*Cristian Sabău
Promiteam în articolul precedent că voi reveni cu precizări privind serialul Netflix Intimitate, și iată-mă-s aici cu precizări cu tot… Și dacă în articolul precedent am insistat asupra faptelor din realitate care au inspirat filmul, acum ne vom opri (cu precădere) asupra filmului, fără a-l și povesti, lăsând cititorului acestor rânduri șansele intacte de a deveni și spectator.. . Cum am arătat în primul articol serialul Intimitate se inspiră din cazul real al unei muncitoare de la Iveco – Verónica, care s-a sinucis după ce colegii săi de muncă au pus în circulaţie pe internet un videoclip cu conţinut sexual explicit și din pățania de același tip a consilierei Olvido Hormigos. În ambele cazuri filmulețe cu conținut sexual explicit înregistrate în intimitate, şi pentru a fi vizionate (numai) în intimidate, când şi cu cine ar fi avut chef personajele filmate au ajuns subiect de dezbatere publică.
**
În primele minute ale filmului, o tânără atrăgătoare intră îmbrăcată în mare, tot mai mult, nimic nu pare s-o intereseze… e concentrată asupra acţiunii, vrea doar să scape de viaţă. Şi de încurcăturile în care a intrat. Să scape de trecutul destul de îndepărtat care acum a revenit şi o hărţuieşte. Vrea să scape de viaţă şi reuşeşte… Această tânără frumoasă este Ane (Verónica Echegui), care cedează psihic presiunii exercitate de colegii de serviciu care se distrează copios şi fără să se ascundă pe seama unei înregistrări de la o orgie de sex în grup în care Ane apare în prim-plan. Un episod vechi, de mai bine de 5 ani, care brusc se transformă în coşmar foarte actual… Ane cedase solicitării iubitului de atunci și acceptase să fie filmată în timpul unei partide de sex în grup, o partidă jucată cu mult elan de improvizații actori porno… Lucrând într-un mediu 90% masculin, Ane nu rezistă “glumelor” tembele ale colegilor, nu reuşește să treacă peste acest episod, cu atât mai mult cu cât se îndrăgostise și era pe cale să-și întemeieze un cămin.
După ce-și terminase treburile profesionale, în drumul spre casă Malen, vice-primarul orașului Bilbao, observă că lumea o privește cu interes sporit: pe posturile TV tocmai se transmitea o știre potrivit căreia pe internet circulă un filmuleț în care ea este protagonista unei scene de hot-sex, scenă filmată undeva pe o plajă… Un comentariu din off(-off-oofff) o anunță că viața ei va înregistra o turnură neașteptată… și așa și este. Se dezlănțuie un adevărat cutremur mediatic, cu toate ziarele vânând-o pe viceprimăreasa Malen Zubiri. Un adevărat cutremur mediatic care n-are cum să nu influenţeze vieţile private, relaţiile cu soţii şi copiii… Așadar, două clipuri cu conţinut sexual explicit sunt lansate pe piaţă fără a cere consimţământul participanţilor la actul sexual. Unul are ca scop compromiterea unei candidate la primăria oraşului Bilbao, să zicem o acțiune motivată de scopuri politice, celălalt este chiar un act porno de răzbunare operă a unui fost amant, părăsit cu 5 ani în urmă de protagonista clipului. Un fost amant care nu s-a împăcat cu faptul că EA nu mai vrea ce, când și cum vrea EL.
De la aceste două momente care se consumă în primele 10 minute ale primului episod din Intimitate începe, practic acțiunea serialului spaniol. Plecând de la aceste două momente, urmează ca pe parcursul celor 8 episoade cu lungimi între 45 şi 52 de minute să aflăm ce, cine, cum, când, de ce… Și chiar dacă discursul cinematografic începe cu un ton moderat, avem parte de un crescendo continuu atât al acţiunii cât şi al virulenţei atitudinii, conflictul (conflictele) creşte (cresc) în intensitate.
Apoi, pas cu pas, gospodăreşte, fără grabă dar şi fără pauză intriga avansează, se complică, devine mai stufoasă, acaparează alte spaţii şi atrage în joc alte personaje. Spectatorul simte că intriga merge într-o direcţie bună (un neapărat de sorginte hollywoodiană, cu eroii pozitivi întotdeauna câştigători), personajele sunt reale, cu bune şi cu rele, cu avânturi şi cu ezitări, cu conformisme şi cu elanuri (aproape) romantice.
