La vreo 200 (şi ceva) de ani, după Paris, Viena, Petersburg, Veneţia Figaro s-a însurat (şi) pe scena de la „Nottara” Motto – „Niciodată nu m-am distrat atât de tare ca atunci când am citit memoriile lui Beaumarchais” (Voltaire)

0
80

Bătălia pentru Figaro

Dacă marele iluminist Voltaire (1694-1779) n-ar fi fost plecat din Paris (aproape 3 decenii!), n-ar fi fost bolnav în ultimii ani (în perioada premierei cu „Bărbierul din Sevilla” – 1775) şi n-ar fi murit cu 5 ani înainte de premiera cu „Nunta lui Figaro” (1784), s-ar fi amuzat şi mai tare decât citind „Memoriile”. Pentru că Figaro (în afara faptului că este în topul preferinţelor mele) este unul dintre personajele cele mai hazoase, cele mai iubite, cele mai dorite, cele mai aplaudate şi invidiate. Şi dintre cele mai populare având în vedere că nu cred să existe vreun oraş care să nu aibă o frizerie „Figaro”. Dar, în epoca lansării, Figaro a fost un personaj dintre cele mai controversate: lăudat şi aplaudat de cei mulţi, dar şi hulit, suspect şi suspectat de clasa conducătoare, marea nobilime de la Curte. Este foarte probabil că a fost şi cel mai cenzurat dintre personajele celebre ale literaturii mondiale. Mă refer, bineînţeles, la Figaro personajul din „Nunta lui Figaro”, nu la cel din „Bărbierul din Sevilla”. Pentru că, dacă în „Bărbierul…” era mai mult intrigă de amor, în „Nunta…”, Beaumarchais este mult mai critic faţă de orânduirea socială a timpului şi mult mai #rezistent în faţa moralei oficiale. Acţiunea din „Nunta…” se petrece la 3 ani după peripeţiile din „Bărbierul din Sevilla”, aşa că să nu ne mire dacă reapar câteva dintre personajele cunoscute din „Bărbierul din Sevilla”… Încercând să facă faţă avalanşei de critici, într-o scrisoare care însoţea textul „Nunţii…” Beaumarchais făcea un apel la o instanţă superioară, aceea a timpului, singurul judecător imparţial, care i-a dat dreptate…

Crescut în anturajul Curţii şi fascinat de teatru încă de pe când se numea doar Pierre-Augustin Caron, Beaumarchais a fost un creator precoce. L-a imaginat pe celebrul personaj Figaro încă din 1741 pe când avea doar 9 ani. Atunci, influenţat fiind de literatura epocii, a scris o piesă în care Figaro apare ca un cavaler din anturajul regelui, piesă pierdută într-un incendiu… Este de menţionat că în momentul declanşării războiului pentru „Bărbierul din Sevilla”, adică în 1773, Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (născut în 1732) nu era un debutant, avea deja 40 de ani şi se făcuse remarcat prin lucrări de succes ca „Eugénie” (1767, însoţită de un eseu asupra „dramei serioase”), „Cei doi prieteni, sau Angrosistul din Lyon” (Ed. Duchesne, Paris, 1770, premiera Comédie-Française, 1770) şi ca libretist al operei „Tarare” cu subiect exotic (un Orient cu o structură politică imaginară) a lui Antonio Salieri, inamicul din umbră al lui Mozart. Ca să nu mai vorbim de faptul că era deja şi personaj în piesa „de capă şi spadă” a lui GoetheClavigo” a cărei premieră avusese loc în 1774 la Augsburg (cu Beaumarchais aflat între spectatori).

Pentru „Bărbierul din Sevilla” au fost necesari doi ani de discuţii, de negocieri, de analize până când piesa a primit (în 1775) aprobarea pentru a fi jucată. O întreagă tevatură, precum şi întârzierea colaterală deşi era vorba doar de o intrigă amoroasă în care iscusitul şi isteţul bărbier Figaro îl ajută pe contele Almaviva să o cucerească pe Rosina, o fată frumoasă pe care tutorele său Bartholo o ţinea aproape sechestrată. Nu fără motiv, ci pentru a-i administra averea conform planurilor sale şi bineînţeles în avantajul propriu; adică, profitând de avere mai întâi în calitate de tutore şi intenţionând să profite şi mai apoi ca eventual soţ al Rosinei. După ceva peripeţii, parteneriatul bărbier-conte triumfă asupra tertipurilor lui Bartholo şi Almaviva se însoară cu Rosina…

Figaro din „Nunta…”

