La “Davila” încă mai puteţi cumpăra “Lozul câștigător” și… periculos

0
488

Motto: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu ştiu ce ori ceva, intră la o idee; a intrat la o idee… fandaxia-i gata” – I.L. Caragiale

*Cristian SABĂU

1(Cvasi)necunoscutul György SPIRÓ

Recunosc faptul că din literatura maghiară a secolului XX nu ştiu mare lucru, nu pentru că n-aş fi dorit, ci pentru că nu s-a prea tradus în româneşte. În afară de Frigyes Karinthy (1887-1938) şi de István Örkény (1912-1979), nu cred că publicul românesc în general are cunoştinţă despre alţi scriitori. Frigyes Karinthy, scriitor influenţat de H.G. Wells (a şi tradus în maghiară din opera lui Wells) şi coleg de generaţie cu scriitorul ceh Karel Capek (1890-1938), şi el tot mittel-european, ambii proveniţi din imperiul habsburgic şi purtând amprenta finalului de civilizaţie austro-ungară. Frigyes Karinthy este celebru mai ales pentru a sa „Călătorie în jurul craniului meu” (scrisă după o operaţie pe creier pe care a suportat-o) şi partizan activ al limbii internaţionale ESPERANTO (a fost chiar şi preşedinte al asociaţiei maghiare de Esperanto). Cât despre István Örkény, din păcate acesta este şi mai necunoscut în România, exceptând (poate) câteva centre cultural-teatrale (Arad, Oradea, Satu-Mare, Cluj-Napoca, Sfântu-Gheorghe…). Mulţumită traducătorului Zeno Fodor am aflat că poetul, dramaturgul, profesorul, criticul de teatru şi sociologul György SPIRÓ s-a născut la 4 aprilie 1946, a obţinut o primă licenţă în 1970, la Universitatea Eötvös Loránd (ELTE) din Budapesta (filologie pentru limbile şi literaturile maghiară, rusă, sârbă şi croată), şi o a doua în 1972, la Institutul Superior de Jurnalistică (în sociologie). A lucrat ca redactor la Editura Corvina, a făcut parte dintr-o echipă de cercetare a Academiei de Ştiinţe a Ungariei, a fost secretar literar la Teatrul Naţional din Budapesta (1975-1978) şi la Teatrul din Kaposvár (1981-1992), director la Teatrul din Szolnok (1992-1995). Între 1990-1997 a predat la Institutul de Teatru şi Film, iar în prezent este profesor la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta. Este un autor multifacetic şi recunoscut ca fiind unul dintre creatorii importanţi ai literaturii maghiare contemporane. După cum scrie traducătorul său în limba română, teatrologul târgmureşean Zeno Fodor, „György SPIRÓ a publicat proză şi versuri, lucrări de critică şi istorie literară, eseuri şi piese de teatru. A fost distins cu numeroase premii şi cu decoraţii de cel mai înalt rang. Este considerat una dintre figurile proeminente ale literaturii maghiare contemporane. În limba română i s-a jucat, cu mult succes la Teatrul Bulandra, piesa Tacâmuri de pui”. Montată cu ceva timp în urmă, şi în această stagiune (2015-2016) la teatrul braşovean „Sică Alexandrescu” i se joacă piesa „Un bilet spre fericire” (de fapt, un alt titlu pentru „PRAH” sau „Lozul cel mare”) în regia Dianei Lupescu.2

Viaţa ca un bilet de loterie… necâştigător!

