*Cristian Sabău
“Personajele mele (comice, ridicole) au, desigur, chiar și un anume fel de loialitate; își exprima limpede punctul lor de vedere. La ele nu exista deosebirea dintre aparență și esență… Personajele mele au ajuns la treapta cea mai de jos… Lor până și duplicitatea li se pare la mintea omului.” –Teodor Mazilu
Da’ chiar nu mă jenez defel să-i fur titlul lui Teodor Mazilu (de-abia mă înscriu în trendul plagierilor), și să-l adaptez nițel fie și doar pentru că e frumos în septembrie la Pitești.
N-o fi chiar ca la Veneția, dar avem parte de o toamnă piteșteană frumos colorată iar o culoare în plus a adăugat-o teatrul Al. DAVILA cu o piesă de Teodor Mazilu. Un foarte interesant autor care a absentat (nemotivat!) mai bine de 3 decenii de pe scena piteșteană (mi-aduc aminte de Somnoroasa aventură pusă în scenă prin 88-89 de Mihai Lungeanu, cu Jean Roxin, Willy Câta, Mihaela Lupu…). Despre spectacolul în cauză – Proștii sub clar de lună, cea mai recentă producție de la DAVILA, ca să fiu laconic pot spune că l-am văzut și vă îndemn și pe dvs. să-l vedeți. Asta, pentru că DA, mi-a plăcut, așa că-mi asum invitația cu toată responsabilitatea (de care sunt capabil). Despre spectacolul în cauză, regizorul său, Felix Alexa declara: “Proștii sub clar de lună este un spectacol actual și puternic, deloc realist, dar impregnat de viciile realității, un strigăt de revoltă și dezgust împotriva lumii de corupți și mitocani în care trăim. Personajele lui Mazilu sunt extrem de incitante pentru mine, conțin infinite nuanțe ale prostiei și șmecheriei umane, aș putea spune că ele sunt profunde în superficialitatea lor, un paradox construit minuțios în spectacol. Mi-am dorit o comedie plină de sarcasm, despre cangrena lumii de azi. Un carusel vesel și plin de energie al stupidității umane ridicate la rang de crez existențial”
Și are dreptate regizorul spectacolului: deși este vorba despre un text aparent ușor, cu replici spumoase, întreprinde și ceva sondări ale suflețelelor neliniștite, frământate nu de nu știu ce chestiuni exitențiale ci de probleme uzuale, chiar casnice ale personajelor, muncite de monotonul derizoriu cotidian. Este de remarcat că prin acest spectacol teatrul piteștean realizează mai multe premiere de-odată: a montării acestui text la DAVILA, a colaborării teatrului piteștean cu un regizor cu palmares serios, a prezenței actorului Adrian Titieni pe aceeași scenă piteșteană, a conlucrării Felix Alexa – Adrian Titieni. Și să un uităm a amănuntul interesant că în rolul lui Gogu personaj făcut celebru în întruchiparea fostului rector al IATC – Octavian Cotescu apare un alt fost rector al aceluiași institut, devenit între timp Universitate (UNATC) – Adrian Titieni. Pesemne că pentru a vorbi despre proști și prostie se cerea și puțină pedagogie…
**
Piesa Proştii sub clar de lună, a fost publicată mai întâi în revista Teatrul (nr. 11/1962) cu un titlu ușor schimbat (Sub clar de lună), apoi jucată în premieră la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” în regia lui Lucian Pintilie cu un Gogu imposibil de uitat și foarte greu de egalat – Octavian Cotescu. Octavian Cotescu pe care cei mai mulți dintre tinerii de azi în cunosc doar din filme ca Operațiunea Monstrul, nu l-au văzut în Bulgakov sau în acele minunate Anecdote provinciale ale lui Vampilov a fost în urmă cu o jumătate de veac actorul care a adus pe piața românească două personaje masculine seducătoare: pe Costel al lui Băieșu (care împreună cu a sa Tanță lipea de televizoarele de atunci poporul dornic de comedie televizată) dar mai ales pe mazilianul Gogu.