Cu totul altfel se prezenta situaţia în „Nunta lui Figaro” în care contele Almaviva şi Figaro nu mai sunt parteneri, ci de-a dreptul competitori. „Premiul” competiţiei este camerista Susanne, logodnica lui Figaro la care râvneşte şi contele, cam plictisit de soţia după care i se aprinseseră călcâiele cu doar 3 ani în urmă… Şi în „Nunta…”, şi în „Bărbierul…” Beaumarchais utilizează toată recuzita dramatică a epocii şi, după destule schimbări neaşteptate de situaţii, Figaro reuşeşte să-i dejoace intenţiile (nu chiar oneste) contelui Almaviva, stăpânul său (angajatorul, employer-ul am zice azi). Foarte frumos, foarte onest, binele şi cinstea până la urmă înving relele intenţii şi dorinţa de câştiguri „legal ilicite” (contele renunţase public la „dreptul primei nopţi”), fie acestea şi „doar” obişnuitele şi (nu tocmai discretele) favoruri sexuale. Numai că în ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XVI-lea se judeca altfel: reprezentanţii nobilimii aveau (încă) drepturi discreţionare asupra slujbaşilor lor. Nobililor le era permis aproape totul, de secole intraseră în cutume comportamentul frivol şi trecerea cu vederea a unor „simple abuzuri obişnuite”, aproape cvasi-cotidiene. Într-o astfel de situaţie, monarhia (încă!) absolută nu-şi putea permite nici măcar la nivel de literatură să admită ca un slujbaş oarecare (indiferent de calităţile sale) să iasă învingător într-o competiţie cu un nobil. Asta ar fi însemnat un adevărat atentat la temelia sistemului social de atunci, chiar un afront adus regalităţii.

Deşi mai mulţi nobili cu vederi liberale insistau ca regele să-şi dea acordul pentru prezentarea publică a piesei lui Beaumarchais, Ludovic al XVI-lea, după ce a organizat o lectură în particular, apoi o vizionare privată, a decretat că „piesa se va juca doar după căderea Bastiliei”. Ei bine, s-a înşelat! Piesa s-a jucat cu 6 ani înainte de dărâmarea temutei temniţe. Regina Maria-Antoaneta (pentru prieteni, Toinette) şi gaşca mov de fete vesele de la curte (contese, vicontese, ducese, marchize care pentru a se amuza zgândărindu-l pe molâul Ludovic al XVI-lea îşi săpau cu hazlie inconştienţă propria groapă) au împins înainte literatura bună şi arta (cu ceva tendinţe) încurajând chiar (o timidă tentativă de) critică socială.

Ce-i drept, regele şi-a luat ca măsură de precauţie perierea fragmentelor contondente ale operei de către câţiva cenzori de încredere, foarte atenţi la aspecte sensibile. Atunci când lui Ludovic al XVI-lea i s-a „raportat” că zeloşii şi pricepuţii săi cenzori tăiaseră în carne vie din textul lui Beaumarchais şi că – numericeşte vorbind – fuseseră suprimate 53 de pasaje, adică în total 2022 de cuvinte, regele a răsuflat uşurat. Şi, foarte încântat, a sperat că, dacă cenzorii au tăiat toate acele aluzii politice şi dialogurile incisive, piesa îşi va pierde din impact şi va cădea… „Da, va cădea, dar de vreo sută de ori la rând!”, i-a replicat cu umor un ministru, semn că regele avea (şi) miniştri clarvăzători… Iar profeţia ministrului hâtru aproape că s-a adeverit: în primul an piesa a fost jucată, adică „a căzutdoar de 67 de ori!