Câteodată, viaţa îţi joacă feste şi, dacă nu eşti atent, diavolul îţi poate întinde câte o cursă, foarte, foarte tentantă… Poate cu ceva temei se zice că „banu-i ochiul diavolului”. Mai grav este că diavolul, luând înfăţişări tentante, face cu acel ochi într-un fel atât de ispititor încât puţini sunt în stare să-i reziste. În viaţa unui om obişnuit, o completare a unui bilet de loto cu o combinaţie fericită de zile de naştere ale celor trei generaţii din familie poate aduce câştigul cel mare, extazul posttragere. Brusc, condiţia materială precară a câştigătorului milionului de lei (lei noi, evident!) poate face un salt înainte şi în sus pe scara bulversată a noii (dez)ordini sociale. Cel care până mai ieri nici măcar concediu fără plată nu-şi 3putea lua pentru că – aşa ca mulţi alţii/multe altele – lucrează „la negru”… poate deveni proprietarul a 6-7 vile, poate să se desfete în sejururi prelungite pe malul Mării Adriatice unde pe vremea Iugoslaviei s-au lăfăit nu doar Iosip Broz (Tito) cu Jovanka lui, ci şi Richard Burton cu a lui Lizică (Liz Taylor). Ei, ce vremuri… pe atunci până şi geografia era mai simplă: litoralul adriatic era în Iugoslavia, în timp ce acum cei doi soţi, chiar şi cu bacalaureatul la bază, nu sunt siguri dacă acel nisip râvnit o fi ajuns în Bosnia, în Herţegovina, în Muntenegru sau Croaţia. Cum ziceam, tot mai complicat totul…

De ce tocmai „PRAH”?

Din negurile istoriei mi-aduc aminte că pe la noi românii erau foarte căutate două tipuri de cacao, ambele produse în Olanda: „Van Houten” şi „De Zaan”. Se pare că la unguri era foarte apreciată cacaua iugoslavă „PRAH”. N-aş putea spune că ştiu de ce, poate că era bună şi cacaua „PRAH”, cuvântul sârbo-croat „prah” însemnând, de fapt, „praf, pulbere”. Şi, de frica hoţilor, tocmai într-o cutie goală de „PRAH” vor cei doi soţi să ascundă biletul câştigător până în momentul depunerii acestuia. Dar să nu ne pierdem în consideraţii filologice, să revenim la subiectul mai puţin credibil, dar savuros al piesei.

4Prezentul nu-i tocmai facil…

Soţul care „înainte” fusese depanator radio – „o meserie pe cale de dispariţie” în ziua de azi când orice aparat defect se aruncă (pardon, se „reciclează”) şi se înlocuieşte cu altul nou (cu funcţionare – ga-ran-ta-tă – 2 ani!) – şi-a mai încercat norocul şi cu alte slujbe: mecanic de întreţinere la o şcoală, brancardier la spital pentru bolnavi (vii), dar şi (ocazional, după ofertă) spălător de morţi. Numai că norocul a ţinut puţin, mai toate posturile au fost restructurate. Cu obidă, cel lipsit de serviciu, de un venit stabil se defineşte ca „atât de calic încât nici rude n-am… o mamă beţivă m-a părăsit la 10 ani…”. Dar cu umor amar reţine şi partea bună a existenţei de cuplu: „Ţi-am economisit o soacră!”.

În această situaţie, achiziţionarea de către soţ a unui „mobil la ofertă ca să mă sune copiii” pare o adevărată extravaganţă ţinând cont şi de faptul că ultima rochie cumpărată de soţie „are ceva vechime: 11 ani şi jumătate”.

Probabil că oricine în situaţia materială precară descrisă, după o lectură prelungită a ziarului (lectură petrecută în cabina de WC din cauza unei cufureli sănătoase), poate înnebuni atunci când, ajungând cu cititul la rubrica loto, află că este fericitul câştigător al marelui premiu de peste un milion de lei.

6Milionul de lei (nu ştiu dacă traducătorul a făcut o echivalare între forinţi şi lei, dar nici n-ar conta prea mult, important este ordinul de mărime al câştigului evaluat la cam 7 vile  impunătoare…) venit pe nepusă masă e gata-gata să dicteze adoptarea unui program de viaţă complet schimbat demn de un bogătaş sadea: „O să mâncăm la restaurant, copiii o să-nveţe o limbă de mare circulaţie (sigur engleza, dar poate chiar şi chineza), or să ajungă în Florida… Cumpărăm o casă în oraş, tu nu te mai duci în Spania, că doar ai bacalaureatul la bază… şi-apoi nici munca în Spania nu mai e ce-a fost odată”… Dar, asta e, câştigu-i câştig, „banu’ vorbeşte toate limbile”, chiar şi în SUA, chiar şi în China, chiar şi la WC… Problema cea mare a proaspătului câştigător la loto este ce să faci cu atâta bănet, cum să te bucuri de el într-un trai liniştit, asigurat şi mult mai confortabil fără să dai de bănuit şi să atragi hoţii. Hotărât, într-o primă fază îşi rezumă problemele ridicate de brusca (şi legala!) îmbogăţire doar la dilema „imobiliare sau aur?”.