Autoarele scenariului Laura Sarmiento și Verónica Fernández ambele cu cărți de vizită (și curriculumul aferent) onorante insistă asupra experiențelor traumatice trăite de femei de vârste și condiții sociale foarte diferite; este vorba despre ceea ce au păţit femei aflate în posturi publice sau de conducere a căror poziţie a devenit extreme de expusă şi vulnerabilă, dar și simple muncitoare.
Există poate o uşoară dispersie a focalizării dată de faptul că filmul care începe cu două poveşti cu aceeași temă -filmulețe cu conținut sexual folosite ca șantaj- se îmbogăţeşte pe traseu (parcă prin al cincilea episod) cu o a treia poveste pe aceeași temă. Numai că de data asta eroina este o adolescentă de 17 ani, Leire, chiar fiica vice-primarului Malen. O liceană care aduce în prim-plan și violența de limbaj din mediul liceal actual în replici ca “Nu-mi place cum mă fuţi! Nu m-ai adus niciodată la orgasm!” sau “mă’ta e o curvă, iar tac’tu un încornorat!”. Și un doar violență de limbaj ci și fizică, avem parte și de momente de bully-ism juvenil, încheiate cu spitalizări. Așadar trei femei de vârste şi ocupaţii diferite a căror imagine publică este ameninţată (sau chiar compromisă) de publicarea unor înregistrări intime cu conţinut sexual (foarte) explicit, stânjenitoare.
**
Viața ca o partidă între “putas” şi “hijos de putas”
sau
Maxime și cugetări despre momentul social actual
De când mai mult de un milion de români (și moldoveni) au plecat la muncă în Spania, dar și de când canalele TV românești au fost invadate de telenovelele sud-americane, românii au aflat de unele dintre cele mai întrebuințate cuvinte și expresii spaniole în limbajul cotidian mai toate cu conotații sexuale: puta, hijo de puta, putear, joder, coño. Serialul spaniol le întrebuințează cu sârg, nu se încurcă în a căuta termeni mai drăgălași și mai discreți. Și pentru că neînțelegerile sau chiar conflictele politico-personale se manifestă între bărbații puternici ai zonei și femeile care pentru acei bărbați puternici ai locului sunt doar niște curve, putem considera că motorul acțiunii filmului este îndelungata și moștenita tensiune mocnită între curve (“putas”) şi feciorii de curve (“hijos de putas”). O tensiune care când și când iese la suprafață și se manifestă ca niște mutări dintr-o partidă al cărei eșichier este societatea în ansamblu sau secțiuni din ea.
**
Hugo, asistentul lui Malen Zubiri o pune la curent cu noutățile: “eşti un subiect foarte popular”, eşti “primul politician care a oferit ceva de calitate – fie chiar şi o partidă de sex”, “pentru mulţi vei rămâne doar femeia din clip”. “Da, -replică Malen- după ce au văzut clipul, mulți bărbați îmi trimit poze cu penisul mă consideră disponibilă…”
“Fără corupţie, viaţa ar fi plictisitoare”, “Sunt două tipuri de oameni: cei care duc o viaţă dublă şi cei care visează să o ducă”, “Ai impresia că lumea nu știe că și politienii se fut?”, “Nu eşti o eroină, eşti doar o femeie neglijentă”, “în spatele unei femei puternice se află un bărbat emasculat“,“prostituția un este doar o problemă personală”, “dacă ceva îți iese bine în mod repetat, nu-i noroc, e talent”.
Avem în Intimitate replici-cugetări servite ca adevăruri verificate (replici pe care am putea să le numim chiar false-friends) de tipul: “dacă-ţi doreşti foarte mult ceva, îl vei obţine” sau/şi “cei care te iubesc îţi vor fi mereu alături, indiferent de situație”. Viața și realitatea au demonstrat că –în multe cazuri – aceste sentinţe-adevăruri nu sunt (tocmai) adevărate.
