O poveste normală? O fată normală? “Sper că spectacolul nostru creează o nouă adolescență cu o nouă estetică, alcătuită din bucățele din noi toți.” – Cosmin Stănilă, dramaturg.

0
106

marți, 13 mai 2025, O poveste normală despre o fată normală

(Teatrul de Vest, Reșița)

Nu știu dacă un spectacol de teatru trebuie să creeze o nouă adolescență, cred că alta e menirea teatrului. Dar dacă, prin ce prezintă poate pune o cărămidă la construirea unei noi sensibilități bazată pe cunoașterea cât mai deplină a realităților umane, interumane și sociale, nu e rău. Nu este exclus, dar nu este simplu și este puțin probabil… Mă rog asta e perspectiva negaționist-pesimistă.

Povestea normală alcătuită din “bucățelele din noi toți” (oare cine or fi acei “noi toți”? Că nu prea mă simt parte…) este povestea unei fetițe – numele este lăsat la libera alegere a fiecărui spectator (mai susține cineva cu nu avem alegeri libere?) care trece de la copilărie la pre-adolescență și la adolescență, proces de creștere și maturizare firesc și chiar normal.

Premisele trecerii prin etape atât de sensibile ale vieții unei fete par optimiste. Mama este suplă, arătoasă, nu fumează un bea decât o jumătate de pahar de vin seara. Mama este creierul familiei, tatăl este executantul care aplică (atunci când e cazul) pedepsele dictate de mamă

Mama este autoarea unui DECALOG, inspirat din cel biblic, strict, dar cam deviaționist. Am reținut câteva din poruncile sale (nu neapărat în ordinea fixată de mama-creator, adevărat dumnezeu al familiei): 1 E adevărat pentru că așa zic eu, 2. Eu te-am făcut, eu te omor, 3 Să-ți faci o meserie bănoasă, 4 să fii întotdeauna frumoasă, îngrijită, epilată… 9 Să-ți păstrezi virtutea până în noaptea nunții, 10 Regulile au fost făcute pentru a fi încălcate.

În școala generală, în pre-adolescența efectul de turmă se manifestă din plin, fetele discută despre menstruație, băieții despre reviste porno și masturbare. Când împlinește 14 ani (vârsta primului buletin) începe epoca jocurilor on-line, care mai războinice, care mai erotice. Întâlnește în mediul virtual un băiat care-i place, ea se numște Pufulets, el se numește Ag3nTul. Se simt bine împreună și simt că e momentul să treacă la următorul nivel. Realitatea se amestecă tot mai mult cu virtualul, Next level înseamnă (un fel de) Căsătorie, care se și oficiază, ea poartă văl și buchet de mireasă. După (parodia de) ceremonie ar trebui să se vadă pentru o cunoștință aprofundată, dar el – Ag3nTul dispare. Ea – Pufulets îl caută… degeaba… și mai trec câteva luni…

Urmează testul de Evaluare școlară de etapă – care este un succes, un triumf chiar, are media cea mai mare. Cine spunea că școala fără bani nu e posibilă?

În liceul în care intră en fanfare se ciocnește de o altă realitate. Află că există și note de 4. Are note slabe, așa că ea se simte Proastă… Colegii cu părinți bogați o etichetează imediat: Proastă! (“Ești atât de proastă că te-a lovit o mașină parcată”, “ești așa de proastă încât credeai că Shakira e o sărbătoare evreiască”). Aude mereu același refren: ești proastă, proastă, proastă! Și în completare, o altă acuzare care pare mai gravă: “Și mai ești și Săracă! N-ai adus bani pentru fondul clasei… Ești Săracă! Săracă! Ești atât de săracă”… “Ești Atât de săracă aduni banii cu magnetul”, “Ești atât de săracă că-ți faci senviș din crenvurști desfăcuți și întinși pe pâine”. (Recunosc, sunt complet depășit, nu cunoșteam aceste tipuri -inventive și inedite, ce-i drept!- de evaluări de ultimă generație…)

Așa trec 2 ani de liceu, fără prieteni, fără note bune… O cale de salvare pare transferul… Îl cunoaște pe Răzvan, atletic, bun nu la Fizică ci la Educație Fizică. Un băiat care mai chiulește (mai ales de la religie), mai fumează… O învață să fumeze, nu să pufăie… Ea scrie poezii… Găsesc un loc retras și liniștit- în cimitir, unde ocrotiți de monumentul Poetului local (chiar vedem monumentul cu inscripția RIP Poetul) se sărută. Este întâiul ei sărut. Se află acasă, i se face program de voie cu rșzvan doar de la 16.00 la 18.00…

