Nicanor Parra – un antipoet pentru o antilume „Hispano-America are doar trei poeţi cu adevărat importanţi: Darío, Huidobro şi Parra” (Pablo Neruda)

0
39

*Cristian SABĂU

În urmă cu 3 ani (la 23 ianuarie 2018) părăsea această lume Nicanor Parra care în acel moment era cunoscut ca fiind „cel mai în vârstă poet latino-american în viaţă”. Nicanor Parra (mai precis, Nicanor Segundo Parra Sandoval) s-a născut în 1914 în San Fabian, un orăşel la sud de Santiago de Chile, unde tatăl sau era profesor. Familia era numeroasă, mai avea patru fraţi şi trei surori, una dintre surori fiind chiar viitoarea poetă, cântăreaţă şi culegătoare de folclor Violeta Parra. În copilărie, terenul de joacă preferat al copiilor Parra era cimitirul din apropiere. Mormintele acelui cimitir îi vor stărui în memorie şi vor pătrunde în poeme.

Antipoezia – poezia cea nouă

Nu foarte cunoscut în spaţiul est-european (iar în România, după câte cunosc, aproape necunoscut), mai puţin faimos decât sora sa Violeta şi decât nepotul său Angel (cel puţin în America Latină), Nicanor Parra a adus în poezia hispanică ceva ce-i lipsea: morbidul, decrepitudinea, lehamitea, sentimentul inutilităţii vieţii, absurdul morţii, rugina, mucegaiul… A adus bolile nordului în poezia senină, solară şi sănătoasă a Americii hispanice. A adus buba, putregaiul şi noroiul, cum ar fi spus Arghezi, dar pe toate le-a făcut suportabile, acceptabile, prin talentul său, prin forma în care şi-a cultivat poezia sau antipoezia, cum i-a plăcut s-o numească. Stă mărturie celor spuse succesul volumelor sale de versuri Poeme şi antipoeme, Versuri de salon, Cântece ruseşti, Exerciţii de respiraţie, Cueca cea veşnică, traduse în mai multe limbi (engleză, franceză, suedeză, finlandeză, italiană, portugheză ş.a.).

Poezia lui este a unui intelectual rafinat, a unui cercetător într-ale esteticii poeziei, a unui universitar (profesor de fizică teoretică la Universitatea din Santiago!) care a asimilat lecţiile (şi doctrinele) poetice, le-a filtrat, le-a transformat şi adaptat propriei personalităţi artistice. Validat de critică şi de confraţi, contestat de instituţii şi oameni care reprezintă în mod mai mult sau mai puţin oficial respectabilitatea (biserică, politicieni, militari), Parra a reuşit să împartă publicul consumator de poezie în pro şi contra. Ba mai mult, noutatea exprimării (în zona hispanică) şi violenţa limbajului său i-au determinat pe mulţi dintre cei ce nu se omorau cu poezia să-i ia în mână cărţile, măcar din curiozitate. De unde se vede că sfidarea atitudinii obişnuite, tradiţionale faţă de perceperea poeticului e bună la ceva: poate lărgi publicul poeziei, îl poate transforma din potenţial în efectiv.

Într-un articol publicat în 1999 în revista „Letras Libres”, poetul Jorge Edwards susţinea că, „laureat al premiului pentru Literatură Juan Rulfo în 1991, Nicanor Parra este un artist popular în dubla accepţiune a cuvântului: atât pentru versurile sale colocviale, care conţin teme şi tonuri ale poeziei orale chiliene, cât şi pentru foarte puţin obişnuitul succes de public… Nicanor Parra este un poet excepţional şi în plus un caz literar paradoxal: un creator literar între două lumi, între două timpuri, între două stiluri, inclusiv între poezie şi proză”. Edwards, el însuşi scriitor important cunoscut mai ales prin romanul „Persona non grata” şi printr-un eseu-biografie despre Pablo Neruda („Adios poeta”), laureat al Premiului Naţional pentru Literatură (1994) şi al Premiului Cervantes (1999), ştia ce spune, îl evaluase corect pe Nicanor Parra, acest poet care a revoluţionat poezia.

Nicanor Parra are un curriculum universitar excepţional: după o tentativă de a deveni jandarm, tentativă zădărnicită de exigenţele regulamentelor (Parra fiind respins la vizita medicală), viitorul poet se înscrie la Universitatea Pedagogică din Santiago (absolvită în 1937), apoi din 1943 studiază mecanica teoretică la Universitatea Brown (SUA), iar în 1949 îşi dă doctoratul în cosmologie la Universitatea Oxford. Încă din tinereţe, în paralel cu studiile de matematică şi fizică, a fost atent la forma de exprimare folosită de contemporanii săi din mai multe generaţii şi „bazine poetice” hispano-americane. „Nu s-ar spune că Rulfo scrie în proză”, susţine Nicanor, dovedind o perspectivă critică aparte, ca şi poetica sa.

În 1926, fizicianul Paul Dirac descoperă antiparticulele, particule care pot fi percepute ca fiind o structură echivalentă imaginii în oglindă a particulelor elementare cunoscute de tipul protonului şi electronului. Ca fizician, Nicanor Parra cunoaşte de foarte tânăr aceste antiparticule. Iar ca poet ştie că în literatura hispano-americană termenul de antipoem fusese deja folosit de peruvianul Enrique Bustamante Ballivan (în 1926) şi de conaţionalul său Vicente Huidobro (în 1931). Dar niciunul dintre cei doi poeţi nu i-a dat antipoemului amploarea pe care i-a dat-o Parra. Este de preferat să oferi „vin nou într-o cupă antică decât fecale într-o amforă grecească”, comentează don Nicanor.

Titlul cel mai (re)cunoscut al lui Parra este Poemas y antipoemas (1954), dar biografia sa poetică mai conţine şi alte volume importante: Cancionero sin nombre (1937), La cueca larga (1958), Versos de salón (1962), Discursos (1962), Manifiesto (1963), Cancionesrusas, Obra Gruesa şi Poemas (1967).
Într-un poem (din ciclul „La cueca larga”) Nicanor Parra susţine că:

„Greşeala noastră a fost

Să credem că pământul este al nostru

Când de fapt

Noi suntem

Ai pământului

Nu mai ştiu nici eu

aceasta o va hotărî

doar respectabilul cititor”.

Provocarea intelectuală este adresată direct „respectabilului cititor” pe care aproape că-l hărţuieşte cu imagini tari şi idei ciudate, căruia-i face propuneri spectaculoase, uneori afectuoase, alteori scandaloase (chiar şi în versuri consecutive), arătând foarte puţin respect faţă de establishmentul cultural al epocii, faţă de pattern-urile aflate în circulaţie la acel moment (şi chiar după aceea).