Sau… “ni se spune că trecutul nu contează, că trecutul e mort. Nu e adevărat, trecutul e un teritoriu în care poți reveni… prin care treci și care intervine în prezent”… “Nu minţi, doar îţi pui o mască, arăţi doar ce vrei”… un adevăr parţial, care’va-zică ceva cam departe de acel adevăr-adevărat, de tipul jurământului în justiţie “jur să spun tot adevărul”. Dar dacă în viaţa de zi cu zi nu eşti obligat să spui tot adevărul, că doar n-ai jurat, în nicio ocazie, nici măcar pe la diverse examene (dela bacalaureat pân’la doctorat) de ce oare te-ai mai sinchisi de adevăr? Să lăsăm dară, adevărul să rămână doar un concept sterp, fără mare priză la public, un concept neglijat mai ales prin politică și justiție, unde mai mult ar încurca treburile…
Colateral, adică en passant aflăm și cam cât e de stresantă viața de zi cu zi pentru clasa muncitoare (pe acolo mai există așa ceva). Chiar în fabrica în care a lucrat Ane, o făbricuţă cu 234 muncitori şi patroni norvegieni care abia aşteaptă să “disponibilizeze” muncitori sau chiar s-o închidă (să o “delocalizeze” ar spune un manager de azi, preocupat numai și numai de profitul imediat…). “Nimic un e mai rău decât să-ți pierzi locul de muncă, acum în plină criză” îi spune unul dintre șefi unui muncitor… și chiar așa și este. Mai avem parte şi de observații care n-au cum sa nu-l intereseze pe spaniolul mediu, notaţii cu vizibilă tentă socială (ex: spitalizarea care costă “doar” 900 euro/zi).
Cuvinte noi, pentru (unii dintre) noi
Pentru intelectali subţiri filmul mai serveşte (sau amintește) şi neologisme intrate în circuit în ultimele decenii în expresii de tipul: “Francezii sunt parafilia ta?” sau “Ai auzit prozopagnozie?” Ce-i drept, nu auzisem de prozopagnozie (incapacitatea de a recunoaşte feţe, figuri) până n-am citit că Brad Pitt suferă de aşa ceva. Şi pentru că nici eu nu recunosc figuri dacă nu le întâlnesc în mod repetat cred că şi eu sufăr de o formă de prozopagnozie. Iată de ce aş putea fi confundat cu celebrul Brad Pitt… Cât despre celălalt concept – parafilia aceasta este categorisită ca o formă de perversiune sexuală, a cărei natură vă las plăcerea să o descoperiţi singuri frunzărind dicţionarele on-line… Păăi, -în numele colaborării autor-cititor, zic- să mai muncească un pic și cititorul să nu primească chiar totul de-a gata! Mai ştii, o fi şi atitudinea asta o formă de perversiune… da’ ceva mai intelectuală!
În cele 8 episoade-capitole ale poveştii (poveştilor) se coagulează un sentiment de înțelegere și solidaritate de gen între femeile care luptă pentru propriile vieţi şi cariere. O solidaritate feminină, o “sororitate”- “sororidad” spune limba spaniolă. Un termen pe care limba română nu-l are și pe care ar trebui să-l introducă în dicționar. Există deja în limbile neo-latine termeni care definesc solidaritatea feminină: sorellanza (italiană), sororidad (spaniolă), sororidade (portugheză), sororité (franceză) dar și termenul englezesc sorority (sorority, nu sisterhood termen care indică organizație, instituție, formă de asociere). Așa că îmi permit să propun pentru DEX termenul de SORORITATE, un cuvânt care ne și de care avem nevoie de a defini într-un singur cuvânt solidaritatea feminină. Am înțeles că a fost făcută o propunere de adăugire la DEX cu termenul suroritate, cuvânt care mi se pare nu tocmai potrivit, mai ales pentru că se depărtează de sonoritățile limbilor “surorilor de geantă latină” cum ar zice un personaj caragialesc.
Destule plusuri dar şi câteva minusuri
Există ceva care nu se spune explicit. Partidul care-l sprijină pe primarul-adjunct este chiar Partidul Naţional Basc, acţiunea petrecându-se în 90% din timp în Bilbao şi Ţara Bascilor. În mare măsură personajele filmului sunt femei puternice,care transmit un mesaj puternic (poate un pic cam exagerat) despre situaţia în societate a femeii şi a persoanelor cu alte preferinţe sexuale deja cunoscutul grup LGTB. Sigur că s-a dorit conştientizarea întregii societăţi, nu doar a acelei părţi direct interesate (minoritari de diverse tipuri și culori ale curcubeului).
