Matei Vişniec, migraaantul din ’87, la Piteşti în ’22

0
182

„Prin ’76 eram student, începusem să scriu teatru şi făceam coada la spectacolele Cătălinei Buzoianu… Visam ca piesele mele să fie jucate de actori importanţi… În întunericul mansardei mele scriam teatru de sertar pe care-l citeam la Cenaclul de Luni şi speram că poate într-o zi… Între timp s-a mai schimbat câte ceva, a mai căzut şi comunismul, am mai scris şi eu, şi iată că visele se realizează! Eu sunt o dovadă a acestui fapt.” – Matei Vișniec (2008)

*Cristian SABĂU

 Ce repede mai trece timpul…

De la momentul premierei cu „Ioana şi focul” au trecut aproape 15 ani… Între „Trei nopţi cu Ma-ddox” şi recentul „două ore cu Ma-tei la Piteşti” or fi trecut vreo două decenii. Din 1987, de la momentul migraaantului (politic) Matei Vișniec, până la piesa Migraaanţi (2017) au trecut trei decenii, de atunci şi până la întâlnirea din Biblioteca Judeţeană Argeş a mai trecut un cincinal. Trece timpul trece şi, dacă nu fixăm niscaiva repere temporale, nici că ne dăm seama… Să fixăm deci şi ziua de 1 noiembrie 2022, Ziua Tuturor Sfinţilor , „a las dos de la tarde”, cum ar fi spus Federico, ziua în care multilateralul creator de literatură Matei Vișniec a intrat în dialog cu publicul de la Biblioteca Judeţeană Argeş. Invitat de directorul Mihai Sachelarie care i-a şi făcut o sumară prezentare, Matei Vișniec, proaspăt pensionar după 33 de ani de jurnalistică, a vorbit despre literatură şi jurnalism, despre întrepătrundere şi influenţă reciprocă, despre libertatea de exprimare, despre experienţă pariziană, despre scrisul într-o altă limbă… Şi despre teatrul pentru copiii de azi, despre formele noi de expresie necesare, despre receptare…

Matei Vişniec, pariul meu pentru premiul NOBEL

Pentru că suferim (şi) de comparaţii, am căutat (şi am şi găsit, ceea ce se întâmplă mai rar) nişte gânduri inspirate de o întâlnire de demult cu Matei Vișniec. Mai precis, din 27 septembrie 2006, de peste 15 ani (propun să lucrăm cu cincinalul, cu lustrul sau cu quinquennal-ul pentru uşurarea receptării, până hăt departe în Oraşul Luminilor). Cu acel prilej, Mircea Ghiţulescu (de luminoasă amintire!), în calitate de „întemeietor teoretic” (altfel spus, autor al prefeţei) al recentului volum „Omul cu o singură aripă”, a vorbit despre „rezerva faţă de realism a lui Matei Vişniec pentru care a spune lucrurilor pe nume este o atitudine antiestetică”. Cu mult umor, Mircea Ghiţulescu s-a definit pe sine ca pe un „degustător de Vişniec”, subliniind că cei care aşteaptă să-l audă că pronunţă cuvinte mari ca „geniu” şi „capodoperă” îşi vor vedea aşteptările înşelate. „Trăncăneala filozofică a lui Vişniec ar putea să pară Ionesco, dar este Beckett…” Matei Vişniec „macondizează” în maniera lui García Márquez, oraşul Rădăuţi, unde a văzut lumina zilei, devine centrul lumii, un centru la care se raportează şi la care revine periodic, în ultimul timp cel puţin anual. Atunci, în depărtatul an 2006, Mircea Ghițulescu susţinea că Matei Vişniec, cu scrierile sale conţinând un „grad înalt de literaturitate”, era un scriitor din ce în ce mai important. Acum, în actualul 2022, după mai mult de 16 ani de la acele evaluări (termen la modă azi), Matei Vișniec nu numai că este un scriitor foarte important, dar aş putea afirma că – după părerea mea – este de departe cel mai îndreptăţit să obţină premiul Nobel pentru literatură. Cel puţin dintre scriitorii români este cel mai cunoscut şi mai apreciat pe plan mondial. Să nu uităm că, în afara volumelor de versuri şi de proză mai puţin cunoscute la nivel mondial, Matei Vișniec a scris piese de foarte mare succes la nivel mondial. Practic, după deja cunoscutele şi jucatele (pe multe dintre meridianele şi paralelele globului) „Paparazzi”, „Sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia”, „Caii la fereastră”, „Trei nopţi cu Maddox”, „Angajare de clovn”, „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal”, „Buzunarul cu pâine”, „Maşinăria Cehov”, „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”, Matei Vişniec a scris două piese care s-au bucurat de montări de succes, de primire entuziastă din partea publicului şi de critici favorabile: „Ioana şi focul”, acea piesă despre cum se scrie istoria, şi „Migraaanți”, despre condiţia umană a traversării Mediteranei, acea Mare Nostrum ucigătoare…