La sfârşitul anilor ’60, Nicanor a vizitat în mai multe rânduri Havana ca invitat oficial. Dar faptul că în timpul unei vizite turistice la Washington, vizită ghidată de un prieten al său, a acceptat invitaţia Patriciei Nixon de a bea un ceai la Casa Albă a fost suficient pentru a-l transforma în suspect, pentru a nu mai fi invitat vreodată la Havana şi, mai mult, condamnat de studenţii săi pentru atitudinea de bunăvoinţă faţă de SUA. Să nu uităm că aceste evenimente se întâmplau în ajunul alegerii socialistului Salvador Allende ca preşedinte al statului Chile. Erau (şi pe-atunci) vremuri complicate, atât de complicate încât profesorul Parra s-a aşezat în curtea interioară a universităţii la care preda matematici superioare la o masă pe care a pus un carton cu textul foarte vizibil „Dau explicaţii”. Oricum, în acele vremuri când un mare poet ca salvadorianul Roque Dalton a fost împuşcat de camarazii săi (de idei şi arme) fiind suspectat că ar întreţine legături cu CIA, putem spune că Nicanor Parra a scăpat uşor, cu doar câteva reprize de „explicaţii”…

Antipoezia are ca sursă de inspiraţie viaţa care se mişcă „între muzeu şi piaţă”, dar încearcă să răspundă în plan estetic provocărilor politice şi sociale ale momentului (ale epocii de după Al Doilea Război Mondial). Dacă în anii ’40 Federico Garcia Lorca (mai ales cel din Romancero Gitano) a fost acuzat de un tip de populism asumat programatic, un populism care se opunea literaturii elitelor, în anii ’60-’70 Nicanor Parra a fost acuzat de un neopopulism de altă factură. Un neopopulism care se opunea atât noilor tendinţe avangardiste ale epocii, dar şi Realismului socialist oficializat în 1943 în URSS, un neopopulism ostil oricărui tip de autoritarism. „Antipoemul” se construieşte din segmente de vorbire cotidiană, dar şi din „discursul vulgarizat” aparţinând mediului ştiinţific, politic, sociologic, jurnalistic, aşadar din sintagme uzuale (şi în bună măsură uzate) aflate la îndemână şi uşor recognoscibile. Nimic pretenţios, nimic înalt, nimic eroic, nimic pedagogic… Departe deci de poezia romantică, hipersensibilă, sau de aceea socială, polemică, aptă de a reda manifeste politice din anii ’30-’50 ai trecutului veac… În antipoeme poetul pare că se plimbă prin mulţime şi relatează ce vede, ce (şi cum) simte… Concretul a înlocuit abstracţiunea, pipăitul viguros a înlocuit presupunerea, viziunea vagă, părerea…

Antipoemul care descompune lumea

Protagonistul antipoemelor pare să fie un om al satului, un om care „urcă” la oraş, în capitala Santiago, căutând, dacă nu fericirea, măcar o viaţă (imediată) mai bună. Numai că aşteptările acestui sătean se ciocnesc de un mediu urban ostil, ipocrit, închis în sine, un mediu în care supravieţuirea (absolut individuală) se bazează pe sloganul „homo homini lupus”. Concetăţeanul, concitadinul – „celălalt” – este văzut ca un potenţial concurent, ca un potenţial trişor de care trebuie să te păzeşti, care te obligă la o permanentă defensivă, la o permanentă stare de „en garde”, care generează o atmosferă generală de neîncredere, de suspiciune. Cât despre relaţia cu femeile, reprezentantele sexului frumos sunt percepute ca nişte adevărate vipere seducătoare care atrag şi distrug. O viziune sumbră absolut materialistă, de un materialism imediat, palpabil, în care individualismul şi egoismul sunt opţiuni şi atitudini „de serviciu”, iar realitatea este absolut lipsită de portiţa spre transcendent:

„Aşa cum văd că merge treaba

Bucăţi din cer ne vor cădea în cap…”.

Exegeţi ai operei lui Parra au constatat că acesta se inspiră din poezia cultă a poeţilor blestemaţi ai Franţei de la sfârşitul celui de-al doilea imperiu (acei poets maudits: Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé, Villiers de l’IsleAdam, Paul Verlaine), din modernismul latino-american al lui Rubén Darío, dar mai ales din poezia gaucho de inspiraţie populară sau din celebrul Martín Fierro de José Hernández, lectură care i-a marcat adolescenţa. La o jumătate de veac de la apariţia antipoemelor, criticul Federico Schopf face o paralelă între opera lui Nicanor Parra şi „Les fleurs du mal” a lui Baudelaire apărută cu aproximativ un secol mai devreme (l857), văzând în Antipoeme un fel de flori ale răului de la nivelul anilor 1950. Mişcarea literară generată de apariţia acestor antipoeme este contemporană cu resurecţia mişcării artistice pop în SUA şi Marea Britanie, în ambele cazuri căutându-se simplificarea, autenticul, asimilarea limbajului mijloacelor de comunicare în masă, a reclamei comerciale (şi electorale). Aşadar, un eclectism al formelor şi elementelor asimilate şi înglobate, un fel de colaj mai puţin literar şi mai mult comunicaţional. Cititorul anesteziat de bombardamentul informaţional, timorat nu doar de un viitor nedefinit, ci şi de ziua de mâine, agresat de reclame şi de comis-voiajori, de comicul trist al situaţiei generale se poate regăsi în poemele lui Parra. Aici, perplexitatea, stupefacţia în faţa ritmului urban, falsitatea uşor de depistat a sloganurilor, transformarea omului din subiect activ, din agent al schimbărilor în însuşi obiectul acestor schimbări petrecute după scenarii uneltite departe de ochii lumii, o lume care împiedică comunicarea reală, cinstită, care apelează la faţa de cosmetizate, la măşti groteşti, sunt marfă (poetică) curentă. „Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère” al deja citatului Baudelaire este ideea de bază a lui Parra, decis să smulgă masca ipocriziei de pe figura cititorului:

„Păsările lui Aristofan

Îşi îngropau în propriile capete

Cadavrele părinţilor

(fiecare pasăre era un adevărat

cimitir zburător).

După părerea mea, a venit timpul

Să modernizăm această ceremonie

Aşa că eu îmi voi înmormânta penele

În capetele domnilor cititori”.