Chiar dacă (cu greu) în 1784 avusese loc premiera, conjunctura social-culturală în zona decidenţilor de la Curte era total nefavorabilă „Nunţii…”. Se întâmpla şi pentru că „Nunta…” aducea pe scenă niscaiva întâlniri amoroase ilicite petrecute în semiobscuritatea „castanilor cei umbroşi”, întâlniri care prea semănau cu cele din boscheţii Palatului Trianon din „afacerea colierului” izbucnită în 1785, la un an de la premiera „Nunţii…”. O afacere de amor, cadou-mită şi înşelăciune în care fuseseră implicate regina MarieAntoinette şi contesa de La Motte, dar şi un înalt ierarh al bisericii catolice franceze, cardinalul Rohan. Un qui pro quo de joasă speţă cu voalete care ascundeau figurile doamnelor şi în care regina fusese confundată cu o cunoscută prostituată de lux, curtezana Oliva. Scandalul a fost imens, La Motte a fost condamnată şi se dovedea – aşa cum susţinea Mirabeau – că într-adevăr „Curtea e mormântul naţiunii”. Tot mai blamata regină Toinette a fost sfătuită să rămână la Versailles, să nu mai apară în Paris unde „austriaca” ar fi putut să se confrunte cu contestări vehemente. După cum observa un diplomat prusac, la Curtea lui Ludovic al XVI-lea „totul e doar ceremonie, costumaţie, spoială exterioară, intrigi, lustru mincinos, cârpăceala administrativă, iar fondul este întotdeauna acoperit de formă”. Pentru toate aceste situaţii încâlcite şi motivări ciudate, regizorul Mihai Lungeanu l-a adus pe scenă chiar pe autorul Beaumarchais ca într-un prolog să explice urbi et orbi care era situaţia pe-atunci şi cum l-a construit pe acest atrăgător personaj Figaro. Dar să-i dăm cuvântul regizorului care explică cum a construit varianta sa de Figaro, fără să-l trădeze pe Beaumarchais:

 

Argument regizoral

*Mihai LUNGEANU

Cu toţii ne raportăm mereu la ceva: o vorbă, un eveniment, un principiu, o regulă. Sau la cineva: o persoană, o personalitate, un personaj, un model… într-un neologism global acceptat, un pattern. Celebrul Figaro (nemurit muzical doar ca bărbier sau ca valet aflat în ziua nunţii sale) poate însă produce suficiente dovezi pentru a fi înscris în categoria personajelor tip cu care mulţi dintre noi ne identificăm (vrând-nevrând). Nu numai calităţile sale (descrise amănunţit de Beaumarchais) îl recomandă, dar mai ales atitudinea sa critică, satirică, demascatoare cu care susţine conflictul major al textului: omul şi societatea în care trăieşte. NU este vorba doar de o nuntă, ci de un prilej de a intersecta interese (ilegale), patimi (imorale), pretenţii (ilegitime), decizii (nedrepte), vanităţi (arogante) cu inacceptabile machiavelisme (sentimentale sau politico-administrative) utilizate prin prisma puterii „stăpânului” asupra „lumii supuşilor”. Totul sub aparenţa unor măşti zâmbitoare şi pline de comprehensiune care-i oferă persoanei Figaro şansa de a le demasca, prin abilitatea oferită de personalitatea sa, spre construirea personajului care, sper, îşi va căpăta un justificat loc într-o galerie atitudinală (repere morale general valabile şi aplicabile), nu doar într-una comportamentală (jonglerie punctuală). Autorul textului, el însuşi un real model pentru personajul creat (ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme şi revoluţionar, atât francez, cât şi american), şi-a pus mari speranţe în nivelul satiric al textului comic comis, mai ales într-o vreme când puterea discreţionară făcea greu de suportat viaţa supuşilor lipsiţi de orice alt fel de sprijin decât un drept la viaţă „Firesc… Normal… Natural…”. Contemporaneitatea situaţiei nu mai cere lămuriri. Zice Figaro: „Să te răzbuni pe cei care-ţi strică socotelile stricându-le la rându-ţi pe-ale lor e un procedeu curent… Aşa că… la fel vom proceda şi noi!”… Desigur, nu e singura dovadă de inteligenţă a personajului nostru, care îşi clamează dreptul de a Fi…Figaro, adică de a nu accepta jocurile subterane care alterează adevărul, de a rămâne onest într-un profesionalism dovedit, de a-şi câştiga (şi păstra) o parteneră sentimentală pe măsura sa. Un ritm sugerat încă din subtitlul piesei (La Folle journée – Ziua nebună) a cerut un spaţiu scenografic generos în posibilitatea de a construi permanent cât mai multe ipostaze surprinzătoare faţă de indicaţia principală: viitorul dormitor conjugal, spaţiu de ecluză între pretenţiile celor doi stăpâni aflaţi în conflict.