Celebrii capitalişti-investitori (în cazul de faţă spanioli sau norvegieni, dar şi alţii) și dezvoltatori din sectorul imobiliar au drept scuză sloganul “eu aduc capital, eu creez plus-valoare, eu creez locuri de muncă”, aşa că fac ce vrea muşchii mei cu întreprinderea/fabrica asta… De parcă ţelul suprem al vieţilor lor ar fi binele comunităţii… Uşor caricaturizată şi şifonată iese din serial şi meseria de reporter pe care chiar îi transformă în simpli purtători de microfon sau/camera de luat vederi.
Mai toţi directorii sau alţi reprezentanţi pe pământ ai patronatului sunt profitori, declasaţi şi prea puţin credibili ca parteneri de dialog social.
Am citit foarte multe comentarii despre serialul spaniol (în mare măsură basc) şi am observat o netă diferenţiere de păreri pe criterii pur sexuale: femeile sunt de acord cu filmul, în timp ce bărbaţii acuză un anumit tip de sentinţă morală de tipul spiritual Hooligan care se vrea impusă şi nu discutată. “Mă simt manipulat este un serial mult prea maniheist, toţi bărbaţii sunt răi (manipulatori şi prădători sexuali) toate femeile sunt bune (şi victime!), un serial care seamănă cu o broşură activistă”. Am citit şi o reacţie foarte, foarte negativă care caracterizează Intimitate ca fiind: “o serie androfobă care-i prezintă pe bărbaţi în bloc ca pe nişte abuzatori, curvari, retrograzi şi pe toate femeile (fără excepţie!) ca pe nişte fiinţe luminoase şi bune, victime ale răutăţii masculine, de parcă ai vedea un film hollywoodian cu cowboys şi indieni unde toţi cowboyi sunt buni şi toţi indienii – răi şi parşivi”. În general, bărbaţii se plâng că filmul accentuează prea mult latura feministă, “este prea woke!” sau că în literatură şi film este mai eficientă o şoaptă la ureche decât un strigăt… oare chiar aşa să fie pe fondul asurzitor de război, corupţie, foamete, încălzire globală, prăbuşire în haos a planetei? Se mai pot auzi șoapte? Mă îndoiesc…
Laura Sarmiento și Verónica Fernández ambele cu cărți de vizită (și curriculum aferent) creatoarele “Intimităţii” au reușit să furnizeze publicului un serial atractiv, care ridică și probleme psihologice și sociale și specific-feministe. Este de notat faptul că de multă vreme Netflix, mare lucru dacă mai afişează numele regizorilor şi ai protagoniştilor. Nici vorbă ca spectatorul să mai afle pe cine a încorporat echipa tehnică. Un anunț de tipul “un serial/film Netflix” se consideră este suficient pentru spectatorul grăbit şi prea puţin atent la “amănunte” de acest gen. Poate şi pentru că există deja un tipar al filmelor/serialelor Netflix, tipar uşor recognoscibil pentru un spectator –să-i spunem- antrenat. Poate şi pentru că acest serial este puţin mai altfel canalul Netflix a ţinut să menţioneze întreaga echipă de realizatori, ca şi cum s-ar fi distanţat de aceştia, ca şi cum ar fi spus “nu noi Netflix-ul, ci aceşti actori şi tehnicieni sunt vinovaţi pentru ce a ieșit din mâinile și mințile fetelor ăstora!
Intimitate este un serial necesar, recomandabil, din cele mai bune ale ultimilor ani, ca un thriller nordic transplantat în ţara Bascilor, într-un Bilbao prezentat ca o ilustrată de vacanță (cu peripeții) dar și cu daunele colaterale adică machismul societăţii spaniole (mă rog, în particular, basce) actuale. Bizkaia Film Commission (BFC), organismul însărcinat cu facilitarea filmărilor în provincie, poate fi mulţumită: locaţiile alese pentru filmări par să alcătuiască un catalog de posibilităţi pe care Bilbao şi împrejurimile le oferă unor regizori şi operatori interesaţi. Cei care au cunoscut Bilbao şi vor vedea filmul vor recunoaşte imediat cel puţin muzeul Guggenheim (câteva secunde se insistă pe Păinjenul semnat de Louise Bourgeois), sediul Primăriei, plajele Laga și Sopelana, Universitatea Deusto, Biblioteca Bidebarrieta… şi mai sunt destule altele, spre gâdilarea mândriei basce.
