În două seri la Festivalul de Teatru de Studio, am avut pe scenă… PATRU pe DOUĂ bănci

0
181

*Cristian Sabău

Între 10 și 18 mai 2023 Teatrul Al. Davila a organizat cea de-a XXVI-a ediție a Festivalului Internațional al Teatrului de Studio, având ca punct de interes Teatrul Balcanic. Așadar, timp de 8 seri fericiții amatori de teatru care au găsit bilete (locurile în sală fiind limitate) am/au urmărit 8 piese de teatru propuse de teatrul gazdă și de invitații săi. Îndrăgostiții, prietenii și amatorii de teatru pe scenă mică au fost așteptați și bine-primiți în fiecare seară la ora 19.00 în Sala Studio ,,Liviu Ciulei”. Când în deja depărtata lună noiembrie a lui 2022 directorul Dan Tudor lansa Festivalul Internațional cu tema Comicul necesar și anunța că Teatrul Davila va organiza un un ci două – al doilea fiind cel cunoscut de Teatru de Studio, bănuiesc că pe mulți i-a pălit o bănuială că asta e doar o poveste de spus în prag de iarnă. Dar –fapt rar pe la noi- Dan Tudor s-a ținut de cuvât și –în prag de vară- am avut parte de Festivalul Teatrului de Studio despre care povestim câte ceva acum. Au onorat invitația de a participa la festivalul piteștean, Teatrul de Dramă și Păpuși, Vrața, Bulgaria cu spectacolul ,,Regina frumuseții din Leenane”, Teatrul Național ,,Sterija”, Vârșeț, Serbia cu piesa,,În plină glorie”, Teatrul Național Satiricus I.L. Caragiale, Chișinău, Republica Moldova cu ,,Năpasta” lui Caragiale, Teatrul ,,Sică Alexandrescu” din Brașov cu spectacolul,,Doi pe o bancă”, Teatrul Dramaturgilor Români (TDR), București, cu spectacolul ,,Tzuki și Tati” de (și cu) Florinel adică Florin Piersic junior (un junior deja trecut la seniori).

Teatrul piteștean, gazda și organizatorul festivalului cu focus pe teatrul balcanic a fost prezent cu 3 spectacole inclusiv coperțile festivalului. Teatrul ,,Alexandru Davila” Pitești a deschis festivalul cu premiera piesei ,,De trei ori viață” (o traducere mai bună ar fi Trei versiuni ale vieții) de franțuzoaica Yasmina Reza – o ființă umană cu adevărat mondializată, care prin predecesori mărturisește despre amestecul de rase, etnii și religii. Piesa Yasminei Reza a fost prezentată în regia lui Thomas Ciulei, aflat la primul spectacol regizat în România, nimeni altul decât fiul celebrului actor, regizor, scenograf și arhitect Liviu Ciulei. Thomas Ciulei qa a regizat și spectacolul cu piesa Yasminei Reza chiar de sala proiectată și realizată sub îndrumarea tatălui său, numită la inaugurare Studio 125 (după numărul locurilor de atunci) și care în prezent se numește Liviu Ciulei, în baza unui act oficial cu durată limitată și condiționat de performanța artistică. Apoi, la jumătatea festivalului Teatrul Davila a prezentat Spectacolul ,,URMUZ” de Valeriu Butulescu, iar în încheiere, în cea de a opta zi a maratonului de teatru a prezentat ,,VOLPONE” de Ben Jonson într-o versiune a regizorului Bogdan Cioabă. Bine că n-a fost un festival cu jurizare și premii, pentru că membrii juriului ar fi avut dificultăți serioase să stabillească ierarhii. Mi-ar fi greu să numească câștigătorii atât la nivelul regiei, cât și a actorului și actriței din rolurile principale. N-ar fi fost ușor să alegi între regia lui Thomas Ciulei pentru De 3 ori viață Alexandru Grecu pentru Năpasta lui Caragiale sau Bogdan Cioabă pentru Volpone. Nici să alegi –de exemplu- între Ludmila Gheorghiță (Anca din Năpasta caragialian-chișinăuană) sau Monica Boldovină Bugle (Florence Foster Jenkins din În plină glorie de la Teatrul Sterija din Vârșeț, Serbia).

**

Aceste rânduri sunt doar o sinteză a faptelor (teatrale) petrecute în sala Liviu Ciulei a teatrului piteștean în perioada 10-18 mai 2023, fapte aplaudate de publicul prezent și apreciate de finanțatorul CJArgeș astfel: “În aplauzele spectatorilor, s-a încheiat cea de-a XXVI-a ediție a Festivalului Internațional al Teatrului de Studio, Focus- Teatrul Balcanic. Pe toată durata festivalului, bogat în evenimente artistice, echipa Teatrului Alexandru Davila a cules roadele implicării sale, atât artistice, cât și organizatorice”. Chiar așa este, are dreptate CJ Argeș, ne asociem evaluarii și vom încerca să citim pas cu pas, seară cu seară ce s-a petrecut pe scena de la Davila între 10 și 18 mai. Vom începe cu oaspeții, iar astăzi ne vom ocupa de faptele brașovene și dâmbovițene adică cu Teatrul ,,Sică Alexandrescu” din Brașov și cu Teatrul Dramaturgilor Români (TDR) din București. Și pentru că în ambele spectacole acțiunea se desfășoară pe câte o bancă primitoare pe care stau și discută câte două personaje, sintetizând să numim acest calup teatral, PATRU pe DOUĂ bănci.