Obiectivul lui Parra este clar: zdruncinarea establishmentului social-cultural mic burghez, străpungerea platoşei de indiferenţă şi de insensibilitate a lectorului (sau din „capetele domnilor cititori”) prin ingenuitatea subiectului tratat alternativ cu gingăşie sau cu ferocitate. Comunicarea pe bază de şoc, de stârnire a unei reacţii vii, chiar vehemente, agresivitatea ca metodă de abordare a celuilalt, aceasta e metoda. Citindu-l pe Parra se constată clar experimentarea limbajului ca agent al schimbării (cu agresivitatea aferentă mocnită sau făţişă), având ca rezultate dezorientarea cititorului şi condamnarea la singurătate dificil de suportat a eului auctorial. Să recunoaştem, Nicanor Parra nu-i face cititorului o viaţă (şi o lectură) uşoară, subconştientul (preponderent individual, dar şi cel colectiv) trebuie să rămână în alertă, trebuie să se aştepte – la fiecare vers – la surprize. Este (poate fi) firească o atitudine ca aceea exprimată de René Jara, un comentator al operei care constată „prezenţa nostalgiei, a regretului după unitatea pierdută a romantismului, dar poezia lui Parra nu este tensiune a descoperirii, ci chiar drumul spre pierzanie”.

Critici importanţi au considerat apariţia antipoemelor ca o adevărată revoluţie în poezie, o adevărată demonstraţie de poetică alternativă care pune în valoare faţete surprinzătoare şi neexplorate ale discursului poetic. Antipoemele au adus prospeţimea unei percepţii nealterate de savantlâcurile tehnicilor poetice, de academismul unor forme prea îmbăţoşate de barocul supraabundent în figuri poetice. Au adus umorul negru, autocompătimirea umoristică, tehnici eficace de prindere a cititorului, de atragere a acestuia în jocul (şi plăcerea) lecturii. Parra îşi motivează astfel opţiunea anti: „Mă întrebam de ce poeţii vorbesc într-un fel şi scriu într-altfel… De ce foloseau acel jargon pretenţios numit limbaj poetic care n-avea nimic în comun cu limbajul real?”.

„Timp de jumătate de secol

Poezia a fost

Paradisul prostului solemn

Până când am venit eu

şi-am instalat aceste

montagne russe

Urcaţi dacă doriţi

Dar să ştiţi că nu răspund

Dacă la coborâre veţi vărsa

Sânge pe nas şi pe gură”.

Cei care au folosit instalaţiile generatoare de adrenalină în exces ale celebrelor montagne russe pot sesiza că pentru Parra antipoemul poate avea ceva de senzaţie extremă, de inedit care subminează, neagă obişnuitul.

Recunoaşterea internaţională

Cei doi laureaţi Nobel chilieni Pablo Neruda şi Gabrielei Mistral au fost printre primii care au remarcat noutatea şi importanţa poeziei lui Nicanor Parra. Şi nu pentru că Parra ar fi avut cuvinte de laudă pentru poezia lor. Pentru că, dacă Gabrielei Mistral îi dedicase poemul „Cântec şcolii”, faţă de poezia celuilalt conaţional, Pablo Neruda, Nicanor Parra formulase câteva critici. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Neruda ca în cadrul unei discuţii la Pen Club să afirme răspicat că după părerea lui „Hispano-America are doar trei poeţi cu adevărat importanţi: Darío, Huidobro şi Parra”.

Succesul de care s-a bucurat în lumea literară de la New York, poemele pe care i le-a tradus un poet de talia lui Allen Ginsberg şi declaraţia de fan a celebrei Susan Sontag („Nicanor, tu ai fost mereu eroul meu”) spun multe despre priza pe care Nicanor Parra a avut-o în anii ’60-’70 nu numai în lumea literară hispanică, ci şi în cea anglo-saxonă. Acest adevărat patriarh al (anti)poeziei, născut în 1914 când pe vechiul continent începea Primul Război Mondial, Nicanor Parra a fost un colecţionar de trofee literare, în palmaresul său aflându-se Premiul municipiului Santiago (1938, pentru volumul de debut), Premiul Naţional pentru Literatură (1969), Premiul pentru poezie politică (1983), Premiul Juan Rulfo pentru Literatură Latino-americană şi Caribeană (1991), Premiul Reina Sofia pentru poezie ibero-americană (2000). Parra a fost candidat la premiul Nobel (propus în 1995, 1997 şi 2001) şi a atras atenţia publicului nu doar prin (anti)poemele sale, ci şi prin valorificarea plastică a spiritului lor manifestată prin expoziţia de artă plastică Artefacte. Dar dacă ar fi să ne luăm după dorinţa (şi pronosticul) lui Enrique Lihn („Mai întâi o să-l primească Borges şi apoi Parra”), Nicanor va rămâne fără premiul Nobel aşa cum a rămas şi Borges.

Se pare că această cursă pentru Nobel pierdută l-a măcinat în a doua jumătate a vieţii, mai ales după ce rivalul Neruda a primit premiul (în 1971, cu doar doi ani înainte de a muri, la o săptămână după lovitura de stat a generalului Augusto Pinochet orchestrată de CIA). Nu s-a putut împăca cu gândul ratării Nobelului şi la un moment dat a acuzat-o pe traducătoarea operei sale în suedeză, poeta Sun Axelsson (pe nume complet Mignon Sun Walheide Axelsson1935-2011), că ar fi dirijat un lobby negativ pentru a-l împiedica să ajungă laureat Nobel. Sun Axelsson a avut cu don Nicanor o furtunoasă poveste de amor prin 1960 pe când ea nu împlinise 25 de ani, iar el avea vreo 46 şi era căsătorit cu o altă suedeză (se pare că i-au plăcut suedezele…), Inge Palmer

Dar, în lipsa Nobelului, don Nica’s a primit premiul Cervantes, poate la fel de valoros ca Nobelul, dar acordat pentru valoare estetică, nu (şi) pentru considerente de conjunctură politică.

Riscul ratării antipoemului există şi nu este defel neglijabil. Pentru că, dacă gluma, poanta pot cădea în vulgaritate, seriozitatea excesivă este foarte aproape de platitudine şi generează plictiseală. Numai că spontaneitatea lui Parra salvează calitatea pentru că în artă (ca şi în conversaţia banală) poetul, mai degrabă ursuz şi singuratic, este capabil de schimbări rapide şi neaşteptate de registru. Poate să schimbe rapid formulele lui Dirac, Fermi sau Lorenz pe monologul lui Hamlet sau pe o cueca atât de dragă neamului său.

„După douăzeci de ani de muncă susţinută şi conştientă, Parra a ajuns la o culme a concepţiei estetice având ca aspecte principale depăşirea oricărui fel de retorică şi substituirea unui vocabular poetic obosit prin expresiile obişnuite, prin cuvintele cele mai comune… Parra reuşeşte să scoată mereu ce e mai bun din cuvinte”, scria criticul Pedro Lastra în Revista del Pacífico (Valparaíso, 1968).