Costumele unei epoci „teatrale” mai degrabă decât exact istorice vor colora o permanentă şi alertă mişcare a personajelor implicate (intrări şi ieşiri, apariţii şi dispariţii, treceri şi prezenţe, construite pentru a ilustra permanenta stare de neîncredere şi de suspiciune, de pândă şi de ascultare, de urmărire şi de supraveghere pe care o conduce, discret, „din umbră” don Basile, dar pe care o practică toată lumea). Muzica inspirată de temele conflictuale (dar şi de culoarea personajelor principale) va puncta şi dezvolta (printr-o repetată trimitere la cunoscuta arie a lui Figaro) surprizele care se înlănţuie fără încetare, spre menţinerea interesului spectatorului prins între jocul de oglinzi ale propriilor sale demascări morale şi satira fără drept de apel proferată în numele celor slabi de către un Figaro puternic, chiar dacă supus şi el greşelii, abil („şmecher”), chiar dacă iubind dreptatea şi onestitatea, îndrăgostit real, chiar dacă (sau tocmai pentru că) se dovedeşte un fin cunoscător al firii umane. Introducerea în spectacol a personajului Beaumarchais, care îşi construieşte personajul Figaro „la vedere” povestindu-i biografia plină de evenimente reale (am spune azi „mediatice”), îşi propune să lege cei doi timpi istorici într-o atitudine generală de înţelegere a unei experienţe de viaţă exemplară şi a unei istorii inconfortabile, care se repetă spre dezamăgirea tuturor. Dar, cum spune Beaumarchais despre Figaro (sau poate chiar despre el însuşi), „Ce ciudate-nlănţuiri de fapte!… Şi cum de i s-au întâmplat tocmai lui toate astea?… Şi de ce tocmai astea şi nu altele?… Şi cine i le-a hărăzit?… Plecat fără să ştie pe-un drum pe care îl va părăsi fără să vrea, l-a străbătut cu patimă, însetat de viaţă şi de plăcerile ei… ambiţios din mândrie… harnic de nevoie… şi leneş din plăcere! A văzut de toate, a făcut de toate, a trecut prin toate… Cât a fost sărac, l-au dispreţuit… Când a fost deştept, l-au urât…  Acum, că are şi soţie frumoasă, şi avere… toţi vor dori să-i devină prieteni… Asta atât timp cât nu vor uita… că are şi nevastă… şi bani!… E aşa de plăcut să fii iubit pentru tine însuţi!… Şi să nu uitaţi: în Franţa, totul se sfârşeşte prin cântec”…

De fapt ce se întâmplă pe-acolo, pe la Aguas Frescas?

(Fapte din umbră… din umbra castanilor umbroşi)

Dacă ar fi putut citi „sentinţa literară” a romancierului francez Frederic Beigbeder „L’amour dure trois ans” („Dragostea durează trei ani”, roman apărut de-abia în 1997 şi ecranizat în 2011), Beaumarchais ar fi simţit că peste veacuri un confrate scriitor îi dă dreptate. În „Nunta lui Figaro”, contele Almaviva, retras la castelul său din Aguas Frescas, deşi căsătorit din mare amor (şi trecând peste destule piedici!) de 3 ani cu frumoasa Rosina (aceea din „Bărbierul din Sevilla”), pare să se fi plictisit de nevasta sa „promovată” contesă. Aşa că, pentru a mai dinamiza atmosfera şi a-şi petrece în chip plăcut „viaţa la castel”, contele încearcă să o seducă pe Suzanne, camerista contesei, logodnica lui Figaro. Deşi Suzanne şi Figaro sunt logodiţi şi se pregătesc de nuntă, contele Almaviva („libertin din plictiseală, gelos din vanitate”) nu vrea să piardă ocazia de a o poseda pe Suzanne şi plănuieşte să-i ofere lui Figaro o altă mireasă. Aleasa este Marcelline, ceva mai coapta, dar încă atrăgătoarea menajeră a doctorului Bartholo (personaj cunoscut nouă tot din „Bărbierul din Sevilla” ca tutore şi aspirant la mâna Rosinei, aşadar pe-atunci chiar rival al contelui). Căsătoria urzită de conte ar fi stins o mai veche (şi destul de consistentă) datorie pe care Figaro ar fi avut-o către Marcelline, iar contelui i-ar fi deblocat drumul, dacă nu spre inima, măcar spre patul Suzannei. Pentru a se revanşa cu vârf şi îndesat (că doar Figaro îl ajutase pe conte să i-o sufle pe Rosine), Bartholo pune şi el umărul la reuşita planului Marcellinei. Iţele intrigii se încurcă tot mai rău, acţiune la care contribuie din plin pajul Cherubin (zăpăcit de revoluţia hormonală a propriului trup combinată cu superoferta feminină din zonă), dar şi grădinarul Antonio şi fiica sa Fanchette. Se mai lasă cu ceva accese de gelozie dificil de „manageriat”, cu reproşuri şi uşoare derapaje spre „violenţă soft” (mai o pălmuţă, mai un tras de urechi, mai o lovitură de evantai peste – pardon! – popou…), dar totul se-aranjează în final. Chiar dacă mai avem şi momente tensionate (contele vrea să spargă uşa dressing-ului, apare şi o secure aproape ca în Medeea), piesa şi spectatorii beneficiază de un „happy-end à la française”, pentru că „în Franţa totul se termină cu cântec”, susţinea – optimist – autorul, parcă uitând că acţiunea o mutase peste Pirinei. Pentru că ne aflăm cu doar câţiva ani înainte de căderea Bastiliei nu putem să nu reţinem şi să nu ne bucurăm de revanşa teoretică pe care cei mulţi (cu toţii reprezentanţi ai stării a III-a) şi-o iau prin reprezentantul lor Figaro asupra clasei marilor seniori reprezentaţi de contele Almaviva, grande de Spania.