PATRU pe DOUĂ bănci

UNU

Dacă politica sovietică și rusă a avut consecințe nefaste pentru români, cultura rusă a fost întotdeauna bine-primită, apreciată și aplaudată atât de specialiști cât și de publicul larg. Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov a prezentat pe scena de la DAVILA o mostră din dramaturgia sovietică – spectacolul “Doi pe o bancă” de Aleksandr Ghelman (un scriitor foarte prețuit în fosta URSS și un apropiat al lui Mihail Gorbaciov), cei doi fiind Simona Pop (EA) și Demis Muraru (EL). Un spectacol care-i datorează lui Boris Melinti, regia și scenografia și traducerea textului lui Ghelman. „Doi pe o banca” este o poveste dramatizată despre oameni (sovietici) obișnuiți și sentimentele lor. Mai precis, despre acel cuplu heterosexual –în perioada aceea singurul legal posibil- un EL și o EA. Și -mai ales- despre ce se poate întâmpla cu (și între) ei.

O EA care așteaptă așa cum îi șade bine unei femei așezate în societatea sovietică de-atunci (nu doar pe bancă), într-un fel cam în condiția eternă a Penelopei și un EL care apare aproape neașteptat (dar nu chiar atât de surprinzător/neașteptat ca Ulise). Nu știm (și eroii piesei se tot întreabă dar nu-și răspund) dacă întâlnirea celor doi este mâna destinului sau mânăria sa… S-ar putea crede că doar întâmplarea îi aduce pe cei doi în același parc, pe aceeași bancă la aceeași oră dar cum și întâmplarea este parte a destinului, ce mai poți spune… Ai putea spune că sunt jocurile hazardului, așa ar zice unii mai familiarizați cu matematicile (foarte) speciale.

EL, cu o funcție destul de importantă (șef la aprovizionare, mașini la dispoziție, acces la produse greu de găsit) dar cam prea bun prieten cu vodca. Ajuns la 45 de ani, divorțat și fără domiciliu propriu (doar tolerat în spațiul fostei neveste) se află cam mereu în căutarea unei alte femei. A unei femei cu mai multe calități: mai tolerantă, mai iubitoare, mai înțelegătoare, -dar mai ales- mai primitoare în spațiul său locativ… Criza vârstei a doua îi dă târcoale – pericolul cel mare care-i dă târcoale este “să încapă pe mâinile divorțatelor de 40 de ani”. Fruct al unor experiențe repetate Fedea (care în ocazii similare a fost și Iura, și Alioșa, și Serioja), minte cu o dezinvoltură dezarmantă și cu credința că asta e procedura normală când întâlnești o femeie care-ți place și în patul căreia ai dori să ajungi.

Replicile contondente și pigmentate cu delicate observații misogine fac din Fedea un șmecheraș simpatic și credibil care își mai face curaj sau caută inspirație în sticla de vodcă aflată la îndemână. EL, ușor grizonat și grizat folosește cu dezinvoltură false identități (poate avataruri ar spune un amator de jocuri pe internet) care speră că-l vor ascunde de o eventuală urmărire din partea seduselor și abandonatelor partenere de o noapte… Deja experimentat, hârșit în astfel de întreprinderi erotice are la dispoziție -pentru orice eventualitate- o subrutină (cum ar spune un cibernetician) de fraze galante, măgulitoare, și gesturi tandre, tehnici de apropiere fizică, am zice noi… Gesturi la început timide din repertoriul soft, apoi tot mai îndrăznețe, mai golănești. O cascadă de gesturi servite (sau aplicate) cu gradare studiată, beneficiarei: întâi îi cuprinzi umărul, apoi talia, coapsele, fesele… Și dacă te lasă să ajungi aici, treaba e ca și făcută: la ea acasă, la ea în pat, vsio normalno, adică tot normal!