Părinții pleacă la muncă în Spania de fetița noastră se vor ocupa Bunii. Bunul e pescar, prinde pești și spune povești pescărești despre peștii cei mari cu refrenul “mulinez, trag! Mulinez, trag!” Buna și-a făcut cont FB gătește peștii și apreciază sloganuri ca “Libertate înseamnă responsabilitatea alegerii”, “La tinerețe înveți la maturitate înțelegi”…

Ei îi revin treburile mai ingrate: curăță peștii, curăță chiuveta înfundată, curăță ligheanul…

Bunul prinde un somn mare pe care-l aduce acasă și-l pune –încă viu- în cadă. Bunii își iau o mică vacanță fetița noastră de-acum adolescentă, e singură, îl invită pe Răzvan (cu care ar vrea să se mărite) acasă la ea, se dezbracă (aaah! N-a respectat porunca nr.4, e plină de păr peste tot!), n-au prezervative, Răzvan pleacă la farmacie, se întoarce cu prezervativul, îl folosește conform instrucțiunilor (iată un punct bun în construcție!), ea nu simte mare lucru, doar că o doare și că “ar fi trebuit să fie altfel”… După (sau Post coitum, tehnic vorbind) ea parcă nu s-ar mai mărita cu Răzvan care o îmbrățișează tandru, dar e clar că vrea doar SEX, SEX, SEX!

Evenimentele se precipită se îngrămădesc, pare că adolescenta simte cu viața o apasă tot mai tare, discută doar cu somnul din cadă, încearcă senzația unei lame ascuțite pe antebraț… Iarăși discuția cu somnul, îngrijorarea Bunilor, banii trimiși de părinții aflați la muncă în Spania, vizita la psiholog și verdictul-diagnostic al acestuia după consult: depresie recurentă… Adică o afecțiune care a început de ceva vreme, poate chiar de ani… tratabilă, se poate trăi cu ea à la longue… Numai că viața, singurătatea, abandonul pun presiune (grozav ce-mi place expresia asta!) pe fetița devenită tânără femeie, sensibilă, singură, fragilă, vulnerabilă… De fapt mai are un singur prieten: somnul din cadă. Și stă în firescul naturii ca somnul să stea în râu, să simtă apa rece, să simtă mângâierea preluuuuungă a mătasei broaștei… Cum oare poți să reziști chemării și mângâierii abisului umed și albastru-mângâietor? Frumos final al poveștii adevărate… Că doar nu suntem la Hollywood să avem parte doar de happy-end, suntem aici la noi acasă unde poveștile adevărate sunt triste rău…

Distribuția:

Ag3nTuL, Bunul, Colegul, Psihologul, Robert, Răzvan – ARMAND CRIȘAN

Narator, vocea fetei – CLAUDIA DINU

Roxana, Narator, Mama, Somn, Șamanca – VALENTINA MOGHINĂ

Buna, Fumul, Narator – IOANA TĂNASĂ

Dramaturgia COSMIN STĂNILĂ

Regia artistică Mark Cristopher Demeter

Scenografia Alexandra Budianu

Muzica originală Zoltán Marton

**

Ca să depășească stadiul de achetă psiho-sociologică și să aducă a spectacol de teatru regizorul a mai adăugat efecte de diverse tipuri, măști (și metafore întrupate și costumate) care mai mult complică decât explică povestea așa-zis normală. Cred că în această poveste normală, ceva n-a mers chiar bine, poate eșantionul, poate chestionarul, poate metoda, poate vreo migrenă la vremea redactării, poate adoptarea unei alte accepțiuni pentru cuvântul NORMAL. Alta decât cea dată –până la urmă- statistic, de majoritatea care converge asupra unui model, unei norme…

După o astfel de piesă parcă încep să regret trecuta și blamata orânduire în care până și tragedia trebuia să fie optimistă. Dar fiindcă retrăind povestea tristă (dar așa o fi azi, normalul), m-am bine-dispus trebuie să remarc că față în față cu un astfel de text actorii au trecut cu convingere, cu brio și ceva efort de adaptabilitate prin mai multe personaje (Na, că era să le spun Avataruri, dar nu greșeam prea mult) mai mult sau mai puțin convingătoare.

**

Includerea spectacolului reșițean într-un festival ce are ca temă FRAGILITATEA este pe deplin justificată, având în vedere fragilitatea nu doar a ființei feminine ci și a statutului social a femeii într-o societate româneacă actuală, o societate care-i cere tot mai mult, dar continuă să-i ofere destul de puțin. Mă întreb unde sunt feministele noastre și ce mai fac domniile-lor?

În economia spectacolului reșițean, un anunț merită menționat: “Spectacolul face parte din Cabaretul adolescenței, proiect cofinanțat de către Administrația Fondului Cultural Național. Acest proiect nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele lui pot fi folosite.”

Ei, acum m-am mai liniștit pe deplin. Deși n-ar fi trebuit, pentru că n-ar trebui să ne fie indiferentă modalitatea în care AFCN finanțează proiectele…