Clubul Sportiv Mioveni omagiat în cartea istoricului Sevastian Tudor

0
64

Graţie unui primar gospodar, Ion Georgescu, susţinut de Consiliul Local, oraşul Mioveni a devenit un tărâm al tineretului, al sportului, al culturii, dar şi al îngrijirii sănătăţii” – Sevastian Tudor

*Cristian SABĂU

Joi, 20 ianuarie, a avut loc la Mioveni, în sala Centrului Cultural, un eveniment editorial important atât pentru oraşul Mioveni, cât şi pentru istoria sportivă a clubului reprezentativ al oraşului, CS Mioveni. În acea zi a fost lansată cartea „CS Mioveni, trecut şi prezent în istoria sportului românesc”, scrisă de istoricul Sevastian Tudor. Un eveniment cu participare reprezentativă pentru mişcarea sportivă argeşeană care i-a avut pe scenă, pe lângă personalităţi culturale din Piteşti, ca invitaţi „din afară” pe Mihai Stoichiță (din partea Federaţiei de Fotbal – FRF) şi pe ziaristul şi omul politic cu obârşii piteştene Octavian Știreanu.

veniCei mai mulţi piteşteni, dar şi alţi argeşeni l-au cunoscut pe Sevastian Tudor fie ca director al Direcţiei Judeţene de Cultură (cam prin anul 2000), fie ca director – timp de 18 ani – al Teatrului Al. Davila. Funcţiile şi responsabilităţile aferente nu i-au tocit înclinarea pentru istorie, atât pentru Istoria generală, aceea cu I mare, cât şi pentru felii de istorie culturală sau/şi sportivă argeşeană. Obişnuit cu cercetarea documentelor, Sevastian Tudor a realizat o monografie minuţioasă combinată cu o radiografie a momentului 2021 a fenomenului sportiv din oraşul Mioveni. Volumul are o însemnată parte tehnică ce cuprinde rezultatele tuturor etapelor din toate ediţiile campionatelor de fotbal (şi eşaloanelor) la care a participat CS Mioveni, trecând şi prin istoria mai îndepărtată sau mai apropiată a clubului (şi precursorilor lui), adică de la Energia la Metalul sau Dacia şi apoi la CS

CS Mioveni – susţine în scris Sevastian Tudor – a reuşit să-şi creeze o identitate, un stadion propriu modern, dar şi un grup de suporteri care să-l susţină mereu. A reuşit în ultimii ani să pătrundă în Liga I de trei ori, după evoluţii bune şi  foarte bune în liga secundă”. Am putea adăuga că bine-ar fi ca acolo să şi rămână, în Liga I… Chiar dacă – din păcate – în fotbalul actual din România vorbim despre Liga lui Mitică şi Federaţia lui Răzvănică. Dar să sperăm într-o evoluţie a sportului românesc, altfel irelevante ar fi eforturile unui club inimos precum cel de la Mioveni…

Acest curriculum al Clubului Sportiv Mioveni, apărut din dragostea pentru fotbal a lui Sevastian Tudor, este o trecere în revistă a faptelor importante (atât succese, cât şi insuccese) ale echipelor clubului. Cu accent evident pe echipa de fotbal, cartea lui Sevastian Tudor aduce mărturii şi despre alte secţii ale clubului în capitolele „CS Mioveni în boxul de performanţă”, „CS Mioveni în judo-ul românesc” şi „CS Mioveni în tenisul de masă românesc şi internaţional”.

Cartea lansată la Mioveni în cadrul unui eveniment foarte bine orchestrat este şi va rămâne un document important despre mişcarea sportivă de performanţă din Mioveni, despre cei care – de-a lungul anilor, începând din îndepărtatul 1954 – au organizat-o, întreţinut-o, finanţat-o, însufleţit-o, manageri, antrenori şi sportivi. Toţi aceştia apar cu nume, prenume şi fapte sportive, cu mici portrete biografice, cu câteva gânduri sau fugare amintiri în acest adevărat document de identitate al sportului din Mioveni, în cartea scrisă de Sevastian Tudor. O carte scrisă cu împletirea minuţiei şi rigorii istoricului, cu înflăcărarea şi dragostea de sport a microbistului.

Cum spuneam, Cartea lui Tudor cuprinde sute de nume, dar atât în carte, cât şi la lansare un nume a fost mai des şi mai elogios pomenit: Alexandru Pelici, antrenorul-pedagog care a reuşit să-i facă pe elevii săi să răstoarne calculele hârtiei şi să învingă în deplasare echipa oraşului lui Hermann pe Hermannstadt (nu pot să nu mă întreb dacă Cibinium n-ar fi sunat mai bine, pe logica Napoca, Drobeta…) aducând echipa din Mioveni în Liga I.