Pe atunci (ca și acum) personaje îngroșate atât cât suporta pielea, costumația, bunele maniere, dar mai ales vigilenta cenzură (sau și mai vigilenta auto-cenzură) se comportă după un cod moral propriu, surprinzător pentru omul obișnuit (dar și transmisibil de la piesă la piesă). Am putea spune că ceea ce Mazilu ne-a livrat este Amuzament în stare pură? Nicidecum, este amuzament dar și oarece cântărire a resurselor spirituale ale personajelor, a ticurilor și tarelor acestor personaje care una se pretand a fi și alta sunt în reality… Autorul și regizorul posedă știința producerii efectelor comice, a provocării unor zâmbete malițios-înțelegătoare, sau a stârnirii râsului în hohote.
Deși în piesă este vorba de două cupluri, Gogu-Clementina și Emilian-Ortansa, practic acțiunea se desfășoară în jurul lui Gogu angajat undeva nu știm unde pe un post ofertant (poate merceolog, poate magazioner, poate chiar gestionar), un post care-i oferă posibilitatea să bage mâna pân-la cot în gestiune și să obțină semnificative venituri ilicite. Să nu căutăm adâncimi, motivații profunde în eroii noștri sălășuiesc sentimente ieftine, superficiale, iar cele două cupluri parcă-s făcute din elemente interșanjabile. Că dacă la început cuplurile erau aranjate pe criterii (poate cândva) amoroase, după ceva peripeții se re-aranjează (provizoriu!) pe criterii de competență într-ale viciului și virtuții.
Pe vremuri (da’cine-și mai amintește?) exista în fiecare unitate un compartiment CFI – Control Financiar Intern care îndeplinea funcția de bici aplicat celor care din negilență (posibilitatea relei intenții nici că se punea) vătămau în vreun fel anume patrimoniul întreprinderilor sau instituțiilor. Frica de acest control financiar ineluctabil și inexorabil inspiră multe acțiuni ale lui Gogu, acțiuni care conform unor știute legi provoacă reacțiuni (în fel și chip) ale celorlalte personaje; de aici destule încurcături. Și desigur în piesă multe ițe mai încurcă și dragostea, pentru că de când e lumea și pământul, așa cum bine ne-a demonstrat Pat Benatar – Love is a battlefield… Ce adică, isn’t it?
În ultimii ani am constatat o focalizare a privirii regizorilor actuali asupra unor texte din anii blamați și categorisiți ca neproductivi (sau chiar contra-productivi) pentru cultura română. O atare abordare spune multe despre viziunile criticii noi, viziuni deprinse prin școlile care au apărut peste tot și încadrate cu profesori de peste tot… sau un chiar ne-încadrate. Pentru că pe vremea aceea dramaturgi cu har (sau skills&know–how, cum zicem noi, tinerii) au construit piese savurate de public. Dacă piesa lui Aurel Baranga (1913-1979) Opinia publică s-a jucat cu mare succes la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, nu văd de ce și alte texte care după părerea mea nu sunt 100% revolute, texte care au fost gustate de publicul (mult mai avizat) al acelei perioade, nu ar merita niște teste de anduranță sub forma unor viziuni regizorale care ar servi de interfață între dramaturgul de-atunci și publicul de azi.
**
Piteștenii și bucureștenii lui Mazilu
Distribuția piesei inspirat selecționată din resursele teatrului și întărită cu invitați de clasă își face treaba cu brio, adică desfășoară pe scenă și talent, și știința jocului și abnegație.
Adrian Titieni este Gogu un bărbat cam la vreo 40 de ani, fante de clasă medie cunoscător într-ale vieții, afacerilor dubioase și femeilor se satură de arătoasa dar cam ștearsa Clementina (poate acea femeie de 30 de ani, dar mai puțin seducătoare ca a maestrului Honoré), fostă funcționară pe undeva (nu știm pe unde, dar nici un prea contează) dar retrasă din câmpul muncii la cererea imperativă a lui Gogu.
