorul Mihai Radoslavescu, dimpreună cu Doamnele lor, iar dintre cei plecaţi… la Bucureşti pe soţii Carmen şi Jean Roxin.

Nea Ionică

Şi îi sunt foarte îndatorat lui Ion Focşa (1925-2012), cetăţean de onoare al Piteştiului, pentru mine nea Ionică, pentru colegii de generaţie Focşulică, actor emblematic pentru teatrul piteştean. Îi sunt îndatorat pentru că, de câte ori venea Radu Beligan la Piteşti, mă lua („ca să nu merg cu mâna goală”, comenta nea Ionică) să-i facem împreună o vizită care dura vreo oră, poate chiar o oră şi jumătate. Doar aşa am reuşit să mă aflu în trei rânduri într-o discuţie privată cu trei foarte mari actori: Radu Beligan, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru (fie-le amintirea veşnică!), adică „Take, Ianke şi Cadâr”, într-o versiune scenică de neuitat datorată lui Grigore Gonţa. Cu Radu Beligan am avut mai multe ocazii să stau de vorbă, şi singur, şi în cerc restrâns (chiar m-a asigurat că, dacă va mai da vreodată vreun interviu, o va face numai cu mine, ceea ce m-a determinat să renunţ definitiv…). Şi îi mai sunt îndatorat lui nea Ionică pentru un sfat pe care mi l-a dat şi de care am căutat să ţin seama: „Fii mai generos cu actorii!…”, m-a îndemnat el şi am încercat să fiu aşa, pe cât s-a putut… I-am fost redactor de carte la volumul al doilea din trilogia sa de „amintiri din teatru”, „Ghinionul a fost norocul meu” (probabil mă alesese şi pentru că lucrasem un timp pentru Editura Paralela 45, unde au apărut cărţile). Trebuie să recunosc, prin temperamentul neastâmpărat (spre vulcanic) mi-era greu să-l văd pe nea Ionică aşezat la masa de scris… Dar, pentru că avea multe amintiri interesante de povestit, şi-a dictat amintirile şi mai întâi poetul Toma Biolan (la volumul I) şi apoi eu (la vol. II) am reuşit să alcătuim cărţi interesante pentru oricine este pasionat de istoria teatrului românesc (mai ales perioada 1940-1970)… Desigur, ca orice artist, avea puncte de vedere proprii de la care nu-l puteai deturna şi pace… Se grăbea să tipărească al doilea volum al amintirilor din teatru, aşa că m-a convocat într-o seară la grădina de vară „La Bibliothecque” şi, la o bere neagră, mi-a pus în braţe un teanc de texte şi mi-a spus „ale tale sunt, carte să le faci! Şi repede!”. Era în vara anului 2007 când şi pe-atunci o treime din timp stăteam la Arad (unde mă simţeam mai bine decât la Piteşti), aşa că erau de bază… laptopul şi telefonul. E adevărat că deja cunoşteam multe din textele înglobate în volum (fuseseră publicate în revista „Argeş” la care colaboram cu cronică de teatru şi traduceri din lirica neo-latină actuală). Nu prea ne-am înţeles la cum trebuia să arate cartea. Degeaba am încercat să-i propun o structură ceva mai suplă şi cu mai puţine facsimile, n-am avut cum face faţă vitalităţii pe care o manifesta la 82 de ani. Îmi pare foarte rău că i-am rătăcit printre miile de hârtii ultima scrisoare pe care mi-a adresat-o şi pe care a intitulat-o „ultimul rol”. Îmi pare şi mai rău de faptul că a plecat din lumea asta supărat pe instituţia la a cărei performanţă artistică a pus umărul peste trei decenii, o groază de ani, supărare agravată şi de scoaterea din repertoriu a piesei lui Paul Everac „Lichidarea” pentru montarea căreia a depus eforturi de convingere susţinute. Atât de supărat a plecat încât a lăsat cu limbă de plecare instrucţiunea ca nu cumva trupul neînsufleţit să-i fie depus la teatrul pe care l-a slujit… Sper că acolo unde a ajuns să-i fi trecut supărarea.

Nea Mihai

Aş putea susţine că am avut relaţii speciale cu regizorul Mihai Radoslavescu, pe care l-am vizitat de multe ori la domiciliu şi, la câte un pahar de vin foarte bun (nu ştiu de unde-l procura, dar era grozav), puneam la cale colaborări viitoare care din păcate n-aveau să mai fie înfăptuite din cauza deceselor neaşteptate mai întâi al Angelei (1938-2004) şi apoi şi al lui Mihai Radoslavescu (1929-2008). Sosiţi în Piteşti în 1965 (după un stagiu de un deceniu la Baia Mare, poate chiar călare pe o motocicletă sovietică), au rămas aici pentru restul carierei artistice, ba chiar pentru restul existenţei pământeşti.