O brichetă, o țigară, un foc pot fi ingredientele care să lege o conversație convențională la început apoi din ce în ce mai aplicată cu întrebări directe despre viața partenerului de conversație care în urmă cu un an fusese pentru o noapte și partener de pat. Un fapt pe care

EA nu-l uită și pe care EL l-a uitat. “M-am culcat cu tine și nu te-am recunoscut, asta te roade” îi reproșează EL. “Păi ce mare scofală dacă te-am mințit? În zeci de mii de parcuri, pe zeci de mii de bănci zeci de mii de bărbați mint zeci de mii de femei; asta-i viața, asta-i tradiția, ce atâta dramă dacă EL a mințit-o pe EA”. Asta-i doar o acțiune mondială redundantă până la saturație, EA n-ar de ce să se revolte, asta-i era condiția existențială stabilită (sau ursită) încă de la naștere. Și asta chiar dacă EA nu lucrează la fabrica de porțelanuri (cum își “amintea” EL) ci la fabrica de ciorapi, dovada palpabilă este că poate chiar da sfaturi utile pentru achiziționarea de șosete.

EA – dezamăgita Vera (are și un nume adevărat!) cu un fizic plăcut vederii și tentant mângâierii este femeia abandonată de un soț care nu i-a apreciat calitățile dar pe care ea l-a tot așteaptat și a sperat că se va întoarce… Pe baza cunoscutului principiu al sacului și petecului această EA naivă spre prostuță e convinsă că EL nu are nevoie de o femeie normală așa cum își dorește ci de una proastă și anormală așa ca EA. O EA care în acest joc cu minciuni care de care mai sfruntate și cu sferturi de adevăr, cu tot acest amalgam de informații care de care mai dubioase, dificil de crezut… încă mai speră! Și dacă EA e ușor lacrimogenă, EL – ușor vulgar, EA romantică spre romanțioasă – EL materialist spre cinic, per total, întrebarea pe care ți-o pui -ca spectator- este dacă două însingurări existențiale atât de diferite (mai impuse, mai alese) adunate laolaltă pot construi un cuplu fericit. Ei bine se pare că –împotriva tuturor circumstanțelor defavorabile- mai există speranță! Și ceva șanse!

Cei doi actori brașoveni după ce ne poartă pe culmile îndoielii și disperării, după ce ne leagănă (ca doar banca din poveste și din titlu este de fapt un leagăn) în iluzii, de la invective și mângâieri îndrăznețe, de la palme la săruturi, ne lasă acest (posibil) happy-end… Ceea ce –în lumea tensionată de azi- nu-i puțin lucru.

**

De-a lungul timpului și de-a latul țărișoarei piesa lui Ghelman a mai fost jucată de Tania Filip şi Florin Zamfirescu (la Teatrul Metropolis), de Claudia Revan și Doru Fârte la Baia Mare. De vreo doi-trei ani Ilona Brezoianu și Mihai Bendeac (de la Teatrul de Comedie) par să se afle în turneu național cu un spectacol pe care afișul îl etichetează ca fiind “mult după Alexandr Ghelman“ adică exact așa cum se poartă acum… Dar mai ales -acum aproape un sfert de veac- Catrinel Dumitrescu și Emil Hossu la Nottara, au creat două personaje imposibil de uitat în regia foarte discretă (și cu respectul cuvenit față de textul autorului) a lui Tudor Mărăscu… Cum spuneam – un spectacol care nu se uită…

DOI

,,Tzuki și Tati” de Florin Piersic jr.

Multe n-ar fi de spus/scris despre spectacolul scris regizat și pe jumătate jucat de Florin Piersic și Marius Bodochi, doi actori capabil oricând să țină un spectacol de o oră pe orice text oricât de banal. L-am văzut pe Florin Piersic jr, acum aproape 3 decenii pe când se juca cu/în “Cercul” lui Schnitzler&Galgoțiu la Teatrul Mic (alături de mama sa -de luminoasă amintire- Tatiana Jekel) până să evadeze din sistem la Green Hours (cu Sex Drugs and Rock&Roll). L-am revăzut de atunci de multe ori, cele mai recente spectacole fiind Westul singuratic (la Nottara) și Legături primejdioase (la Odeon). Pe Marius Bodochi l-am vșazut prima dată în acea “regină mamă clujeană” alături de marea actriță Silvia Ghelan – fie-i eternitatea o scenă potrivită cu talentul său. Cei doi actori pot să povestească din “cartea aia cu multe personaje” (cartea de telefon) sau din “cartea aia cu multă acțiune”  (mersul trenurilor), sau din cartea doar cu personaje pozitive (calendarul sfinților) și tot ar putea face un spectacol care l-ar prinde pe spectator. Ceea ce au făcut și pe scena de la DAVILA, cu un text foarte ofertant, plin de ezitări și ambiguități, adică exact ceea ce le convenea.

Că acțiunea se învârte în jurul unei preconizate cununii civile, că protagonist ar fi personajul lui Florinel, că din frânturile de fraze ale acestuia, celălalt personaj nu reușește să se dumirească despre ce e vorba… cam despre asta e vorba. Dar mai e vorba e că pe un text fără reale virtuți dramatice – ,,Tzuki și Tati” de (și cu) Florinel adică Florin Piersic jr (un junior deja trecut la seniori) întreaga distribuție (adică cei doi înainte-menționați) reușesc să-și onoreze emblema de actori adevărați.