7Iar viitorul nu-i tocmai roz…

Cum bine explica I.L. Caragiale, odată „intrat la o idee… fandaxia-i gata” şi exact aşa păţeşte şi soţia câştigătorului la loto care, după o scurtă perioadă de viziuni ale existenţei în roz, începe să fie lovit de fandaxia viitorului ameninţător, să vadă totul în albastru-închis, cenuşiu, negru… „Copiii sunt buni pentru că n-au avut bani, de-acum o să stea pe la baruri, n-or să mai înveţe nici cât pân-acum, o să ajungă nişte terchea-berchea, o să dea în patima jocurilor, a maşinilor scumpe, a drogurilor sau – cine ştie – o s-angajeze nişte killeri să ne lichideze ca să rămână ei cu întreaga sumă… Ţi-e teamă c-or să crească şi-or să te părăsească… Tu o să ajungi un curvar… Un domn cu bani şi încă bine… Şi pe urmă e necinstit, câştigând i-ai furat pe ceilalţi!”

Orice iniţiativă (uşor nebunească), orice elan de cumpărător (cam prea imprudent) încrezător în viitor, orice cheltuială (nu tocmai justificată) şi ideile (uşor rocamboleşti) ale soţului sunt retezate în faşă de neîncrederea funciară a femeii practice faţă de poleiala consumistă superficială. Iniţiativele soţului naiv şi insuficient adaptat la cerinţele şi legile dure ale capitalismului postcomunist sunt descurajate atât de categoric încât acesta observă cu năduf:

„Măi, da’ ai un dar de a-l face pe om să-i piară cheful de viaţă!”. Pe cunoscutul şi verificatul principiu „mai bine sărac, da’ curat” asistăm la un moment de revoltă a soţiei care vede în negru urmările neaşteptatei bogăţii. Îmbogăţirea ameninţă să distrugă modul lor de viaţă şi coeziunea familiei dacă nu mulţumite, măcar resemnate şi adaptate la nivelul de viaţă aflat la limita supravieţuirii: „Cine dracu’ te-a pus să joci la loto şi să-mi aduci nenorocirea asta în casă? Să pleci de-aici cu biletul câştigător cu tot!”.

9Câştigătorul este poftit imperativ afară cu biletul câştigător cu tot pentru că „de un bogătaş nu trebuie să-ţi fie milă!”.

Focul eliberator şi purificator

Simţindu-se dintr-odată pierdut fără partenera de viaţă care a făcut o alegere existenţială atât de drastică (este evident, condiţia materială nu se suprapune cu niciun chip peste condiţia morală, umană…), soţul care a triumfat la loto printr-o inspiraţie (şi combinaţie) ingenioasă mai are o sclipire de gândire: „Hai să-i dăm foc” buclucaşului bilet câştigător! Şi de la idee la faptă este doar o scăpărare de chibrit… Probabil că focul, incendierea biletului câştigător de foloase financiare, dar aducător de ponoase colaterale, va purifica „casa de la tăticu”, compromisă moral prin acest câştig condamnabil. Focul este însoţit de un blestem à la Villon în care „diareea şi constipaţia” să-i lovească în tandem pe cei care se mai închină banului „făcut” mult prea uşor…

Fericiţii câştigători piteşteni ai milionului („şi ceva”)

