*Cristian Sabău
În fiecare an Facebook, colaborator tenace şi cu memorie durabilă îmi aduce aminte că la 17 ianuarie este aniversarea lui Costel Butoi. De aproape 10 ani urările de felurite stări şi întâmplări care de care mai bune şi mai minunate nu-l mai ating, pictorul Costel Butoi s-a desprins de viaţa pământească şi poate s-a întâlnit cu acele făpturi din afara Terrei (sau poate doar imperceptibile, nouă celor tereştri). Şi poate că şi talentele sale sunt apreciate la justa valoare în altă dimensiune… Amintindu-l pe Costel Butoi am folosit cuvântul pictor – ipostaza în care l-am cunoscut cât am reuşit, în ultimii săi 13 ani de viaţă. De fapt Costel Butoi a fost un creator cu manifestări remarcabile în mai multe domenii. Puțini sunt cei care știu că pictorul a fost și poet, cu poeme publicate într-o vreme când nu se publica ușor. O singură dată mi-a dat spre (re)publicare câteva tăieturi din reviste literare de prin anii ’80 cu poemele sale, poeme publicate sub pseudonime (Constandin Butoi sau Costa Sandru). În urmă cu vreo 3-4 ani, în deja îndepărtate vremuri pre-pandemice (mai exact, cu vreo săptămână înaintea ediţiei 2019 a târgului de carte Gaudeamus) unul dintre puţinii prieteni din tinereţea rădăuţeană a lui Costel Butoi – scriitorul româno-francez Matei Vişniec mi-a spus că intenționează să adune poemele răzlețite de Costel Butoi prin presa culturală a anilor ’80 sau risipite în tinereţe pe la prieteni. Matei Vişniec pe care în continuare îl consider ca singurul candidat român cu merite reale (şi cu ceva şanse!) la Premiul Nobel îşi propusese să realizeze un volum care să arate o altă faţetă a creatorului Costel Butoi – aceea de poet. Pentru a-i completa profilul de creator complex, eu urma să scriu un scurt text despre pictura lui Costel Butoi din ultima parte a vieții. Apoi a venit pandemia, alte griji, alte preocupări și frământări și am aflat (de-abia în noiembrie 2022) că acel volum apăruse deja cu titlul “Umbra rănilor” la Editura TRACUS ARTE, dar din motive de pandemie trecuse neobservat… dar, să-i dăm cuvântul prietenului din tinerețe, Matei Vișniec:
Chip lovit…
Suntem puţini cei care l-am cunoscut foarte bine pe Alexandru Constantin Butoi. Cred că formăm un fel de cerc aproape secret. Ne-am hrănit din universul său fabulos, dar şi din fiinţa sa oarecum cristică, discretă dar şi frămîntată. Alexandru avea o tandreţe interioară infinită, zîmbea aproape la fiecare cuvînt pronunţat şi iradia prietenie inteligentă. Nici o secundă nu era pierdută în compania sa.
Alexandru Constantin Butoi s-a născut în Oltenia, a absolvit artele plastice la Cluj şi a trăit multă vreme în Bucovina. Acolo l-am întîlnit, mai precis la Rădăuţi, oraşul pe care l-a transfigurat prin talentul său deşi puţini rădăuţeni au înţeles atunci acest lucru. Ceea ce îl adusese la Rădăuţi fusese o poveste de dragoste (cum altfel?), mai precis soţia sa, Stela, profesoară de franceză. Acolo li s-a născut şi copilul, un băiat căruia i-au pus un nume dacic: Cotiso.
Eram tineri dar şi maturi cînd a început prietenia noastră, prin 1980. Ne puneam aceleaşi întrebări legate de sensul creaţiei, de misiunea artei, de cum trebuia trăit ca să nu facem concesii de nici un fel. Costel obţinuse un atelier la Casa de cultură din Rădăuţi şi de fiecare dată cînd îl vizitam acolo parcă intram într-un spaţiu magic, se deschidea o uşă spre lumi surprinzătoare, spre limbaje misterioase. Eu îi admiram picturile, el îmi admira cuvintele. Din cînd în cînd Costel îmi citea şi cîte un poem de-al său, dar cu un fel de vinovăţie pe chip, ca şi cum mi-ar fi spus “scuză-mă că intru pe domeniul tău, nu o fac decît ca să-mi stimulez imaginaţia”. Abia acum, citindu-i acest volum extras din arhivele sale, îmi dau seama însă cît de mult îl fascina şi cuvîntul, nu numai imaginea, şi ce poet înnăscut era.