Este un cinic cam ratat (cu origini burgheze, ceea ce pe-atunci un era pera bine) și care în relațiile cu femeile folosește nu un umor ușor, nu tradiționala zeflemea bucureșteană de la Capșa, nici măcar persiflarea à la giuleștina ci un tip de sarcasm înțepător-mușcător (asezonat, la nevoie, cu o palmă, două să simtă femeia că e iubită cu patimă…). Și ceva accente de parodiere a vieții cinstite dar și a Jmecheriei profitabil practicate de Gogu; pentru el imposibilul nu există, crede cu fermitate că nimeni nu poate rezista în fața supra-licitării tentației, trebuie doar săltată miza…
Tentativa de înălțare spirituală și de îndreptare comportamentală din final (de reconversie s-ar spune azi), de încadrare în ceea ce –cam pompos și destul de găunos- se numea pe-atunci disciplina muncii eșuează, (anti)eroul nostru e consternat… Mai că-i vine să plângă dar (cred eu) nu pentru că s-ar căi de ceea ce a făcut, ci doar gândindu-se la perspectiva sumbră care i se deschide în cale: o viață de om cinstit… Or, așa ceva, puaahhh… mai bine lipsă!
Deja cunoscut prin prezența pe scena piteșteană în personaje cu complexe (și complexități!),
Gogu Preda ni-l aduce pe scenă pe Emilian, un bărbat de vreo 30 de ani “cu două licențe”, evidențiat în muncă, lună de lună. un as al descoperirii fraudelor financiare bolnav cronic de exces de moralitate combinat cu deficit de sensibilitate față de farmecul feminin (un caz clinic complex!). Un individ de-a dreptul anost de cinstit, incapabil să spună un DA hotărât anumitor solicitări ilegale ale soției sale Ortansa, drept urmare – părăsit. Mai degrabă un Savonarola decât un Giordano Bruno, la început Emilian e cam timid, cam prea moral şi un pic cam tont. Dar oricine, dacă vrea se transformă, așa că spre final personajul său este de-a dreptul ameninţător prin alura de justițiar-financiar. Parcă i se simte aura revanșardă, iar atunci când scoate la iveală un toporaș drăgălaș zici că e chiar statuia animată a comandorului din Dom Juan.
Ada Dumitru, intră bine în pielea, năzuințele, refulările și idealurile pierdute ale Ortansei o tânară “înaltă, voinică, splendid exemplar… o știe tot Bucureștiul” dar “tigroaică infidelă” și cam “zdreanță”… Ada Dumitru excelează în etalarea cu agresivitate periculoasă a nurilor, a sex-appeal-ului Ortansei, un “trup tânăr și exuberant care n-a avut timp să-și pună ordine în senzații”, adică să updateze și re-aranjeze senzațiile în pas cu experiența dobândită pe parcurs. Minunat extazul care o lovește doar citând posibilitățile valorificării superioare a resurselor fizice: ce picioare, ce sâni, ce temperament, ce experiență… păcat că se irosesc pe Dâmbovița în loc să seducă bogătași pe Coasta de Azur… Un potlogar și o curviștină pare a fi cuplul ideal pentru timpurile noastre foarte productive în venituri ilicite și averi nejustificate, numai că…
Ramona OLTEANU este o Clementină docilă, mai mult gospodină decât amantă, fostă angajată cinstită, în prezent retrasă din câmpul muncii și incapabilă să spună un NU hotărât la anumite cerințe ale lui Gogu. O gâscă neascultătoare care –precum Cenușereasa- n-a trecut proba pantofilor (a refuzat să-i încalțe pe motiv că-s cumpărați din bani furați). O casnică adevărată care vrea mult mai mult decât mobila, ceva foarte greu de dobândit atunci ca și acum – căldura sfletească. Pentru o astfel de opțiune extravagantă este părăsită și lăsată să bocească.
Dar să nu neglijăm aportul celor două neveste, celor două “bufnițe neputincioase” (trădate în amoooor, folosite, părăsite, regăsite, schimbate) la finalul apoteotic: Ca o selecționată a Eriniilor, Ortansa si Clementina îl imploră aproape plângând: “Nu sta nemișcat, Gogule! la-te cu mâinile de cap! Regretă, Gogule, regretăăă!”