Atmosfera antipoemelor nu dă pe-afară de linişte, de serenitate, de armonie, de echilibru. Chiar dimpotrivă, autorul caută (cu lumânarea, am putea zice) conflictul cu versul şi (poate) şi cu cititorul. Negarea repetată a celor afirmate, combativitatea versurilor, adevărate conflicte apar între stări şi versuri contribuind din plin la obţinerea (şi sporirea) tensiunii. Dar dacă antipoemul nu are nimic apolinic, nici un vers făcut spre glorificarea Frumosului, a zeilor sau (măcar) a muzelor, este plin de omenesc, de stări de fapt obişnuite, de viaţă reală. „Reinventarea esteticii pornind de la imperfecţiune”, de care vorbea criticul Winston Manrique în ziarul madrilen El País (2001), este o ştiinţă (şi un efort) de a recupera arta folosind cuvintele obişnuite, discursul lipsit de morgă, de solemnitate, de podoabe…

Liz Werner, traducătoarea americană a operei lui Parra, oaspete frecvent al antipoetului chilian, constata că poate nu fără un motiv casa de vacanţă a lui Don Nica’s se află pe coasta pacifică la jumătatea drumului dintre Cartagena lui Huidobro şi Isla Negra a lui Neruda. Deşi simplitatea formală a poeziei sale nu i-ar pune probleme deosebite unui traducător obişnuit cu specificul (atât de accentuat) social-politic-cultural sud-american, Parra, un bun cunoscător al limbii engleze (care a cutezat să traducă „Hamlet”), îi cerea traducătoarei să nu folosească cuvântul traducere. „Nu traducere, ci rescriere! Caută echivalente culturale, nu traducere literală”, o îndeamnă el. O exigenţă pe care orice traducător ar trebui s-o îndeplinească…

Neruda l-a numit pe Nicanor Parra unul dintre marile nume ale literaturii hispanice, iar o parte dintre poemele sale au devenit obiect de studiu în diverse şcoli. Poeme ca Manifest, Un bărbat (cu atmosfera sa demnă de Kafka), Autoportret (comic de autocritic) sau Propun ridicarea şedinţei au făcut înconjurul acestei (anti)lumi. Dar poate că 5 versuri din poemul Idei măreţe-mi trec prin cap sintetizează crezul poetic şi rezultatul autoevaluării impactului poeziei sale:

„Mă enervează să mă tot prefac:

Idei măreţe-mi trec prin cap.

Ca să mă aflu-n treabă

Mai spun câte ceva.

Şi fiecare rămâne cu teoria sa”.

Un prieten şi fan al lui Parra, cineastul şi scriitorul Alejandro Jodorowsky, susţinea că „în artă ori eşti cel mai bun, ori eşti diferit. Nicanor Parra a fost diferit… A fost diferit şi genial. Pentru mine a fost model şi maestru. Mi-aş dori să mor la 103 ani”. Nicanor Parra, acest mare antipoet, merită să fie cunoscut cel puţin printr-un eşantion din creaţiile sale.

 

Nicanor Parra – Poeme

 

Manifest

Doamnelor şi domnilor

Acesta este ultimul meu cuvânt

– primul şi ultimul meu cuvânt –

Poeţii au coborât din Olimp.

 

Pentru strămoşii noştri

Poezia a fost un obiect de lux

Dar pentru noi

Este un articol de primă necesitate:

Fără poezie nu se mai poate trăi.

Spre deosebire de strămoşii noştri

– şi o spun cu tot respectul –

Noi susţinem

Că poetul nu este un alchimist.

Poetul este un om ca noi toţi

Un zidar care-şi construieşte zidul:

Un constructor de porţi şi ferestre.

 

Noi vorbim

Folosind cuvinte obişnuite

De toate zilele

Nu născocim poeme

prin semne cabalistice.

Şi încă ceva:

Poetul se află aici

Pentru ca nu cumva

Copacul să crească strâmb.

 

Acesta este graiul nostru.
Noi îl denunţăm pe poetul Demiurg

Pe poetul Ieftin

Pe poetul Şoarece de Bibliotecă.

 

Toţi aceşti domni

– şi o spun cu tot respectul –

Trebuie să fie judecaţi şi condamnaţi

Pentru că au construit castele-n văzduh
Pentru că au şifonat spaţiul şi timpul

Închinând sonete lunii

Pentru că au grupat la nimereală cuvinte

După ultima modă de la Paris.

Dar aşa ceva nu e pentru noi:

Gândul nu se naşte în gură

Se naşte în centrul inimii.

Noi repudiem

Poezia cu ochelari negri

Poezia de capă şi spadă

Poezia cu pălărie cu boruri largi.

Ne declarăm pentru

Poezia cu ochiul liber

Poezia cu pieptul gol

Poezia cu capul descoperit.

Nu credem nici în nimfe

Nici în tritoni.

Poezia trebuie să fie cam aşa:

O fată înconjurată de spice de grâu

Sau să nu mai fie nimic.

Acum, normal, în plan politic

Dumnealor, strămoşii noştri direcţi,

Cinstiţii noştri strămoşi direcţi

S-au refractat şi s-au dispersat

Trecând printr-o prismă de sticlă.

Unii, puţini la număr,

Practic doar câţiva

S-au făcut comunişti.

Şi nici nu ştiu dacă au fost

Comunişti adevăraţi.

Dar un lucru tot ştiu:

Că n-au fost poeţi populari,

Au fost nişte reverenţioşi

Poeţi burghezi.

Trebuie să le spunem lucrurilor pe nume:

Doar câte unul ici-colo

A ştiut s-ajungă la inima poporului.

De câte ori au avut ocazia

S-au declarat cu vorba şi fapta

Împotriva poeziei militante

Împotriva poeziei prezentului

Împotriva poeziei proletare.

 

Fie, să admitem că au fost comunişti

Numai că poezia lor a fost un dezastru
Un soi de suprarealism de mâna a doua

Sau un decadentism de mâna a treia

Vechi hârţoage aruncate de mare pe ţărm.

Poezie adjectivală

Poezie nazală şi guturală

Poezie arbitrală

Poezie copiată de prin cărţi

Poezie bazată

Pe revoluţia cuvântului

În circumstanţe în care ar trebui

Să se bazeze pe revoluţia ideilor.

O poezie ca un cerc vicios

Pentru o jumătate de duzină

De aleşi care-au ales

„Libertatea absolută de exprimare”.

Astăzi ne facem cruce şi ne întrebăm

Pentru cine-or fi scris chestiile alea?

Pentru a-l speria pe micul burghez?

Timp pierdut absolut degeaba!

Micul burghez un reacţionează

Decât atunci când este vorba de burtă.

Ca să vezi, ei voiau să-l sperie cu poezia!

Situaţia se prezintă cam aşa:

În timp ce ei militau

Pentru o poezie a asfinţitului

Petru o poezie a nopţii

Noi propuneam
O poezie a răsăritului.