După căderea comunismului Alexandru Constantin Butoi a fost primit în Uniunea Artiştilor Plastici, a început să expună mai des, a călătorit în Franţa, a avut o memorabilă expoziţie la Institutul Cultural Român de la Paris… S-a despărţit la un moment dat de Bucovina pentru a se instala cu familia la Piteşti, într-un atelier mai mare, căutînd şi apropierea de capitală… A continuat să construiască lumi, evoluînd înafara modelor şi aproape înafara timpului. Poate că din acest motiv rezistă atît de bine în timp personajele sale stranii, figurile sale mirate, extraterestre… Cîteva dintre pînzele sale mă privesc zilnic de pe pereţii apartamentului meu de la Paris şi din casa părinţilor mei de la Rădăuţi.
Viaţa nu l-a lăsat pe Costel să ajungă la vîrsta de 60 de ani. Extratereştrii săi şi personajele sale mitologice l-au înşfăcat şi l-au tras poate într-o lume mai puţin meschină şi grăbită. Dar plecarea sa a fost dureroasă, pusă sub semnul suferinţei şi a unei boli pe cît de rară pe atît de ciudată.
Mă gîndesc, acum, cu vinovăţie la prietenul meu. Eu însumi înşfăcat de viaţă am fost departe de el în momentele sale cele mai triste. Dar poate că prin această carte de poezie restabilesc comunicarea cu el. Din arhivele sale, familia sa precum şi cîţiva prieteni apropiaţi, Daniel Pişcu şi Dina Hrenciuc, au reconstituit un parcurs poetic. Titlul cărţii, “Umbra rănilor“, mă trimite la ceea ce a resimţit, poate, în ultimii săi ani de viaţă, acest creator de frumuseţe cu miez. Sunt aproape sigur că a plecat dintre noi cu o rană în suflet, legată nu atît de boală ci de faptul că nu a avut timp să-şi consolideze relaţia cu publicul. Prin această carte, noi, cei care în anumite momente i-am fost publicul cel mai devotat, încercăm să restabilim un vag echilibru.
Poemele sale ar trebui, cred, citite în tandem cu universul său vizual. Un album cu ceea ce a însemnat parcursul de artist al lui Alexandru Constantin Butoi va urma în mod logic. “Chip lovit” este titlul unuia dintre poemele sale. Nu ştiu de ce, mi s-a părut că se potriveşte cu aceste rînduri. Chipurile imaginate de el, pe care le revăd şi care continuă să mă tulbure, sunt însă vesele şi sprinţare, doldora de întrebări şi de enigme, deci pline de viaţă. Ele sunt plăsmuite de Alexandru Constantin Butoi pentru un drum lung, cum este şi ARTA pe care a servit-o cu majuscule.
Matei Vişniec
**
Puţin ar mai fi de scris despre Costel Butoi după rândurile lui Matei Vişniec… dar pentru că de 10 ani Costel Butoi nu mai crează nici în pictură, nici în poezie, reiau rândurile publicate acum vreo două decenii cu prilejul vernisajului uneia dintre expoziţiile sale…
Născut în Dolj (la răscruce de zodii Capricorn-Vărsător, 17 ianuarie 1955), dar format în Ardeal (absolvent al Institutului Ion Andreescu din Cluj, 1979) și-a început cariera artistică în Moldova de sus, mai precis în Rădăuții Bucovinei. Este de înțeles de ce anumite motive (și secvențe) rădăuțene apar destul de des în pânzele sale. Membru al UAP din 1990, Costel Butoi are deja o operă plastică importantă alcătuită pe mai mult de trei decenii şi proiectată pe capitole de creaţie, pe teme care domină cu autoritate anumite perioade. Pentru că este evident, Costel Butoi are teme care revin frecvent pe pânzele sale, subiecte care-l urmăresc obsesiv, peisaje pe care – periodic – le revizitează poate pentru a retrăi emoțiile de altă dată. Pe modelul unui Utrillo român al începutului de mileniu III, atras de peisajul urban (dar nu numai), Costel Butoi poate extrage din fotografii și ilustrate informație suficientă și pretabilă la prelucrare plastică, în așa măsură încât din ’’model’’ mai rămâne doar ideea. Deși recente, tablourile sale par să aparțină unor maeștri deja validați de istoria picturii. Au și culorile, știința armonizării volum-culoare și până chiar și patina… Costel Butoi pare să fie îndrăgostit de Veneția ca un vedutist de-acum 200 de ani. Desigur, laguna Veneției cu greu ar putea lipsi din palmaresul vreunui pictor. Dar nu numai Veneția îl atrage ci și arhitectura burgurilor transivane: Turnul Sfatului din Brașov sau mai multe secvențe sibiene, dintre care Aleea Scărilor pare să fie favorită la locul întâi. Costel Butoi alege locuri cu care privirea publicului dar și a pictorului sunt obișnuite și pe care le trece prin filtrul sensibilității proprii. În forma finală a tabloului realitatea este mai mult citată ca decât redată. Efectul este că locul poate fi citit, recunoscut, dar mai importantă decât locul pare a fi aura locului, parfumul unui colț de oraș, a unui pod, a unei scări. Așa cum în ’’Oameni mâncând cartofi’’ tabloul lui van Gogh pare că emană miros de cartof copt, la Costel Butoi culoarea și aerul unei căpițe de fân sunt atât de vii și pregnante încât celor hipersensibili le-ar putea declanșa un acces de rinită alergică…
