*Cristian SABĂU
Mi-ar fi plăcut să mai fac o cronică despre pictura sau/şi grafica lui Augustin LUCICI, dar soarta a decis că deja artistul a făcut destul pentru noi pământenii. Îmi pare rău că am tot amânat să scriu câteva rânduri despre ultima sa expoziţie (antumă!) de la Muzeul Judeţean din februarie 2020 intitulată „Reflex”. O expoziţie prin care Augustin LUCICI i-a oferit publicului o selecţie din operele recente pe principiul câte puţin din toate şi din toate tot ce-i mai bun. Au fost pe simeze şi peisaje urbane (cu paternitate imediat recognoscibilă prin tuşele foarte hotărâte), şi portrete de reprezentanţi de seamă ai culturii române, mai ales actori preferaţi (prinşi pe pânze – cum ziceam – cu tuşe precum declaraţiile de dragoste), şi case din patrimoniul tradiţional ţărănesc, şi o colecţie de flori ca nişte incandescenţe colorate…
Dar dacă atunci, în primăvară, nu m-am grăbit, iată că pe post de cronichetă plastică scriu câteva fraze pentru un îndurerat Adio. Un adio absolut năucitor pentru o ieşire din scena vieţii atât de neaşteptată şi tragică, într-o perioadă atât de complicată de pandemia COVID 19. Nu mi-a venit să cred când net-ul care aduce fel de fel de ştiri a adus şi vestea că artistul Lucici ne-a părăsit. Am sperat din tot sufletul să fie un fals, dar – din păcate – n-a fost aşa…
Peste tristeţea despărţirii de un artist foarte important se suprapune şi amărăciunea unei despărţiri oficiale sărăcite de reglementări ciudate care-i împiedică pe cei apropiaţi – rude, colegi sau prieteni – să-i conducă pe ultimii metri (supra)pământeni pe cei care coboară sub pământ. Chiar şi aşa, în ciuda restricţiilor aberante (pentru spaţiul deschis care este cimitirul), Augustin Lucici a reuşit să mai adune vreo 50 de doritori (corrrect distanţaţi printre morminte) să-l însoţească pe ultimul drum, în mare parte foşti colegi din Muzeul Judeţean Argeş. Ceva mai puţini decât la un vernisaj din 2019, dar vremurile-s altfel…
Şi pentru că Augustin Lucici a fost un artist important şi un intelectual de vază, un om al Cetăţii care a iubit Piteştiul, la invitaţia preotului care a oficiat slujba de înmormântare, doi dintre foştii săi colegi – fostul şi actualul director al Muzeului Judeţean – au evocat personalitatea celui secerat de Covid în câteva fraze:
Spiridon Cristocea (fost director): „…Ca artist a participat la numeroase expoziţii, lucrările lui sunt prezente atât în muzee, cât şi în colecţii particulare… În calitate de coleg, angajat al Muzeului Judeţean, a fost un om deosebit, bun şi glumeţ, întotdeauna zâmbitor, lipsit de orice urmă de răutate. Toţi cei care l-au cunoscut au despre el numai cuvinte frumoase. Din păcate, acesta i-a fost destinul, să ne părăsească la o vârstă la care mai avea multe de spus. Să ne rugăm ca Dumnezeu să-l aşeze acolo unde îi este locul”.
Cornel Popescu (actual director): „Ne-a părăsit pentru a se duce într-o lume mai bună un om deosebit, un soţ şi un tată iubitor, un adevărat coleg şi un prieten adevărat… Pentru mine, şi un frate mai mare pe care, de câte ori aveam îndoieli, l-am simţit aproape. A plecat, dar omul rămâne în amintirea noastră, iar artistul ne-a lăsat o operă importantă. A plecat un om cu suflet mare. Adio, Maestre!”.
Dar cred că cel mai bine a reuşit să-i prindă statura artistică şi dimensiunea umană fostul său profesor (fie-i amintirea mereu vie!) Gheorghe Pantelie, pentru care Augustin LUCICI era „un artist fără pereche ce a parcurs copios etapele învăţării, venind de fiecare dată cu un spor în opera lui. Un om care a avut experienţe în toate planurile (artă, existenţă). Un om care a suferit, a iubit, a ştiut să asculte multă vreme… A învăţat să circule bine pe canalele istoriei artei. Sufletul lui a rămas vrăjit în epoca marilor măiestrii”.
Sper şi eu ca sufletul lui Augustin LUCICI să fi fost repartizat de Cel de Sus în sectorul marilor măiestrii, lângă cei care au iubit culorile, oraşele, florile, peisajele şi le-au transpus (şi tradus) pe pânze pentru noi, publicul…
Să-ţi fie vecia frumos colorată, AUGUSTIN!