Personajele de la Aguas Frescas aduse pe scena de la Nottara

Alexandru Repan este Beaumarchais. Un Beaumarchais care-i întâmpină pe spectatori încă din hol rostindu-şi monologul pe ecrane mari. Cum s-ar zice, familiarizează publicul cu atmosfera… Beaumarchais-Repan îl creează pe Figaro aşa cum Domnul l-a creat pe Adam, pornind de la mai nimic şi adăugând – în rate – câte ceva: o haină, un gând, un surâs, un citat dintr-un ziar, o amintire răzleaţă, o secvenţă de existenţă. Alexandru Repan demonstrează cu eleganţă şi umor cum se poate transforma un simplu manechin într-unul dintre cele mai iubite personaje ale dramaturgiei universale.

Răzvan Bănică, un Figaro foarte, foarte credibil, adevărat factotum al castelului, inteligent şi priceput, cu şarmul şi şiretenia necesare confruntării permanente cu mai-marii societăţii, confruntare în care pleacă cu handicapul situaţiei sociale. Prin cuvintele (revoluţionare pe-atunci ale) lui Figaro, Beaumarchais îşi exprimă revolta împotriva unei clase pe nedrept privilegiate, trândave şi nocive: „Pentru că eşti mare senior, te crezi cine ştie ce deştept? Nobleţe, avere, rang, posturi, toate astea te fac să fii atât de înfumurat. Dar aş vrea să ştiu cum le-ai dobândit, prin ce însuşiri sau strădanii? Ţi-ai dat osteneala să vii pe lume şi altceva nimic, încolo eşti un om ca toţi ceilalţi. Pe când eu, lua-m-ar dracu’, pierdut în mulţimea anonimă, ca să trăiesc numai, mie mi-au trebuit mai multă ştiinţă şi mai multă iscusinţă decât a fost nevoie într-o sută de ani pentru guvernarea întregii Spanii!”. Păăăi, chiar aşa, rezon, musiu Figaro! Numai că această tiradă de final care a împiedicat o bună bucată de vreme (vreo 4 ani!) reprezentarea piesei la Paris cu modificări minime e valabilă şi în zilele noastre, semn că nu s-au schimbat prea multe în spaţiul (geostrategic) european… Cu „ştiinţă şi iscusinţă” lui Răzvan Bănică i-a ieşit un Figaro foarte îndrăgostit, foarte gelos, un pic flecar, pierdut-regăsit-înfiat, insolvabil pe termen lung, răzvrătit cu măsură, ingenios în „competiţia pentru prima noapte cu Suzanne”, per total foarte simpatic…

Ioana Calotă este în Suzanne nu doar logodnica lui Figaro aflată în preziua nunţii, dar şi obiect al dorinţelor carnale ale lui Almaviva, Bartholo, Cherubin – o fată frumoasă aflată într-o poziţie ingrată. Ca un soi de omagiu fizic adus frumuseţii şi feminităţii sale debordante, ochii tuturor bărbaţilor aflaţi în preajmă o „scanează” şi palmele lor tind să o mai „parcurgă” pe ici, pe colo, pe colo… Ca un soi de omagiu fizic pe care frumoasa Suzanne nu-l descurajează pentru că o ajută să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu. Sarcini dificile pentru că fişa postului îi cere să-i fie devotată contesei, chiar şi turnându-l pe contele mult prea insistent… N-are încotro, trebuie să-l respingă pe conte cu fermitate îmbinată cu delicateţe (că doar patronu-i patron!), pe Cherubin (mai cu aplomb), pe Bartholo (foarte ferm) şi să mai şi menajeze sensibilitatea posesivă a lui Figaro. Mai pricepută-n cele casnice şi având mai multă informaţie despre intenţiile à long (et à court) terme ale contelui, încearcă să-i deschidă ochii logodnicului că patul (care nu este din epoca mobilei modulare IKEA) aşezat într-un fel de SAS, de ecluză între dormitoarele contelui şi contesei, este un cadou otrăvit, fiind mult prea lesne de „accesat”. E clar că nu-i este uşor, dar cu drăgălăşenie şi diplomaţie (specific) feminină, Ioana Calotă nu numai că reuşeşte să câştige pe toate fronturile, dar prin aplombul şi verva sa şi prin jocul de-a şoarecele şi pisica cu contele, joc în care rolurile se schimbă pe nesimţite, dinamizează spectacolul, îi dă ritm… Şi dacă temperatura şi ritmul cardiac i se ridică din cauza unor mângâieri febrile (şi cam stângace) ale lui Figaro, are la îndemână evantaiul care, mânuit cu pricepere, funcţionează ca un adevărat ventilator, ajutând la răcorire locală, adică pe ici, pe colo…