**
Pentru a acoperi cu fapte categorisirea lui Costel Butoi ca fiind pictor-poet oferim spre lectură o selecție din poemele alese de Matei Vişniec pentru volumul „Umbra rănilor” (semnat CONSTANDIN BUTOI), volum apărut la Editura Tracus Arte în plină pandemie de Covid (2020)
Discipolul serii
Ea se oprea mereu
Cerșindu-şi ochiul
celor din jur
ea nu primea altceva
decât ecoul acelei
procesiuni continue
apoi îşi privea tăcută trupul, undeva…
peste timp şi ruga
arborilor o scria în piele
ca un supus discipol
se înserase peste
aluviunile sângelui şi
ea se oprea şi nu se oprea
Trupuri însingurate
Stăm lipiţi… parcă de la începutul lumii
și totuşi, în fiecare clipă ne căutăm
de ceva ca ne-ar mai putea lipsi
de vreun gând inventat pe furiş
de-un albastru… da,
un albastru mai cald
încălzit nu de stele
de altceva mai cald
de piatră preţioasa prinsă-n inelele noastre
ce ard
un început neinventat
ne doare
cum pe lupul hăituit
culcuşul cald și părăsit
acelaşi ochi sărutând o pală de vânt
aceeaşi limbă unui singur cuvânt
o, trupuri însingurate
adunaţi-vă urmele înzăpezite
cum merii umbra florilor primăvara
Partituri refuzate
Tot mai departe
mâinile acelor prieteni
– filamente agăţate în sârmale unei partituri
refuzate
și spasmul jocurilor fluide
și neincăpătorul palat al secundei
tot mai departe
o ceaţă în pulberi le acoperă
până şi ultimul tremur
al cuvintelor ce-au rămas nerostite
când orice culoare migrează
din albul măr
şi orice fibră se-nmoaie
în coaja mustită și neagră
tot mai departe
chipul lor logodind aerul
cu lumini frânte-n veurile cearcănelor
scriitură al cărei înţeles îmi rămâne străin
și ultimul salut
tot mai departe
Numărătoare inversă
Ai frăgezit vreun pustiu
cu dor de iarbă
când bobul de apă
în toiul luptei e victorios
ai prins din gura vântului
un sclav de praf
pentru casa viselor care te năruie
în tine ai ars
norul cel cuminte
când umbra lui te strânge şi
focul din piatră, sufletul ţi-l macină
când carnea şi gândul
dorm laolaltă
încerci să spargi oglinda ce-ți arată
întoarsă lumea ei
dospită în imagini lăptoase unde
osul nu cântă…
cocleşte şi curge
vezi… braţul tău metalic
se îndoaie când mierla îl atinge
şi-n ocni de lumină
scutul frunţii se-ntunecă
gustul trecerii prin zid aduce
pe tavă o numărătoare inversă şi
armele toate le întorci spre tine
Un îngeri respiri
Trup
picurat pe frunze
clepsidră – atom cu braţe inegale
noapte – zi – celulă
noapte – zi – celulă
linie suptă
irisul
născător de statui străvezii
plânsul
înghiţitor de inimi
râsul
frunte ‘nvelită-n coral
triumf sortit ploii
în ochiul solar
trup desfrunzit
pe urmele gândului
împăturind ecouri,
vis cu granit
zburat printre degete oarbe
laguna ispitei – dur anotimp
în scâncete surde un înger respiri
al golul…
împresurat de stafii cu pieile ude
în colbul-nadir
trup da-mprumut
locul dintâi îl pierzi
răscolind în cenuşa chipul avut
umbre ascunse-n lumină
biruite spre nopţile lungi
trup picurat pe frunze
urnore ascunse
trup desfrunzit
răscolind în cenuşă
trup de-mprumut
În mijlocul drumului
Feerica stare…
mă prindă în mijloc de drum
când trotuarul din stânga
ca un prieten îndatorat se face că nu
mă vede şi cel din dreapta
jubilează la orice poticnire
şi şoaptă a neputinţei mele
trec mai departe
nepăsători
în turme trec… toți
și eu rămân
să filmez asudând
acest câine într-o balta de sânge,
o pungă de plastic pe care peşti -fantomă
desenează ilegale acvarii,
aceleaşi urme ale unei maşini preistorice
al cărei motor se înfundă din ce în ce mai des
Taina de masă
O, letargie a serii dintâi
şi luna chinuită în movul halou
când trece plângând caravana
a surdului rece cavou
o, letargie a serii dintâi
și ţipăt al reginei varvara
sparte culoare-n prelungul ecou
al melodiei amara amara
o, letargie a serii dintâi
şi pusă la masă, greaua taină
cu laţuri în boltă şi contre-jour
ferigi nepăscute – vicleană haină
O, letargie a serii dintâi
ce lună chinuia în pervazuri
o, letargie a serii dintâi
ce caravane înotau în zăgazuri !