Nu foarte des se poate întâlni un primar care are viziune de 360 de grade, un primar care nu pierde din vedere niciun aspect al vieţii economice şi sociale a localităţii pe care locuitorii săi (cu drept de vot!) i-au dat-o în grijă. Fericiţi locuitorii Mioveniului că au avut parte de primari destoinici precum Vasile Costescu şi Ion Georgescu!

Foarte puţine referiri am găsit în carte despre echipele feminine de handbal şi volei ale oraşului Mioveni. Mai exact, doar două pagini din cele 280 ale cărţii şi nicio fotografie. Ar fi meritat, măcar pentru aspectul estetic, pentru că sunt fete frumoase în cele două loturi cărora nu le este uşor să se întreacă cu echipe din oraşe care au tradiţie (şi public format) în aceste sporturi. Să sperăm că autorul Sevastian Tudor se va apleca asupra acestor două sporturi într-o carte viitoare. Păi chiar aşa! Dacă la fotbal n-am ajuns de prea multe ori să adunăm lauri, la volei şi handbal am fost (pe vremuri!) maaari! Chiar măreţi! Şi dacă handbalul este – cel puţin declarativ – sport naţional, să ne amintim că la volei masculin, acum o jumătate de veac, finalele Cupei Campionilor Europeni, vreo trei ediţii consecutive (dacă bine-mi amintesc), s-au ţinut între echipe româneşti (Rapid, Dinamo, Steaua)!

Am regăsit în cartea lui Sevastian Tudor (de câteva ori) expresia „Mioveni este Dacia, dar şi Dacia este Mioveni” care mă duce cu gândul la suprapunerea 100% a imaginii Uzinei Dacia şi oraşului Mioveni. Ca unul care am lucrat (poate că lucrat e un pic exagerat spus prin comparaţie cu cei 7 ani de activitate minerească) 22 de ani la Institutul de Cercetări Nucleare (ICN), fost Institutul de Reactori Nucleari Energetici (IRNE), aş putea să mă întreb dacă n-ar fi trebuit să fie pomenită şi această unitate de cercetare care – mai ştii? – poate şi achită nişte impozite oraşului… Aş putea, zic, dar uite că n-o fac…

Atunci când m-am angajat la IRNE în 5 mai 1977 (5 mai, zi mare în care s-au născut moşul Karl Marx şi prietenul Jean Roxin), institutul se afla în comuna Colibaşi. De fapt, pe atunci în depărtatul 1977, erau trei sate, Colibaşi, Mioveni şi Racoviță, şi maxim 10 blocuri. Şi mai era autobuzul nr. 15 cu burduf (adică „lung, roşu şi moale la mijloc”, vorba bancului) care circula din 15 în 15 minute de la Autogara Piteşti-Sud până la Spitalul Racoviţă. Cum de la pensionarea din 1999 nu mai fusesem în Mioveni, am avut parte de o surpriză forte plăcută. „Ce oraş frumos”, vorba lui Alexandru Andrieș, c-un institut şi-o uzină… Mioveniul anului 2022 chiar este un oraş curat de zonă deluroasă cu toate facilităţile de loisir asigurate. Facilităţi de loisir atât culturale (festival de teatru, concerte), cât şi (sau mai ales) sportive. Un sincer bravo gospodarilor oraşului Mioveni!

***

Gândită monografic, în spiritul Şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti – scrie în prefaţă doctorul în istorie Cornel Popescu, director al Muzeului Judeţean – apariţia cărţii are o dublă semnificaţie: de a-i omagia pe toţi cei care prin efortul lor conjugat au făcut din echipă un simbol de faimă al oraşului Mioveni şi de a le aduce un elogiu special jucătorilor de fotbal care prin talentul, truda şi sacrificiul lor au încântat microbiştii din oraşul tinereţii. Şi, într-adevăr, aceşti fotbalişti merită elogiaţi şi consacraţi pentru posteritate pentru performanţele lor fotbalistice…” Aşa o fi dacă aşa zice (poate un piculeţ cam patetic!) un cunoscător recunoscut într-ale fotbalului ca directorul Muzeului Judeţean, participant la evenimentul de la Mioveni. Cum bine zicea Cornel Popescu, acest elogiu special adresat generaţiilor succesive de fotbalişti din Mioveni cred că ar trebui completat şi cu un volum dedicat echipelor feminine de volei şi handbal din Mioveni. Măcar pentru a nu putea fi acuzaţi de sexism, de discriminare, de chestii de-astea moderne… Aşa că, dragă Sevastian, înapoi la documentare şi la compunere! Cititorii aşteaptă!