Protagonistele “Intimităţii” formează un sextet redutabil: Itziar Ituño (Malen Zubiri, vice-primar şi candidată –independent- la funcția de primar) Verónica Echegui (Ane Uribe), Patricia López Arnaiz (profesoara Begoña Uribe, Bego pentru prieteni, sora lui Ane), Yune Nogueiras (Leire Zubiri, fiica lui Malen), Ana Wagener (poliţista Alicia Vásquez) şi Emma Suárez (Miren, șefa organizației locale a partidului). Nu numai protagonistele ci și restul distribuției este la înălțime: Marc Martínez (Alfredo, soțul lui Malen), Rebecca Matellas (lesbiană, partenera de cuplu a polițistei Alicia) Jaime Zatarain (Kepa, ultimul iubit al Anei), Eduardo Lloveras (César Barretxeguren, amantul lui Malen), César Sarachu (Dr. Zubiri, tatăl lui Malen), Inigo Aranburu (Gorka, contra-candidatul lui Malen), Francesco Carril (Hugo, fost jurnalist actualul asistent al lui Malen), Fernando Albizu (Lezcano, primarul în funcție), Elizabeth Larena (Idoia, colegă cu Begoña), Arnatz Puertas (Xabi, iubitul lui Leire), Candido Uranga (Peio, preşedinte al asociației antreprenorilor și tatăl lui César), Miguel Garcés (Bizen, muncitor, coleg cu Ane și unul dintre responsabilii pentru difuzarea filmlețului), Eneko Arcas (Mikel Saez), Ione Irazabal (Luz, activistă pentru drepturile minorităților), Iraia Elias (Itxaso). În mod evident, serialul trage spuza pe turta zonei, se mai vorbeşte euskera (basca), iar distribuţia cuprinde mai mulți câţiva actori basci printre care Patricia López Arnáiz, Kandido Uranga, Aitor Merino, Fernando Albizu, Iñigo Aranburu. De remarcat sunt Yune Nogueiras, o actriţă tânără care joacă (în rolul lui Leire, fiica lui Malen) cu mult aplomb în compania colegelor sale mult mai (re)cunoscute și Marc Martínez (soțul lui Malen, tatăl lui Leire) care, discret și sensibil face un rol admirabil într-o postură care în Spania -mai mult decât oriunde în lume- este incomodă – aceea a soţului încornorat… Filmul mai capătă o nuanță în plus prin problemele personale ale inspectoarei de poliţie (mă rog, de la Ertzaintza) Alicia (Ana Wagener), lesbiană şi nu prea convinsă de fecundarea in vitro pe care i-o propune Maria – partenera sa mai tânără. Dar vrea cu tot dinadinsul să-i prindă pe cei vinovaţi de difuzarea publică a filmului cu momentul sexual al viceprimăresei Malen, și spre dinamizarea acțiunii filmului, chiar reușește.
**
Comentariul unei voci din off care explicitează sau intră în dialog cu textul scenariului, sau unele dialoguri dure cu limbaj explicit licenţios unde nu se putea lucra cu subtilităţi de aparat conceptual limbaj, edulcorări şi mănuşi de catifea ci lovitura de măciucă a verbului mai grosier dar mai adaptat situațiilor. Poate că pe ici, pe colo dialogul pare neverosimil şi uşor tezist dar dacă se ţine cont de realitatea de la care s-a plecat orice cuvânt ciudat sau faptă neverosimilă pot fi cu certitudine motivate și aievea folosite. Chiar dacă în film sunt destui bărbați, rolurile principale sunt deținute de actrițe, practic de o jumătate de duzină de femei care împart ecranul și prin faptele lor dirijează acțiunea. Serialul are unitate, nu pierde niciun moment firul roșu conducător al acțiunii (acțiunilor), nici logica discursului deși cele 8 episoade au fost regizate de 4 regizori Jorge Torregrossa, Ben Gutteridge, Marta Font şi Koldo Almandoz.
**
Oare ce se întâmplă cu viaţa noastră atunci când un fapt (foarte!) privat ca o partidă se sex se transformă în subiect de amuzament (şi de bârfă) pentru mii de utulizatori ai reţelelor de socializare?