Poate mizând pe unitatea dintre gând și faptă, Gogu mimează așa cum poate regretul… Speră el că executând gestica asociată în mod curent acestei stări chiar ar genera sentimentul (poate vă amintiți ce pățește un erou al lui Jack London din Lupul Mărilor) dorit. Dar regretul mimat nu e tocmai regret real, mai ușor cu zisa, mult mai greu cu făcuta… Confruntate cu eșecul încercării Clementina și Ortansa precum Thelma și Louise se aruncă în abisul sufletului gogulescian negru de păcatele hoției, minciunii și a altora asociate.
Exact ce trebuia spectacolului sunt Mirela Popescu, mămoasă dar riguroasă în felul în care a adus-o pe scenă pe mama Ortansei, convinsă că “minciuna înzdrăvenește omul” sau Cătălin Mirea în rolul tatălui Ortansei, foarte explicit-protector și darnic în sfaturi bune (“Emilian, băiatule, să nu te apuci să bei… alcoolul e o soluție temporară”). Cât despre scena de dragoste (de-a dreptul maternă!) între soacră și ginere – Mirela Popescu – Gogu Preda n-ar fi la îndemâna multor teatre…
Adrian DUȚĂ este chelnerul cu maniere elegante, care detectează imediat șmecheria și știe să ofere băutura atât de necesară durerii clientului.
Maria MIU a construit un decor exuberant și ușor deplasabil constituit din multe glastre cu flori de diverse forme și mărimi, de parcă, parcă ceva aduce cu teoria (și practica) Teatrului Floral-Spaţial. Nu știu dacă scenografa Maria MIU ne-a adus pe noi spectatorii la Jardin des plantes (belle plante se spunea șmecherește despre o femeie frumoasă) sau în junglă. În jungla mare a societății astfel organizate sau în jungla mică a familiei, a cuplului… Oricum o fi, tot bine este…
Felix ALEXA este regizorul unui spectacol frumos rotunjit pe care-l ține în mână ca pe o minge de handbal (ca fost handbalist îmi dau seama), dar nu numai atât. Felix Alexa nu înfierează cu mânie liberalist-corporatistă cum e spiritul epocii actuale ci doar expune judecății publice specimenele din insectarul său. Le expune elegant, simpatic, chiar umblă la resursele noastre de înduioșare. O bună cunoștință de-a mea din clasele gimnaziale – un oarecare domn Talleyrand susținea că “a face diplomație înseamnă să fii când zeu, când porc dar, întotdeauna, cu grație.” Gogu, s-o recunoaștem nu face diplomație chiar la nivel înalt ca domnul de Talleyrand dar își desfășoară talentele de diplomat de cartier îmbrobodindu-le pe doamnele din apropiere. Este -după unitatea de măsură maziliană– un derbedeu grațios care jonglează cu ideile și femeile. Chiar autorul sublinia această idee: “graţia nu există numai în balet, graţia există, din nefericire, şi-n găinării. Sunt unii care comit găinăriile grosolane, delapidează cu stângăcie…Ei, bine, el are graţie… toate găinăriile lui au o mişcare suplă, graţioasă… Trece uşor de la o idee la alta, de la o femeie la alta…”
În teatrul lui Mazilu și mai ales în acești Proști sub clar de lună, ifosele platitudinii pândesc la fiecare replică pronunțată cu hotărârea unei sentințe morale. Luându-l de ghid într-ale științei teatrului pe un oarecare domn Brooks, acea poetică a excesului numită melodramă, precum și sentimentalizarea (și dânsa excesivă), duce la decăderea tragediei (înălțătoare prin suferință) într-un soi de parodie a tragicului, într-o dramoletă derizorie și (aproape) rizibilă. Cam p’acilica, prin zona asta se-nvârt și eroii lui Mazilu, lui Alexa și acum și ai noștri…