Într-o preistorie a mileniului III, la una din ediţiile Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS), directorul festivalului, Constantin Chiriac, arăta că din cele 87 de ţări în care fusese până în acel moment, „în vreo 60 se jucau piese de Matei Vişniec… Matei Vişniec posedă o adevărată ştiinţă de a fi prezent peste tot în lume, de la Los Angeles până în Macao sau Noua Zeelandă… Probabil că la ora aceasta este cel mai jucat autor în lume…”. Îmi aduc aminte că încă înainte de 2010, la o ediţie a festivalului arădean UNDERGROUND, aproape o treime din spectacolele venite din toată lumea au fost cu piese de Matei Vișniec…

La întâlnirea de la Biblioteca Judeţeană Argeş, autorul Matei Vișniec chiar spunea că, în vremea noastră, pentru a fi cunoscut şi jucat nu mai este suficient să scrii bine şi mărturisea că de ceva vreme se ocupă şi cu promovarea operei sale în lume. Probabil „cel mai jucat dramaturg la Festivalul de la Avignon”, declara că la prezentarea piesei Migraaanți a fost interesat să afle cum este receptat de către public un astfel de subiect social, sensibil şi foarte actual: „De mai multe ori am trecut şi eu pe-acolo ca să iau pulsul spectacolului şi am resimţit un fior (de plăcere) când am văzut două sute de persoane în aşteptare, avide să vadă un spectacol pe tema imigraţiei. Am participat şi la diverse dezbateri cu ocazia acestei montări şi m-am convins încă o dată că teatrul poate provoca revelaţii, stimula spiritul critic, ba chiar şi furniza informaţii noi. Mulţi spectatori mi-au spus: Am aflat din piesa dumneavoastră detalii pe care nu le ştiam. Precizez că uneori oroarea se ascunde în detalii. Şi că unele dintre ele sunt dificil de imaginat. De exemplu, faptul că atunci când marea este agitată mulţi traficanţi scad preţul la traversări…”. Îngrozitor până unde a ajuns mult-lăudata economie de piaţă!

Nu e simplu cu Matei Vișniec!

Matei Vișniec a răspuns cu amabilitate la câteva întrebări formulate de cei prezenţi la întâlnire. Întrebări despre operă, despre jurnalistica din Franţa şi despre cum a acceptat ca teatrul din Suceava să-i poarte numele încă din viaţă, „pe modelul Adrian Păunescu” (să nu uităm „cazurile” Sebastian Papaiani de la Piteşti şi Florin Piersic de la Cluj-Napoca!). Matei Vișniec a povestit cum a reuşit: „Câţiva ani la rând am adus în Suceava spectacole pe care le-am oferit gratuit sucevenilor sub titulatura Zilele Matei Vișniec… Gândul nostru era pervers… noi voiam să inoculăm virusul teatrului în Suceava…”. Virus pe care autorul împreună cu autorităţile locale a reuşit să-l inoculeze. Dar era nevoie de ceva mai mult: teatrul avea nevoie de un nume emblematic, aşa că primarul Sucevei i-a propus dramaturgului franco-român ca teatrul sucevean să-i poarte numele… Faţă de propunerea primită Matei Vișniec a reacţionat cu umor negru: „Aşteptaţi să mor, c-aşa e normal… poate nici nu mai e mult. Dar n-au aşteptat şi în final am acceptat, dar i-am spus primarului: Nu e simplu cu mine! În spatele numelui meu se află un mare ataşament faţă de cultură, faţă de artă, faţă de ce înseamnă rolul culturii şi al artei în formarea tinerilor, în structurarea unei civilizaţii urbane… În spatele numelui meu se află ideea de independenţă a culturii şi a instituţiilor culturale… În niciun fel factorul politic nu poate influenţa asupra repertoriului, că alegerea pieselor, a regizorilor trebuie făcută numai de consiliul artistic al teatrului şi că teatrul trebuie să fie un loc de dezbatere, de stabilitate, de educaţie, independent… un loc necesar pentru controverse inteligente…

E foarte important să discutăm în contradictoriu, dar să ne discutăm civilizat, cu argumente… Un teatru este şi un loc de construcţie a limbii… E important pentru mine care am descoperit limba română scriind într-o limbă străină, franceza. Şi dacă un mare poet ca Nichita Stănescu spunea că de şapte ori ştie limba română (şi o ştia fiind creatorul unei limbaj poetic propriu), eu pot să spun că o ştiu doar de două ori: prima dată de la mama şi a doua oară în Franţa, scriind în franceză, făcând comparaţii şi realizând cât de multe posibilităţi oferă limba română…”.