 

Acesta-i mesajul nostru,

Splendorile poeziei

Trebuie să ajungă

La oricine la fel

Poezia trebuie să ajungă pentru toţi.

 

Tovarăşi, cam asta ar fi

Noi condamnăm

– şi o spun cu tot respectul –

Poezia unui zeu minor

Poezia vacii sacre

Poezia taurului furios.

Contra poeziei norilor

Noi propunem

Poezia pământului sigur

Stăm cu picioarele pe pământ

– cu mintea rece şi inima fierbinte –

Suntem sigur poeţi ai certitudinii

Opuşi poeziei de cafenea.

Propunem poezia naturii

Contra poeziei de salon

Poezia pieţei publice

Poezia protestului social.

Poeţii au coborât din Olimp!

 

Un bărbat

Mama unui bărbat este grav bolnavă

Aşa că el se duce după medic

Plânge

Pe stradă-şi vede soţia ţinându-se de mână

Cu alt bărbat

Îi urmăreşte îndeaproape

Ascunzându-se după fiecare copac

Plânge

Acum întâlneşte un prieten din tinereţe

„Nu ne-am văzut de ani de zile”

Intră-ntr-un bar

Mai vorbesc, mai râd

Bărbatul iese-n curte să urineze

Vede o tânără fată

E deja noapte

Ea spală vesela

Bărbatul se apropie de fată

O cuprinde de talie

Dansează un vals

Ies împreună în stradă

Râd

Se-ntâmplă un accident

Fata şi-a pierdut cunoştinţa

Bărbatul se duce să telefoneze

Plânge

Ajunge la o casă iluminată

Cere voie să dea un telefon

Cineva îl recunoaşte

Ia loc la masă, omule,

Nu,

Unde aveţi telefonul

Ia şi mănâncă, omule

Pe urmă o să pleci

Se aşază la masă

Bea ca un condamnat

Râde

Îl pun să recite

Recită

Şi adoarme sub birou.

 

Uitare

Jur că nu-mi amintesc numele său

Dar aş muri chemând-o Maria

Nu dintr-un simplu capriciu de poet:

Pentru aspectul ei de piaţă de provincie

Ce vremuri! Eu ca o sperietoare de ciori

Ea o tânără palidă şi serioasă.

Întorcându-mă de la liceu într-o seară

Am aflat de moartea sa nemeritată

Noutate care m-a descumpănit

Şi a făcut să-mi picure o lacrimă

O lacrimă, cine ar fi crezut-o?

Având în vedere că sunt o persoană energică.

Dacă trebuie să acord credit celor spuse

De cei care mi-au adus vestea

Trebuie să cred fără să mă-ndoiesc o clipă

Că a murit cu numele meu în pupilă.

Fapt care mă surprinde fiindcă niciodată

Nu mi-a fost altceva decât o prietenă.

Niciodată n-am avut cu ea decât relaţii

De cea mai strictă amabilitate

Nimic altceva decât vorbe şi iar vorbe

Şi câte o referire la rândunici.

Am cunoscut-o în satul meu

(sat din care a rămas doar un pumn de cenuşă)

Dar niciodată n-am văzut în ea altă soartă

Decât a unei tinere triste şi gânditoare.

Atât de convins am fost de asta încât

Am ajuns s-o numesc cu numele ceresc de Maria

Circumstanţă care dovedeşte fără echivoc

Exactitatea doctrinei mele

S-ar putea ca o dată s-o fi sărutat

Dar cine nu-şi sărută prietenele?

Dar ţineţi cont vă rog că am făcut-o

Fără să-mi dau prea bine seama.

Sigur că n-o să neg că îmi plăcea

Vaga şi imateriala sa prezenţă

Că era ca şi spiritul împăcat

Care însufleţeşte florile de grădină.

N-aş putea să ascund în niciun mod

Importanţa pe care a avut-o zâmbetul său

Şi nici să neg cumva influenţa favorabilă

Pe care o avea până şi asupra pietrelor.

Şi să mai adaug şi faptul că noaptea

Ochii săi erau un izvor de încredere

Dar în ciuda tuturor celor spuse

Trebuie să înţelegeţi că n-o iubeam

Decât poate cu un vag sentiment

Pe care-l încerci pentru o rudă bolnavă.

Şi totuşi, totuşi s-a întâmplat ceva

Ce până şi acum mă uluieşte

Ca acest atât de unic de neîntâlnit exemplar

Să moară purtându-mi numele în pupile

Ea un trandafir imaculat

Ea adevărat izvor de lumină.

Au dreptate, au multă dreptate

Aceia care se văicăresc zi şi noapte

De lumea înşelătoare în care trăim

Care nu face nici cât o ceapă degerată.

Mult mai onorabil este un mormânt

Şi-o frunză veştejită valorează mai mult

Nimic nu-i adevărat, nimic nu dăinuieşte

Nici măcar culoarea sticlei

Prin care se priveşte.

Azi e o zi albastră de primăvară

Şi cred că o să mor de poezie

Din cauza acelei frumoase tinere melancolice

Al cărei nume nici măcar nu mi-l amintesc.

Ştiu doar că a trecut prin viaţă

Ca o porumbiţă prea grăbită

Încet-încet am uitat-o fără s-o iubesc

Cum mai toate cele se întâmpl-ades.

 

Epitaf

De statură mijlocie

Cu o voce nici groasă, nici subţire

Fiul cel mare al unui profesor

De gimnaziu

Şi al unei modeste croitorese

Cam plăpând din naştere

Deşi apreciez o masă bună

Cu obraji scofâlciţi

Şi urechi clăpăuge

Cu o mutră pătrăţoasă

În care ochii de-abia se deschid

Şi un nas de boxer mulatru

Deasupra unor buze de idol aztec

Toate astea scăldate într-o lumină

Oscilantă, ironică sau perfidă

Nici foarte deştept

Nici prostul proştilor

Cam aşa am fost eu:

Un amestec de oţet şi ulei

Un talmeş-balmeş de înger şi fiară!

 

Mumii

O mumie se plimbă prin zăpadă

Alta se plimbă pe gheaţă

Alta se plimbă pe plajă

 

O mumie se plimbă pe câmp

O altă mumie o însoţeşte

 

O mumie vorbeşte la telefon

Alta se priveşte în oglindă.

O mumie trage un foc de revolver

 

Toate mumiile îşi schimbă locul

Şi aproape toate se retrag

 

Câteva mumii se aşază la masă

Alte mumii oferă ţigări

O mumie pare să danseze

 

O mumie mai bătrână decât toate celelalte

Îsi pune la piept copilul şi-i dă să sugă.