Stau și mă-ntreb pentru ce ar putea să nu ne placă (măcar un piculeț) acest Gogu cuceritor (Coureur de jupons se zicea pe-atunci în cercurile mai sus-plasate) și profitor? Să fim serioși, ne-au plăcut nouă –în pofida cerințelor imperative ale moralei comuniste- niște hoți de mare anvergură ca Butch Cassidy și Sundance Kid, d’apăi simpaticul potlogar Gogu… Pe lângă regie, a realizat și versiunea scenică, a pus personajele în lumina cea mai potrivită (după resusele teatrului) și a ilustrat duelurile feminine cu șlagăre ale prietenilor noștri Ludwig și Aram, care nici măcar un cer pentru bani pentru drepturile de autor. Cât despre textul scenic esennțializat o întrebare un-mi dă pace: oare, ce-o fi avut Felix ALEXA cu Vasilica? Că doar zicea și ea acolo câteva replici, nu deranja pera tare, resurse artistice pentru acest rol dacă le căutai se mai găseau… Bine, așa chiar și pentru Gogu s-ar fi găsit cel puțin un actor în teatrul piteștean (eventual într-o distribuție cu dublură), dar presupun că o fi chestie de markenting cultural, or cu așa ceva nu te poți pune…
**
Și dacă v-am îndemnat de la bun început să vedeți spectacolul, în ipoteza că v-ați luat cu alte trebi, cu alte gânduri, că aveți alte interese și ați uitat, reiterez invitația la acest spectacol care mie mi-a plăcut și m-a și îndemnat să-l recitesc atât pe Teodor Mazilu, cât și opinii ale unor cunoscători (și degustători cum spunea Mircea Ghițulescu) ai operei mazilesciene.
După părerea lui Mircea Ghițulescu exprimată clar în una din cele mai importante lucrări din ultimele 3 decenii Istoria Literaturii Române – Dramaturgia (Ed.Tracus Arte 2008), “Teodor Mazilu nu este neapărat un autor dramatic pentru că vocația sa este de filosof al moralei, de moralist în tradiția pascaliană a termenului care, speculând neobișnuita abilitate a replicii, a găsit cea mai adecvată formă de exprimare în dialog. Piesele sale sunt, astfel, dialoguri filosofico-morale în tradiția în care operele filosofilor de la Platon la Diderot sunt solilocii transcrise sub forma conversației peripatetice cu un interlocutor imaginar. Fascinat de propriul sistem, repetă de la o piesă la alta preocuparea (firească la un moralist) pentru personaje, pentru caractere, în dauna situației dramatice. Teatrul lui Mazilu este, deci, unul de personaje insistent reluate și ajustate ceea ce nu face decât să consolideze ideea unui sistem satiric ce își consacră cu tenacitate propria mitologie.”
*
Criticul Paul Cernat îi face o caracterizare sintetică surprinzătoare (aproape maziliană) când susține că „adevărata consacrare Teodor Mazilu o va cunoaște ca dramaturg… unul dintre cei mai originali moraliști postcaragialieni din perioada comunistă: un Băieșu în stil Cosașu, cu ecouri cehoviene și ionesciene”
*
Cum foarte bine observa George Pruteanu cu adevărat un priceput în operele lui (Caragiale și) Mazilu, “homo mazilianus e licheaua care şi-a pierdut cu totul conştiinţa propriului lichelism”. Păi chiar așa priviți vă rog în jur, o groază de perso-nulități din afaceri și politică, sau vedete TV, contemporanii noștri cu 3 doctorate și 4-5 partide la curriculă parcă i-ar fi servit drept modele lui Mazilu. Sunt mândri de ei și de năzbâtiile pe care le trec la rubrica mari realizări (mai mult sau mai puțin) naționale.
*
Pentru a nu-i induce pe cititori în eroare se cuvine să facem o rectificare. În presă a apărut în mod eronat că piesa a fost scrisă “în urmă cu aproape 40 de ani”. Nuuu, pentru că dacă autorul a părăsit această lume acum 43 de ani i-ar fi fost foarte greu s-o scrie “în urmă cu aproape 40 de ani”. Piesa a fost scrisă prin 1962 și jucată în premieră la Bulandra în decembrie 1962, așadar, făcând socoteala, acum 61 de ani în regia lui Lucian Pintilie. Spectacolul este premiat, dar după două luni este scos de pe afiș…