***

La Piteşti, scriitorul româno-francez a prezentat şi a oferit autografe pe cinci cărţi: „Procesul comunismului prin teatru”, „Un secol de ceaţă”, „Povestea regelui supărat pe clovn”, „Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama”, „Capra, iedul cel mic şi Cumătra Lupoaică”, ultimele trei de teatru pentru copii, o nouă faţetă a creatorului Vișniec.

Ludicul este ascuns (după o perdeluţă foarte, foarte fină!) în discurs serios, filozofic, iar joaca lui Matei Vișniec cu textul/cititorul/spectatorul este deghizată în pledoarie doctă (indiferent pentru ce motiv). Cred că această manieră face ca „Angajare de clovn” să poată fi un altfel de „En attendant Boulot”.

Vișniec a vorbit despre superioritatea cuvântului tipărit, a cuvintelor citite în cărţi asupra imaginii derulate rapid, superioritate demonstrată prin ipoteticul experiment Cenuşăreasa. Adică, dacă unui grup de – să zicem – 10 copii li se citeşte „Cenuşăreasa”, iar apoi li se cere s-o deseneze, vom avea 10 Cenuşărese (foarte) diferite, dar, dacă li se cere s-o deseneze după ce văd filmul de la Disney, vom avea cam aceeaşi reprezentare… Vizualul creează clişeul, patternul, cuvântul citit lasă imaginaţia să zburde…

Matei Vișniec a amintit despre întâlnirea lui Lenin cu Voltaire (cabaretul de la Zurich, nu filozoful) şi mişcarea DaDa, întâlniri demne de apreciat aici, pe terenul lui Urmuz (dar pe unde a trecut şi Caragiale). A vorbit despre Tristan Tzara, dar nu şi despre Barbu Fundoianu (pentru francezi Benjamin Fondane) care, odată ajuns la Paris, a văzut cultura română ca pe cultura unei semicolonii. Ei, asta poate se iartă, da’ nu se uită… ce dacă era cam adevărat. Româno-franco-evreul Benjamin Fundoianu/Fondane (adevărat european înainte de UE) suscită interes, intelectual român care este obligat să se reinventeze, care suferă o operaţie de reidentificare în funcţie de cultura ţării de adopţie.

După ce a sperat că poezia este mai percutantă decât un discurs politic, decât militantismul ideologic, că poate dărâma munţii şi schimba lumea, Matei Vişniec s-a consolat scriind teatru, un gen care prin definiţie şi sistem de organizare presupune un grad mai înalt de socializare… Aşa a ajuns ca de la poezie, însuşindu-şi temeinic lecţia de teatru absurd, să ajungă să practice o variantă „up-datată”, actualizată a acestuia, un soi de „teatru descompus”. În buna manieră a fragmentarismului postmodernist, am putea spune. Şi am mai putea susţine cu argumente solide că Matei Vişniec este un poet important umbrit de un foarte valoros dramaturg…

vișniecizăm şi noi oţârică până nu explodează memoria lumii şi până nu se uită că am avut o iubită în oraşul ăla cu o singură aripă în care poţi face vreun atac de panică (sau poate – mai ştii? – chiar la Frankfurt…). Poate că nu toţi regii se supără pe clovnii din dotare şi, dacă, ce? Se face groapă în tavan? Asta să le-o spuneţi ălora din ţara lui Gufi! Ţara aia prin care au hălăduit şi acei Les trois vieux clowns en attendant (un seul et petit) Boulot

Spectatorul n-o să fie condamnat la plictiseală şi căscat pe buturuga reglementară – fotoliul… dar poate, vorba unui născut în centrul lumii, noi spectatorii vom fi nişte osândiţi norocoşi. Deie Domnul!

Seara Tuturor Sfinţilor din 2022 ne-a oferit o întâlnire admirabilă (cum admirabil scria Anton Dumitriu despre alte întâlniri), poetic prezentată de poeta Denisa Popescu. O întâlnire memorabilă şi profitabilă pentru publicul care a venit la invitaţia Bibliotecii Judeţene Argeş. Din lumea teatrului argeşean au fost prezenţi la întâlnire managerul Teatrului Davila Dan Tudor (actor şi regizor) şi actriţa Mirela Dinu care a venit însoţită de un grup de elevi de la Liceul Dinu Lipatti, elevi care sunt şi voluntari în perioada Festivalului de Teatru Liviu Ciulei.

Dar mai bine decât am scris eu în aceste rânduri a sintetizat momentul Piteşti chiar Matei Vișniec într-o postare pe FB: „Un moment de mare intensitate culturală trăit de mine la Biblioteca din Piteşti… Şi cred că nu am fost singurul care a resimţit acest fapt…”. Rezon, MAÎTRE!