Dani Popescu face cu eleganţă un Conte de Almaviva care după 3 ani de mariaj vrea să spargă monotonia instalată deja în cuplu. Este iubăreţ, posesiv (cu înclinaţii de despotism sexual), pus pe şotii amoroase, cu schimbări de dispoziţie dificil de anticipat, aflat într-o stare mereu tranzitorie practic impredictibilă, potrivit feed-back-ului vreunui demers epistolar amoros… Nu-şi pierde timpul cu fleacuri morale sau juridice, îşi permite să încline până şi balanţa justiţiei spre a-şi satisface interesele erotico-sexuale sau – să zicem aşa – vreun ce capriţ… Înclinaţia spre aventuri amoroase îl transformă pe Almaviva într-un soi de Cherubin mai matur, mai rafinat şi ceva mai experimentat… Contele Almaviva o vrea pe Suzanne pentru a-şi satisface printr-o faptă programată „sub castanii cei umbroşi” atât Egoul, cât şi Libidoul şi nu concepe că ceva sau cineva i-ar putea dejuca planurile concretizate în diverse inginerii sentimental-epistolare, condamnabile „manigancerii” sau chiar şi mici şantaje financiare. Almaviva este nu doar un mare senior, ci şi un mare ipocrit (poate că aceste calităţi sunt complementare), dar un mic merit tot are. Dacă ni-l amintim pe moralistul La Rochefoucauld şi panseul său „L’hypocrisie est un hommage que le vice rend à la vertu” („Ipocrizia este omagiul pe care viciul îl aduce virtuţii”), recunoaşterea cu fair-play a înfrângerii îi aduce preţuirea spectatorului.

În varianta pe care o propune Mihai Lungeanu, deşi nunta este a lui Figaro, Almaviva-Dani Popescu este motorul acţiunii; el este cel care vrea ceva (nu spui ce!) de la Suzanne şi, pentru a obţine acel ceva (iarăşi nu spui ce…), nu precupeţeşte niciun efort, este în stare să pună la cale orice cabală, da’ ce nu face omu’ pentru… amooor!

Isabela Neamţu, actualmente contesă de Almaviva (fostă Rosina în „Bărbierul…”), pentru cât e de frumoasă este şi (cam neînţeles de iute) neglijată. Atentă cu onoarea, dar măgulită de atenţiile pajului mult mai tânăr, sensibilă la avansuri, dispusă la acel amour courtois şi poate mai accesibilă decât ar părea la prima vedere… E clar că bietul Cherubin ispăşeşte „avansarea”… Că avansurile lui Cherubin sunt (cu ceva reticenţă) bine primite, că doamna contesă poate promite ceva mai mult în materie de apropiere fizică în viitor par să fie premise sigure, demonstrabile în a treia parte a trilogiei. Am putea spune că „Nunta lui Figaro” are şi o tentă feministă, parteneriatul tactic al duetului feminin contesă-cameristă prin manevre (sau tertipuri?) tipic feminine (vezi schimbarea toaletelor) reuşeşte să dejoace planurile prădătorului sexual Almaviva. Poate că aşa o fi început mişcarea feministă…