Îmi amintesc câteva episoade din istoria culturii române, episoade absolut inedite povestite de soţii Radoslavescu, unele mai de interes public… altele mai picante, dar în strânsă legătură cu viaţa culturală a României secolului XX. Pentru istoria Teatrului Davila ar trebui făcută publică povestea realizării sălii studio „Liviu Ciulei”, dar poate o va face cândva fiica Angelei şi a lui Mihai, Ruxandra Radoslavescu, o vreme actriţă la „Al. Davila”… Ar fi de dezvoltat, poate într-un alt context, întâlnirea liceenei Angela Radoslavescu cu scriitoarea Henriette Yvonne Stahl (1900-1986), cred că prin 1955-1956, şi circumspecţia romancieră cu care a privit-o liceana simpatică (şi aproape absolventă) de la Liceul Central de Fete venită să facă un interviu pentru revista şcolii cu scriitorul Petru Dumitriu (1924-2002), iubitul (şi într-o perioadă şi soţul) din acea vreme al scriitoarei. Doamna Angela Radoslavescu se distra interpretând-o pe Henriette Yvonne care era foarte geloasă şi nu şi-a lăsat soţul singur cu cele două liceene. Se pare că şi avea de ce să-l păzească: ea avea 48 de ani, el doar 24, aşa că se temea ca nu cumva Petru să râvnească la ceva „carne fragedă”, cum avea să se exprime mult mai târziu. Dacă îmi aduc bine aminte, Mihai Radoslavescu a fost în câteva ediţii şi un foarte simpatic Moş Crăciun al Piteştiului. Deşi ne propusesem să scriem la patru mâini un scenariu „pe teme interne” (adică din viaţa teatrului), n-am reuşit s-o facem, nea Mihai părăsind această lume, pentru mine în mod neaşteptat…

Carmen şi Jean Roxin

Dar dintre toţi cei din teatru cu care am avut (şi încă mai am) relaţii de prietenie – şi sunt vreo 10 – nu pot să nu menţionez prietenia de-o viaţă (ei, hai, doar de vreo 6 decenii) cu parizianul prin naştere Ion (Jean) Roxin, devenit apoi, pe rând, arădean, petroşenean, brăilean, piteştean şi, în fine, bucureştean. Şi bineînţeles cu consoarta sa de lungă durată (şi anduranţă) Carmen HancearekRoxin. N-o să uit niciodată episoade importante din viaţă trăite alături de Jean Roxin la Petroşani în anii ’60, inclusiv prima manifestaţie spontan organizată în 24 ianuarie 1966, în faţa sediului Comitetului Raional (pe atunci ţara avea 16 regiuni şi muuulte raioane). Sau un episod suprarealist din Câmpulung (pe când se filma „Serata”, să fi fost 1970?), în care un membru al echipei de filmare, operatorul Nicolae Girardi (1931-1999), alegea biletele de loz în plic câştigătoare. O să trec sub tăcere episoadele bahice pe care le-am trăit alături (şi împreună) cu Jean Roxin la Petroşani (uneori împreună cu alţi doi actori, nea Mircea Pânişoară şi Florin Plaur) şi Piteşti (de multe ori împreună cu prietenul şi colegul Gelu Gruia).

N-am cum să nu-mi amintesc unele trăiri povestite de Carmen Roxin despre marea actriţă care a fost Irina Răchiţeanu-Şirianu (1920-1993), elevă a Mariei Filotti. Carmen Roxin povestea cum nu-i venea să creadă emoţiile pe care le încerca o atât de mare actriţă ca doamna Şirianu. Povestea Carmen cam aşa: „Domnule, nici nu-ţi dai seama când o vedeai imperială în rol câte emoţii trebuia să-şi domine! Jucam în Vlaicu-Vodă de Al. Davila, ea doamna Clara, eu Anca, la Brăila prin anii ’70… Îşi făcea cruce înainte de a intra în scenă şi aveam o scenă în care ea era aşezată, iar eu îmi puneam capul pe genunchii săi. Îi percepeam emoţia în tremurul genunchilor şi nu-mi venea să cred… O actriţă atât de mare, cu aşa emoţii pe care spectatorii nu le simţeau, vedeau doar personajul său fără cusur…”. Şi tot Carmen Roxin îşi amintea cu plăcere nostalgică fapte din lumea teatrului, dar din afara scenei… Mai precis de la Restaurantul Union („La Iunion, la Iunion!”, cum ar zice un personaj de-al lui nenea Iancu) unde, „prin anii ’60, frumoşii teatrului românesc aveau mese reţinute: Cristea Avram (1931-1989) venea cu Olga Tudorache (1929-2017) şi Florin Piersic cu Tatiana Iekel (1932-2017)… Şi pe lângă ei ne mai strecuram şi noi, studenţi la IATC şi viitori actori: Sandu (Alexandru) Repan ne scotea în lume pe mine şi pe Liliana Welter, cu toţii emoţionaţi de apropierea de astfel de colegi de Union”… Păi da, ce vremi, pe care unii le socot triste, cenuşii…