Probabil pe principiul cuplu în viaţă – cuplu şi-n piesă, Matei Varodi a distribuit în spectacol „doi actori de calitate: Doina Aida Stan şi Petrişor Stan“. Să recunoaştem că a făcut o alegere foarte bună. Pe lângă avantajul de a lucra ca-n familie, cei doi actori se susţin reciproc, îşi oferă reciproc momente de crescendo pentru câte o replică (când haioasă, când tăioasă) de final de secvenţă scenică. Intensitatea participării afective a lui Petrişor Stan la proiectul „câştigul la loto”, uluirea, euforia iniţială, apoi rezistenţa şi mersul final împotriva logicii obişnuite (a „valorificării” biletului câştigător) ale Doinei Aida Stan care se teme de degradarea morală pe care ar putea-o aduce câştigul material (important şi ameţitor) sunt mizele aruncate spectatorului de Matei Varodi, mizele pe care se sprijină firul poveştii câştigului din care în final se alege nu atât PRAH-ul, cât cenuşa…

Publicul notează şi reacţionează la replici în ton cu adevărul istoric despre calitatea de azi a şcolarizării („la noi e mai bine, poţi intra la facultate şi fără bacalaureat”) sau despre cunoscuta „moralitate” a bancherilor („toţi bancherii sunt nişte hoţi”, observaţie poate uşor exagerată, dar de foarte multe ori corectă) sau despre standingul familial („în 19 ani de convieţuire am fost o dată la cinematograf… sau de două ori?”).

8Poate că nu fără motiv există destui câştigători care nu se prezintă să ridice câştiguri importante, or fi simţind/bănuind ei ceva…

Piesa lui György SPIRÓ în transpunerea românească a lui Zeno Fodor e plină doldora de umor trist, poantele au înfăţişare de sentinţe morale.

Spectacolul lui Matei Varodi are ritm, cele două personaje stârnesc zâmbete înţelegător-îngăduitoare, iar demersul moral din final, oricât de ciudat şi împotriva vremii ar fi, pare să fie acceptat de public.

Scenografia semnată de Mihaela DinuPiţigoi serveşte acţiunea, cele două personaje sunt cu adevărat imersate în spaţiul adecvat, al unui apartament modest, locuit de oameni modeşti, cu aspiraţii modeste, cu biografii şi greutăţi asemănătoare cu ale marii majorităţi a locuitorilor acestei Europe care – după cum ni s-a promis – trebuia să fie un spaţiu al bunăstării. Un spaţiu în care eventualele jocuri la loto să fie un soi de distracţie, de amuzament săptămânal, şi nu văzute ca un recurs extraordinar în încercarea de a supravieţui în următoarea perioadă de timp… Dar cum pe orice stradă este o mare concurenţă în „industria” jocurilor de noroc, a pariurilor sportive, este clar, în lipsa unor certe perspective cinstit-economice, oamenii îşi mai pun speranţele doar în noroc…

Ma­tei Varodi, regizorul piesei la „Davila”, susţinea într-o declaraţie, făcută în preajma premierei, că în textul lui György SPIRÓ este vorba despre nimic altceva decât „despre viaţa noastră, despre obsesia realizării prin bani, prin câştig. În fiecare săptămână urmărim extragerile de la loto şi, în acest fel, apare o psihoză. E o comedie amară despre cum banul determină alterarea relaţiilor dintre oameni. Este un text care pleacă de la o realitate concretă şi e perfect adaptat zilelor noastre”. Ar mai fi de adăugat că, aflat în al treilea an pe scenă (premiera a fost în 28 septembrie 2014), acest „PRAH” (sau „Lozul cel mare”) s-a păstrat în forma în care a fost prezentat la premieră (spre deosebire de alte spectacole piteştene cu personaje de care – probabil – actorii s-au plictisit repede şi au apărut variaţii pe text şi lungiri ale acţiunii). Ca să vezi şi să crezi cum consecvenţa şi seriozitatea convertite ca elemente istorico-spectacologice sunt sesizate, apreciate şi aplaudate de public… Un exemplu bun pentru echipele altor spectacole piteştene (şi nu numai)!