Ciprian Chiricheş este un foarte tânăr şi sprinţar Cherubin, pajul contelui Almaviva, „un neruşinat care face pe ruşinosul” (cum îl defineşte contele), plăcut privirii şi mângâierii şi ai cărui ochişori alunecă cu îngrijorătoare (dacă nu chiar blamabilă) uşurinţă de la o femeie la alta… Că doar toate-s frumoase, aşa c-ar fi inutil (şi contraproductiv!) să încerci să rezişti farmecelor acestora sau diktaturii hormonilor. Un paj de-abia ieşit din adolescenţă, transformat prin decizia contelui în bărbat şi avansat ofiţer pentru a fi trimis la o garnizoană îndepărtată de la Curtea sa. O avansare care este de fapt o condamnare mascată pentru succesul prea facil pe care adolescentul pare să-l aibă la femeile de toate vârstele şi categoriile sociale, aşa de-a valma, fără pic de discernământ. Ce să-i faci, poate o uşoară alterare a discernământului îl face să creadă că orice rochie poate fi ridicată. În termenii din ultimele vreo 3 decenii apetitul său pentru femei mature ar fi definit prin conceptul de largă popularitate MILF (Mother I’d Like to Fuck) lansat de adolescenţii (pardon de teen-agerii) americani şi popularizat de „American Pie”. Cherubin este un rol comic solicitant de care Ciprian Chiricheş s-a achitat cu dedicaţie şi… seriozitate!

Ada Navrot – Marcelline este menajera de succes a doctorului Bartholo transformată din concubină în nevastă cu acte în regulă şi fericita mamă a regăsitului fiu Figaro (şi salvată de la un posibil incest à la Iocasta). Este posesoare a unei biografii agitate şi nu tocmai virtuoase (eeei, tinereţea şi credulitatea…) la care a obligat-o contextul social şi familial. În termeni juridici, Marcelline, „partea vătămată” în procesul cu Figaro, se dovedeşte a fi fost cu ani în urmă „partea vătămătoare”. Adeptă a preceptului „fii frumoasă dacă poţi, fii cuminte dacă vrei, dar, cu orice preţ, fii respectată!”, încearcă să-şi mai dreagă biografia care scârţâie la capitolul respectabilitate şi – caz rar – chiar reuşeşte! În speţa sa, un proces pe jumătate pierdut înseamnă un fiu (pe de-a-ntregul) câştigat şi un amant de cursă lungă convertit în soţ nou-nouţ… La atari succese, o mică gâlceavă şi negocierea publică nici că se mai pun la socoteală…

Cristian Şofron este doctorul Bartholo, fost tutore al Rosinei (în „Bărbierul din Sevilla”), pe-atunci perdant în confruntarea cu Almaviva pentru mâna pupilei sale, acum un simpatic concurent în tentativa de a pune mâna pe banii lui Figaro. Se-alege totuşi – ca premiu de consolare – cu ceva: intră în legalitate civilă dobândind dintr-o singură ceremonie (şi evidemment cam à contrecoeur) şi nevastă, şi fiu… şi chiar dacă nu părea să aibă trebuinţă de aşa ceva – cu mici şi comprehensibile accese de furie generate de revanşa ratată – acceptă situaţia cu înţeleaptă resemnare şi vădit amuzament.

Ion Haiduc este graţiosul şi armoniosul Bazile, profesorul de muzică al contesei, binevoitorul purtător de mesaje şi un mentor (păgubos!) de care cu drag te-ai lipsi dacă-ai putea. Numai că nu se poate lipsi intriga, don Bazile fiind o verigă importantă  în inventarea şi colportarea ţesăturii de scorneli şi urzeli. Şi mai este şi o adevărată staţie de supraveghere a mişcărilor celorlalţi şi o foarte cuprinzătoare bază de date mobilă…

Cristian Nicolaie – Antonio, grădinarul aproape permanent într-o avansată stare de euforie etilică (că doar grădinăritul e muncă grea, cere ceva susţinere alcoolică), este indispensabil întreţinerii în bune condiţii a straturilor cu micşunele, pune mult suflet în cultivarea spaţiului verde, este înţelegător în ceea ce priveşte relaţiile sau „impulsurile tinereşti” ale contelui (chiar dacă obiectul impulsului este propria fiică Fanchette). Şi mai şi intervine – cu ingenuitate dezarmantă – în momente importante încurcând şi mai mult iţele şi-aşa destul de încurcate.