 

Autoportret

Priviţi, băieţi, acest palton

Ca de călugăr cerşetor.

La un liceu obscur sunt profesor

Şi vocea mi-am pierdut-o pe la ore

(Că una peste alta n-am ce face

Şi patruzeci de ore predau pe săptămână).

Cum vi se pare mutra-mi, bună de luat la palme?

Aşa-i că milă vă inspiră până şi simpla-mi arătare?

Şi de pantofii ăştia negri ce părere-aveţi?

S-au scâlciat de-acum că-s tare vechi.

 

Cât despre ochi, de-i mai departe de trei metri

Nici mama să mi-o recunosc nu pot

Dac-am păţit ceva? Nimic deosebit!

Mi i-am stricat numai în clasă:

Lumina slabă, numai de la soare,

Şi de la amărâta aia de lună-otrăvitoare

Şi toate astea pentru ce? mă-ntreb.

Ca să-mi câştig o biată pâine

La fel de tare ca faţa de burghez

Şi cu miros şi gust de sânge.

De ce ne-am mai născut noi oameni

dacă murim ca animale?

 

Fiindcă lucrez prea mult se-ntâmplă

Să văd în aer arătări ciudate

Şi să aud şi tropote nebune

Şi râsete şi conversaţii criminale…

Priviţi aceste biete mâini

Şi-obrajii ăştia palizi de cadavru

Şi-aceste câteva fire de păr rămase

Şi-aceste riduri negre infernale!

Şi totuşi ca şi voi am fost odată

Tânăr şi plin de nalte idealuri.

Visam să pot topi arama

Şi diamantele să şlefuiesc!

Şi iată-mă-n ce hal am ajuns astăzi

La astă incomodă catedră cocoţat

Şi de rutina celor cinci sute

De ore săptămânale tembelizat.

 

Retractez toate cele spuse

Înainte de despărţire

Am dreptul la o ultima dorinţă:

Generosule cititor

Arde această carte

Ea nu arată ce am vrut eu să spun

Chiar dacă scrisă a fost cu sânge.

 

Poziţia mea mai proastă nici că poate fi

Înfrânt am fost de propria mea umbră

Şi de răzbunătoarele cuvinte.

 

Cititorule, iartă-mă!

Prietene cititor

De tine nu pot să mă despart

Cu o îmbrăţişare prietenoasă

De tine mă despart

Cu o tristă forţată grimasă.

 

Poate că mai mult de-atâta nu-s

Însă cuvântul ultim mi-l ascultă:

Cu-a lumii amărăciune cea mai adâncă

Retractez tot ce pân-acum am spus.

 

Propun ridicarea şedinţei

Doamnelor şi domnilor

Vreau să pun doar o-ntrebare:

Copiii pământului suntem

Sau ne tragem din soare?

Ca dacă suntem doar pământ

Nu văd de ce

Filmul continuăm să-l mai turnăm.

Propun deci ca şedinţa să o ridicăm.

 

Scrisori către o necunoscută

Când vor trece anii, când ei vor fi plecat

Şi aerul un şanţ va fi săpat

Între sufletul tău şi al meu;

Când vor trece anii

Eu voi fi doar un bărbat care-a iubit

O biată fiinţă care s-a oprit

În faţa buzelor tale doar un scurt răstimp

Un biet bărbat, de-atâta hoinărit

Prin parcuri, obosit.

Iar tu, fiică a sărutărilor mele,

Tu pe unde vei fi? Pe unde?

 

Peisaj

Vezi tu acest picior de om

Care de lună-atârnă?

Ca un arbore ce creşte în jos?

Acest picior care în gol înoată

În a razei lunii lumină chioară

Şi în văzduhul de uitare.

 

Tatăl nostru

Tatăl nostru carele în ceruri eşti

Ocupat cu fel de fel de probleme

Şi cu încruntate sprâncene

Ca şi cum ai fi un individ

Vulgar şi insipid

La noi să nu te mai gândeşti.

 

Înţelegem că suferi

Fiindcă treburile nu poţi

Să le gospodăreşti

Mai ştim că Dracul nu te lasă-n pace

Şi că dărâmă ceea ce tu clădeşti.

 

El îşi bate joc de tine

Dar noi plângem cu tine.

 

Tatăl nostru carele eşti

Acolo unde eşti

Înconjurat de îngeri trădători

Te rugăm ca pentru noi

Să nu mai pătimeşti

Trebuie să-ţi dai seama odată

Că nici zeii nu-s fără pată

Şi că totul se iartă la noi.

 

Tineri

Scrieţi tot ce poftiţi

În stilul care vi se pare mai bun

Destul sânge a trecut pe sub poduri

Ca să mai credem de-acum

Că există doar un singur drum

 

Totul e permis în poezie

 

Bineînţeles, cu o singură condiţie:

Decât coala albă mai bună să fie.

 

Test

Ce este un antipoet?

Un negustor de urne şi sicrie?

Un general care se-ndoieşte de sine?

Un sacerdot care nu mai crede-n nimic?

Un vagabond care-şi râde de toate,

Până şi de bătrâneţe şi de moarte?

Un interlocutor nesuferit?

Un balerin pe margini de abis?

Un Narcis ce lumea-ntreagă iubeşte?

Un miştocar sângeros

Dinadins mizerabil?

Un poet ce doarme-ntr-un scaun?

Un alchimist al timpurilor noastre?

Un revoluţionar de buzunar?

Un mic burghez?

Un şarlatan?

Un zeu?

Un inocent?

Sau un ţăran din Santiago de Chile?

Subliniaţi fraza pe care o consideraţi corectă.

 

Ce este antipoezia?

O furtună-ntr-o ceaşcă de ceai?

O pată de zăpadă pe-o stâncă?

O tavă plină cu excremente umane

Cum crede părintele Salvatierra?

O oglindă ce adevărul îl spune?

O femeie cu picioarele desfăcute?

Un bobârnac în nasul

Preşedintelui Societăţii Scriitorilor?

(Dumnezeu să-l aibă în pază!)

Un avertisment poeţilor tineri?

Un sicriu cu reacţie?

Un sicriu cu forţă centrifugă?

Un sicriu cu kerosen?

O capelă fără mort?

Cu o cruce vă rog să marcaţi

Definiţia pe care corectă

O consideraţi.

 

Viaţă de câine

Profesorul şi viaţa sa de câine.

Frustrarea pe diferite planuri.

Senzaţia neplăcută ce-o simţi în dinţi

De la creta ce pe tablă zgârie.

 

Profesorul şi femeia exactă

Profesorul şi femeia precisă

Da’ unde să găseşti o femeie precisă!

O femeie care să fie ceea ce-ar trebui

O femeie care să nu-i semene bărbatului.