La ieslea surdo-mută
Ce trup regal topit în spaimele oculte
declină steagul palid și urnele promise
când râde crinul singur pe-aripele bătute
spoit se lasă rugul cu lacrimi de caise
și vine sânul vitreg să-nțerce inorogi
din veghea fără nimburi a sevei boreale
ce spală hranul lumii și triste sinagogi
aici se perpelesc, brocarturi dau în floare
ce se așteaptă? Rugă, deșerturi fulgerate
când ieslea-i surdo-mută și magii au plecat?
ori crapă ombilicuri rămase netăiate
ori geme-n somn un stârv aristocrat
* * *
Despre poezia lui Costel Butoi – Costa Sandru am găsit un articol semnat C.H., articol intitulat există un unghi care nu se frânge (probabil publicat în Luceafărul) pe care îl citez integral: „Scribii, ca și zugravii care pun în zid fără caznă și fără zăbavă albastrul răpit chiar de deaspura creștetului lor sunt rari, puțini la numărătoare, întotdeauna. Și, ca niciodată, când cutează să se facă grăitori și prin alte iscusințe! Costel Alexandru Butoi, mai zis și Costa Sandru, eremit printr-un deșert de pânze, taciturn secerător de miraje și interogații între o paletă cu vopsele apocaliptice și un mușuroi de cuvinte războinice, cu umbra șiroind din spărturile gresiei, este, înainte de toate, un nume. Ion Gheorghe, Constanța Buzea, Matei Vișniec, îl știu pe dinafară. I-au numărat și călimarele. Pictorul își pictează necuvintele și își scrie ciudatele imagini; se exprimă prin Carul Mare ieșind din câmpiile cerului, clătinându-se sub snopii propriei măreții…”
**
Dragă Costel, rândurile acestea sunt o dovadă că nu te-am uitat și că ne pare tare rău că ne-ai părăsit atât de devreme. Îţi mulţumim pentru opera pe care ne-ai lăsat-o (operă pe care ştiu că o considerai în curs de elaborare) şi ne gândim mereu la tine… Nici n-aş avea cum să nu mă gândesc pentru că singurul tablou pe care-l am în apartament (şi pe care îl public acum) este pictat de tine, şi chiar şi locul în care este amplasat este ales tot de tine (ce-i drept erau puţine opţiune, alegerea mea fiind să trăiesc într-o adevărată bibliotecă…)… Şi îi mulţumesc nu doar lui Matei Vişniec pentru volumul alcătuit ci şi Mariei Antoniac pentru portretul pe care ţi l-a făcut atunci demult, în tinereţea ta/voastră rădăuţeană…
P.S. Acest articol ar fi trebuit să apară la jumătatea lunii ianuarie în apropierea zilei de naștere (17 ianuarie) a pictorului-poet. Dar, un accident petrecut chiar în ziua solstițiului de iarnă 2022, m-a scos din funcție pentru 6 săptămâni. Aș fi putut să-l public în apropierea datei de 29 iunie când în 2013, sufletul lui -probabil sătul de incompatibilitățile cu lumea noastră- a ales să ne părăsească. Numai că, o serie de experiențe m-au învățat că ceea ce e bine să fie făcut, e bine să fie făcut din timp… că, nu se știe nicioda