Verónica Fernández răspunde într-un interviu la această întrebare: “Viaţa ta se schimbă într-o clipă… cu un click… cu un singur click viaţa ta privată devine publică, vizibilă pentru mii de persoane într-o miime de secundă. Cineva apasă pe o tastă şi uraganul se dezlănţuie incontrolabil. Ca într-o epidemie intimitatea ta sare de la un ecran la altul. Intimitatea greu de apărat pe care o produce tehnica timpurilor de azi şi senzaţia că hotarele intimităţii sunt invizibile pentru mulţi sunt ADN-ul acestei serii”. Și Laura Sarmiento adaugă: “Intimitate este o istorie asupra imaginii pe care alegem să o prezentăm… Personajele serie trăiesc ca şi noi într-o lume în care hotarul dintre privat şi public este variabil, ciudat, ușor de depășit. Serialul subliniază şi faptul că expunerea în public a faptelor private ale altora nu este o farsă, nu este ceva de domeniul anecdotei ci poate fi un delict potenţial devastator pentru victimă. De multe ori cei care o fac se disculpă aruncând vina pe victimă. Intimitate vorbeşte despre această injustiţie ca despre un impediment pentru ca persoanele a căror intimitate a fost violată să mai poată umbla cu capul sus.”
Denunțând o societate încă (marcat) heteropatriarhală serialul Intimitate aduce în discuție tipurile de judecăți social-anecdotică, superficial-scandaloasă și justițiar-mediatică la care sunt supuse victimele acestui tip de delict, asupra cărora gura-lumii, judecata populist-senzaționalistă aruncă cu multă ușurință blamul asupra “ușuraticiei care și-a luat-o pentru că și-a meritat-o” şi insistă pe necesitatea denunţării unor astfel de situații. Laura Sarmiento şi Verónica Fernández au încercat să vizibilizeze situaţii (deloc rare) în care femeile-victime ale unor astfel de situaţii sunt târâte în faţa unui soi de “tribunal social-mediatic” ad-hoc, judecate (public și sumar!) foarte aspru şi condamnate fără drept de apel şi fără a le fi acordate circumstanţe atenuante. Tocmai pentru a generaliza şi a teoretiza, Laura Sarmiento a declarat că filmul nu pleacă de la un caz real şi că personajele prezentate sunt pure ficţiuni. Cam așa e corrrect estetic să declari, dar este evident că filmul are tangenţe cu cazurile reale deja citate (ale consilierei Olvido Hormigos și cel de la firma Iveco. Ar mai fi trebuit, poate să declare că -tot din întâmplare- actrița Itziar Ituño (în rolul principal al vice-primarului Malen Zubiri) seamănă destul de mult cu Olvido Hormigos.
Poate că (şi) acest serial va contribui la schimbarea unei paradigme învechite şi retrograde, dar cum s-ar spune, meciul încă se joacă, mentalităţile nu se schimbă cu un film, e nevoie de mult mai mult. Serialul spaniol nu este doar o poveste (de fapt, un mănunchi de povești) ci şi un document-manifest contra delictelor de lèse-intimité şi a şantajului la care sunt supuse femeile, într-o societate predominant machistă.
“Nu eşti tu de vină, ai dreptul să-ţi trăieşti viaţa sexuală aşa cum ai tu chef, şi nimeni, niciodată nu are dreptul de a face publice trăirile pasionale şi momentele de satisfacţie sexuală” este mesajul pe care filmul îl transmite –în clar!- tuturor femeilor.
Schimbările de atitudini ale personajelor și dramatismul unor situații la nivel personal țin spectatorul lipit de ecranul televizorului (monitorului/tabletei/telefonului). Pentru că după destule peripeții, serialul se termină cu un final deschis, doar sugerând că lupta pe care Malen o duce cu machismul basc ar putea continua. Și foarte multe reacții ale spectatorilor au indicat dorința publicului de a continua cu alte episoade…
Addendum
Intimidad, acest serial spaniol din 2022 prezentat de Netflix sub titlul englezesc Intimacy ar putea fi confundat cu filmul omonim din 2001 al lui Patrice Chéreau, o coproducție anglo-franco-germano-spaniolă. Cu excepția titlului, filmul regizat de Chéreau are prea puține în comun cu serialul spaniol. Chéreau, pornind de la o nuvelă a lui Hanif Kureishi (scriitor britanic cu origini pakistaneze) a scris scenariul împreună cu Anne-Louise Trividic, aducând pe ecran o poveste intensă despre pasiune și sex. Protagoniștii poveștii (mai mult de sex decât de dragoste) dintre muzicianul matur Jay și tânăra Claire au fost Mark Rylance și Kerry Fox. Prezentat la festivalul de film de la Berlin în 2001 actrița Kerry Fox a primit premiul “Ursul de argint” pentru rolul Claire, iar într-un clasament al filmelor de după anul 2000 filmul a fost reținut în prima sută… ținând cont de numărul mare al filmelor care se produc, nu e rău deloc. Spuneam că cele două filme au în comun foarte puțin: doar întâlnirile clandestine de intens amor carnal dintre Malen și César desfășurate dincolo de graniță, în Franța, seamănă cu același tip de întâlniri dintre Jay și Claire. Asemănarea este dată de faptul că cele două cupluri făceau amor fără să se cunoască, fără să știe cine este cu adevărat partenerul…