 

Durerea întunecă vederea

Ridurile care-ncep s-apară

Vârsta propriilor elevi

Lipsa de respect deseori arătată

Modul cum umbli pe coridoare

 

Poţi rezista insultelor

Dar nu şi zâmbetului artificial

Sau comentariului

Care greaţă-ţi provoacă.

 

Liceul este templul cunoaşterii.

 

Directorul instituţiei

Cu mustaţa-i de amant de cinema

 

Goliciunea doamnei soţii

(Privirea mi se împiedică

De-un huhurez cu penajul uni)

Renunţarea la sărutul pe obraz

(Mai greu de lăsat decât de adoptat).

Căminul este un câmp de bătălie

Femeia se apără cu picioarele

Problemele sexuale ale bătrânilor.

A apărea într-o antologie

A provoca un spasm artificial.

 

Profesorul nu mai are leac:

Profesorul observă furnicile.

 

Poezia s-a terminat cu mine

Nu spun că termin ceva

Nu-mi fac iluzii din astea

Poezii mi-ar plăcea să mai scriu

Dar inspiraţia s-a isprăvit

Poezia s-a purtat foarte bine

Eu m-am purtat îngrozitor.

 

Ce-aş câştiga să spun

Că eu m-am purtat frumos

Şi că poezia urât s-a purtat?

 

Sunt imbecil şi ast-am meritat!

Poezia s-a purtat frumos

Eu m-am purtat îngrozitor

Poezia cu mine s-a terminat.

 

Vise

Visez ceva cu o masă şi un scaun

Visez că mă plimb cu maşina

Visez că torn un film

Visez ceva despre o pompă de benzină

Visez că sunt un turist de lux

Visez că atârn de o cruce

Visez că mănânc aterine

Visez că traversez un pod

Visez ceva despre o reclamă luminoasă

Visez că sunt cu o damă mustăcioasă

Visez că tocmai cobor nişte trepte

Visez că pornesc un tonomat

Visez că-mi sparg ochelarii

Visez că fac un sicriu

Visez ceva cu sistemul planetar

Visez ceva cu o lamă de ras

Visez că mă lupt cu un câine

Visez că omor un şarpe.

 

Visez ceva cu păsări care zboară

Visez că târăsc un cadavru

Visez că mă condamnă la spânzurătoare

Visez că vine potopul universal

Visez că sunt o tufă de scaieţi

 

Şi mai visez că-mi cad şi dinţii.

 

Curier sentimental

Domn binevoitor

Apt pentru activităţi intime

Se oferă pentru a ocroti

O domnişoară noaptea

Gratis

Fără niciun fel de obligaţie

Numai într-adevăr noapte să fie.

 

Seriozitate absolută

Şi dispus la căsătorie

Doar dacă domnişoara

Să dea din şolduri ştie.

 

Gânduri

Ce este omul

Se întreabă Pascal:

O putere cu exponentul zero.

Nimic

Dacă-l compari cu totul

Totul

Dacă-l compari cu nimic.

Naştere plus moarte

Zgomot cu tăcere înmulţit

Medie aritmetică între tot şi nimic.

 

Rituri

De fiecare dată când

Mă-ntorc în ţară

După un lung voiaj

Mai întâi de toate

Întreb cine a mai murit;

Prin simplul fapt că moare

Orice om este un erou

Iar eroii ne sunt profesori.

 

În al doilea rând întreb

De cei răniţi.

De-abia după asta

Şi nu înaintea îndeplinirii

Acestui mic rit funerar

Consider că am dreptul la viaţă:

Ca să văd mai bine închid ochii

Şi cu ranchiună cânt

Un cântec de la începutul veacului.

 

Micul burghez

Acela care vrea

Ca-n raiul micului burghez

S-ajungă

Va trebui să parcurgă

Drumul artei pentru artă

Şi în sec de multe ori să-nghită

Ucenicia nu-i niciodată sfârşită.

 

Lista celor ce trebuie cunoscute:

Cravata să ţi-o legi cu artă

Cărţi de vizită să ştii să-mparţi

Pantofii să lucească să-i faci

În oglinzi veneţiene să te vezi

Din profil şi din faţă să te studiezi

câte-un gât de coniac să mai tragi

Viola de vioară să deosebeşti

Musafirii-n pijama să-i primeşti

Să ai grijă de păr să nu cheleşti

Şi să-nghiţi în sec de multe ori.

 

Totul trebuie să fie în a ta arhivă

Dacă nevastă-ta-i după altul topită

Uite ce-ar trebui să faci:

Numai cu lama să te bărbiereşti

Admiră frumuseţile naturii

O foaie de hârtie să foşneşti

Vorbeşte îndelung la telefon

Cu o puşcă-jucărie trage în salon

Unghiile să ţi le cureţi între dinţi

Şi în sec de multe ori să-nghiţi.

 

Dacă-n saloane vrea să strălucească

Iată ce micul burghez trebuie să cunoască:

Să umble-n patru labe

Simultan să strănute şi să zâmbească

Pe gura prăpastiei să valseze

Organele sexuale să le divinizeze

În faţa oglinzii să se dezbrace gol

Trandafirul să-l desfacă c-un creion

Şi să-nghită-n sec de multe ori.

 

Şi după toate astea ne frământă o-ntrebare:

A fost Iisus Christos un mic burghez oare?

 

Ca să ajungi în raiul micului burghez

Trebuie să fii un acrobat complet

Aşa cum bine poţi să vezi

 

Pe bună dreptate artistu-adevărat

Ca să trăiască libelule a asasinat.

 

Din cercul vicios de vrei să ieşi

Îti recomand acte gratuite să-ndeplineşti:

Să apari şi să dispari

În stare cataleptică să te deplasezi

Un vals pe-o grămadă de moloz

Să dansezi

Un bătrân în braţe să legeni

Şi-n timpul asta în ochi să-l priveşti

Să-ntrebi un muribund cât o fi ceasul

Să scuipi în palme

Să apari în frac pe la incendii

Să dai buzna în funerare cortegii

Să treci până dincolo de sexul femeii

Să ridici lespedea funerară

Ca să constaţi

Dacă pe-acolo nu cumva cresc copaci

De pe-un trotuar pe celălalt să traversezi

Fără să ştii nici de ce şi nici când

Ci doar prin puterea unui cuvânt

Mustaţă de crai de cinema arborând

Şi totul cu iuţeala unui gând.

 

Discuţie galantă

– Stăm aici deja de-o oră

Şi aceleaşi lucruri tu îmi spui

Vrei cu-aste poante capul să-mi împui?

Dar eu pe-astea ţi le ştiu pe dinafară

Nu-ţi place gura mea? Sau ochii?

– Sigur că ochii tăi îmi plac.

– Atunci de ce nu-i săruţi?