Filip Ristovski este Don Gusman Brid’Oison, locotenentul reşedinţei şi judecător reprezentând exact opacitatea „instituţiilor” şi incapacitatea de a judeca. Dar şi atitudinea aproape soldăţească de executare a indicaţiilor venite de sus (în cazul nostru de la contele interesat în deznodământ), recunoscând „speţele” înainte de a fi prezentate şi cântărind rapid şi cu muuultă grijă (şi destulă experienţă) FORMAAA… ca fundament al justiţiei! Şi dacă justiţia e oarbă (sau – cel puţin – foarte, foarte mioapă), reprezentanţii săi au simţul pipăitului foarte dezvoltat şi sunt capabili să cântărească cu uşurinţă „argumentele” mitei pentru dreptate… O activitate desfăşurată cu nonşalanţă şi ştiinţă a comportamentului „specific” cunoscătorilor… FORMEI.

Mihaela Subţirică este Fanchette, fiica apetisantă a grădinarului Antonio, jună-jună, da’ introdusă într-ale vieţii, nu prea atentă la secrete (atât cele proprii, dar mai ales ale altora cu oarece ranguri nobiliare), dispusă să-şi implice farmecele fizice pentru rezolvarea unor situaţii mai complicate. Pentru convingerea (sau măcar ameţirea) interlocutorului este gata să pună la bătaie toate înzestrările naturale de care dispune dacă „foncţia” aşa o cere.

Vlad Gălăţianu – Pedrille, de „profesie” hăitaş, este mai mult un curier de încredere aflat mai tot timpul în criză de timp. Serviciul lui în slujba contelui este practic o fugă continuă, aşadar atât de solicitant încât – ce să facă? – mai renunţă la căutarea logicii propriilor acţiuni.

Cei doi valeţi, adică Freddy Paraschiv şi Cristian Baboș, precum şi cele două fete, adică Diana Cîmpeanu şi Ionela Bahnaru, intervin când trebuie (şi cum trebuie) la evenimente-ceremonii, completând o echipă actoricească bine armonizată care evoluează spre binele textului şi al spectatorului. Şi merită toată lauda pentru că în acest Figaro valeţii şi fetele mai „joacă şi pe alte posturi” (care maşinist, care sufleor etc.).

Spectacolul lui Mihai Lungeanu într-o versiune română up-datată de regizor este coerent şi cu textul lui Beaumarchais, şi cu atmosfera socială actuală, fiecare actor din distribuţie îşi subliniază atât cât trebuie personajul, dar fără a aluneca în stridenţe individualiste, atitudine care sper să persiste à la longue

Niciun ingredient generator de veselie nu lipseşte: publicul se distrează copios la savuroasa scenă a fotoliului cu Cherubin ascuns şi găsit sau la cea a dressing-ului (din acea epocă!) capabil să „ocultezeintruşi şi să stârnească mânia distructivă a contelui.

Scenografia lui Victor Diaconu, simplă, dar eficientă, capabilă în a sugera diverse spaţii, şi foarte frumoasele costume ale Lilianei Cenean servesc perfect ideea regizorală, aduc pe scenă parfumul indecent al epocii de amurg vesel a marii nobilimi. Muzica lui Tibor Cári cu accent pe tema rossiniană a cavatinei (care umblă – cred – la subliminalul spectatorului) şi coregrafia semnată de Mălina Andrei închid armonios cercul unui spectacol cu o piesă clasică prezentată modern cum se aşteaptă spectatorii acestui (încă) început de mileniu III. Un spectacol cum n-au fost prea multe pe scenele bucureştene, cel puţin în acest început de mileniu III şi mai ales în vremea pandemiei. Din cele relatate se vede că mi-a plăcut spectacolul (cel puţin cât actorilor care au muşcat din roluri cu multă poftă) şi-l recomand călduros. Spectacolul este antrenant, acaparant (pe alocuri chiar seducător!), minunate premise pentru o revizionare. Mărturisesc, eu l-am văzut de trei ori: în octombrie 2019, în 29 ianuarie 2020 şi 3 mai 2021, adică pe parcursul a vreo 20 de luni şi, în ciuda piedicilor puse de situaţia sanitară, spectacolul s-a legat tot mai bine, a crescut…

Acest FIGARO este un spectacol comico-filozofic dintr-o tipologie mai aparte pe care teatrul îl poate agăţa în panoplia cu succese, un comic spumos, un comic de care echipa s-a achitat cu multă seriozitate (şi aplicăţiune umoristică ar spune un simpatic personaj caragialian).

Actorii de la Nottara promit că la fiecare reprezentaţie spectatorii vor experimenta pe baza acelei „O zi de pomină” beaumarchairiene (sau poate beaumarcheilleuse că sună mai simpatic, având rezonanţă de imn revoluţionar) o seară de încântare pe care s-o tot pomenească! Mai mult nici c-am putea dori…

*Cristian SABĂU