***
Un fapt oarecum similar cu tragicul episod spaniol de la Iveco, s-a petrecut în Italia, în 13 septembrie 2016, când tânăra de 33 de ani Tiziana Cantone s-a sinucis spânzurându-se cu o eșarfă. Motivul sinuciderii a fost difuzarea pe mai multe platforme internet (mai ales pe WhatsApp) a unor filmulețe (realizate în 2014) video cu conținut pornografic în care era protagonistă. În mod expres un video din aprilie 2015 a devenit viral iar vorbele pronunțate de Tiziana în video vor fi preluate într-un cântec (Fuori c’è il sole de Lorenzo Fragola) sau imprimate pe tricouri. Popularitatea de care s-a “bucurat” împotriva voinței sale, au determinat-o să întreprindă acțiuni în justiție solicitând ștergerea filmelor de pe platformele unde au ajuns, dar justiția italiană a admis doar ștergerea de pe Facebook, Twitter, Yahoo!, Google și YouTube (pentru rolul de rețele sociale) și alte câteva site-uri unde au fost difuzate. Din păcate dintr-o eroare a avocatului său pentru ștergerea filmulețelor, Tiziana a fost obligată să despăgubească respectivele platforme cu 20.000 €uro. Cum se spune pe la noi Tiziana s-a pomenit “și filmată și cu banii luați” (sau cam așa ceva). Presiunea publică și oprobiul maselor largi de telespectatori și amatori de site-uri pentru adulți ale internetului, au determinat-o pe Tiziana, să renunțe la serviciul său, să-și schimbe domiciliul (de câteva ori) dar -în ultimele luni ale vieții –până și numele, numindu-se Tiziana Giglio. Nimic din ce a făcut nu a reușit să o salveze de faima nedorită așa că în cele din urmă se pare că a ales să-și pună capăt zilelor. Am scris “se pare” pentru că după moartea sa au urmat mai multe anchete inclusiv pentru suspiciunea că nu a fost vorba de sinucidere ci de o crimă mascată în sinucidere. Aceste anchete se află (încă) în desfășurare. Ecoul nenorocirii care a lovit-o pe Tiziana a fost mare, presa și opinia publică au cerut măsuri urgente, ca urmare în Parlamentul Italiei în mai puțin de două săptămâni a fost prezentata un proiect de lege care să incrimineze faptele de tipul revenge porn și cyberbullism. Cu sprijinul susținut al președintei Camerei Deputaților, Laura Boldrini, textul a fost aprobat în Cameră la 2 aprilie 2019, apoi de Senat la 19 iulie 2019 și promulgat la 9 august 2019.
**
Pe când o parte din statele USA, Franța, Spania și Italia aveau de câțiva ani o astfel de lege, s-au gândit și aleșii noștri să se alinieze la tendințele juridice adaptate la noile tehnologii de comunicare (și delictelor pe care le favorizează) și în 2019 senatoarea USR Florina Presadă a propus incriminarea faptei de pornografie din răzbunare măcar pentru că aceasta “există în legislația mai multor state”. Ca atare proiectul legii prevedea că: ”Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, în orice mod, a unei imagini intime a unei persoane identificate sau identificabile după informațiile furnizate, fără consimțământul persoanei înfățișate, de natură să provoace acesteia o suferință psihică sau să aducă o atingere a imaginii sale, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”. Iar definiția imaginii intime este ”orice reproducere, indiferent de suport, a imaginii unei persoane nude, care își expune total sau parțial organele genitale, anusul sau zona pubiană sau, în cazul femeilor, și sânii, ori care este implicată într-un raport sexual sau act sexual”.
În mai 2023 Camera Deputaților a aprobat proiectul Senatului, iar în iunie 2023 legea revenge porn a fost promulgată. Mai bine mai târziu, decât deloc. Așa că acum, avem și noi românii o lege cu sancțiuni ceva mai aspre decât americanii…