– Ei, sigur că o să-i sărut.

– Poate nu-ţi plac sânii mei? Sau coapsele?

– Da’ cum să nu-mi placă sânii tăi?!

– Ei şi-atunci de ce nu o arăţi?

Hai mângâie-i, profită de ocazie.

– Nu-mi place să-i mângâi la comandă.

– Şi-atunci de ce m-ai pus să mă dezbrac?

– Nu eu ţi-am spus să te dezbraci.

Tu singură te-ai dezbrăcat:

Îmbracă-te înainte

Ca s-apară al tău bărbat.

Mai lasă vorba şi îmbracă-te

Mai înainte ca s-apară al tău bărbat.

 

Fluturele

În grădina care pare un abis

Fluturele-mi atrage atenţia:

E interesant zborul său în zig-zag

Culorile lui strălucitoare

Şi cercurile negre de pe vârfurile aripilor.

 

Interesantă-i şi forma abdomenului său.

Când se agită prin aer

Luminat de o rază verde

Ca şi când se scutură de efectul

Pe care i-l produc polenul şi roua

Agăţat sub o floare

Nu-l pierd din vedere

Şi dacă dispare

Dincolo de gardul grădinii

Pentru că grădina nu-i mare

Sau din exces de viteză poate

Cu mintea-l mai urmăresc

Vreo câteva secunde

Până când raţiunea mi-o redobândesc.

 

Cerşetor

În oraş se poate trăi

Fără a avea o slujbă sigură

Poliţia trebuie să aplice legea.

 

Unii sunt soldaţi

Şi-şi dau pentru patrie sângele

(asta se pune, desigur, între ghilimele)

Alţii sunt negustori şireţi

Care până şi-un gram ciupesc

La două sau trei kile de prune

 

Şi mai deosebiţi sunt preoţii

Care trec cu o carte în mână.

 

Fiecare treaba şi-o ştie.

 

Şi care credeţi că-i treaba mea?

Să cânt privind la ferestrele închise

Să văd dacă se deschid

Şi dacă îmi pică o monedă.

 

Sunt un om rezonabil

Mă definesc ca un om rezonabil

Nu ca un profesor iluminat

Nici ca un ghicitor care pe toate le ştie.

 

Sigur, câteodată mă surprind

Jucând roluri de amorez înflăcărat

(Fiindcă nu-s deloc un sfânt)

Dar n-aş spune că aşa ceva sunt.

 

Sunt un biet cap de familie

Un tip dat naibii care plăteşte impozite.

 

Nici Nero, nici Caligula

Un biet băgăreţ

Unul dintre cei mulţi sunt

Sau poate ucenicul unui sfânt.

 

Cronos

(Patriciei Rachal)

În Santiago de Chile

Zilele sunt interminabil de lungi

Mai multe eternităţi într-o zi.

 

Se mişcă încet ca pe spinări de catâri

Ca şi vânzătorii de alge comestibile

Şi cască. Şi mai cască o dată.

 

Totuşi, ce scurte-s săptămânile

Şi lunile trec în goană

Iar anii parcă zboară.

 

Fecioara şi moartea

O fecioară blondă se-ndrăgosteşte

De un domn ce seamănă cu moartea.

 

Fecioara îi dădea telefoane

Dar el se făcea că nu înţelege.

 

Se plimbă-mpreună pe dealuri

Pline de şopârle colorate.

 

Fecioara-i surâdea dulce

Dar hârca tot nu-şi dădea seama.

 

Ajung la o cabană de lemn

Fecioara pe o canapea se întinde

Iar hârca pe furiş o priveşte.

 

Fecioara un măr îi oferă

Dar hârca îl refuză

Şi se face că-ntr-o revistă citeşte.

 

Fecioara cam grăsuţă

Ia dintr-un vas o floare

Şi pe neaşteptate i-o aruncă.

 

Dar hârca tot nu-i răspunde.

 

Văzând că nimic nu obţine

Îndrăcita fecioară

Ia hotărârea finală:

În faţa oglinzii se dezbracă goală

Dar moartea rămâne imperturbabilă.

 

Fecioara continuă să-şi agite şoldul

Până când în fine o posedă domnul.

 

Îmi trec prin cap idei măreţe

În Parcul Dumbrăvii pe-o bancă

Mai că m-a înnebunit o fată

Aia da noapte Walpurgică

Adevărată!

 

La început ne-am vorbit cu dumneavoastră.

Eu nu prea găseam ceva de spus

Iar ea tema întruna o schimba.

Ea dă la domiciliu lecţii de pian

Şi-şi plăteşte propriile studii

Duşmancă de moarte a fumatului

Învaţă stenografia prin corespondenţă

Mai vrea să înveţe şi obstetrica

Anasonul o face să strănute

Visează că i se scot amigdalele

Culoarea galbenă o revoltă

Vrea să-mplinească optsprezece ani

La Linares

Iar acum o lună

S-a operat de apendicită.

 

Şi ca şi cum asta n-ar fi fost destul

Mai spune că-i da târcoale cumnatul

Şi că acum câteva nopţi în cameră i-a năvălit.

În schimb, un sonet de Shakespeare eu îi recit.

 

Adevăru-i că de-abia o mai suport.

Mă enervează să mă tot prefac:

Idei măreţe-mi trec prin cap.

Ca să mă aflu-n treabă

Mai spun câte ceva.

Şi fiecare rămâne cu teoria sa:

N-ai vrea să mergem la un hotel puţin?

Răspunde că o săptămână să mai zăbovim.

Aşa c-o duc în taxi la pensiunea sa

Promite că la telefon mă va căuta…

 

nimeni

Nu se poate dormi.

Cineva tot mişcă perdelele.

Mă scol. Nu e nimeni.

Probabil razele de lună.

Mâine trebuie devreme să mă scol

Şi totuşi nu reuşesc s-adorm;

Mi se pare ca la uşă bate cineva.

 

Mă scol din nou

Deschid larg uşa

O rafală de vânt mă izbeşte în faţă

Dar pe stradă nimeni nu se-arată.

 

Doar şirurile de plopi

Se clatină-n ritmul vântului.

 

Acum chiar că trebuie să adorm.

Sorb ultima picătură de vin

Care mai strălucea în pahar

Aranjez cearceafurile

Şi mai arunc o privire ceasului

Dar chiar când închid ochii

Aud gâfâielile unei femei

Abandonată-n plăcerile dragostei.

 

De data asta nu mă mai scol

Mă simt slăbit de atâtea gâfâieli.

Acum toate zgomotele încetează

Se aud doar ale mării valuri

Ca şi cum ar fi paşii cuiva

Care se apropie de căsuţa noastră dărăpănată

Şi nu mai ajunge niciodată.