Vitalitatea artei lui Vitalie BUTESCU

0
455

*Cristian SABĂU

Păăăi, dacă tot mă aflu în ceea ce nu’ş cât de politiceşte-corrrect se numeşte Republica Moldova, normal ar fi să scriu despre ce mi-a plăcut, despre ce nu mi-a plăcut şi mai ales despre tot ce m-a interesat în şederea mea p-aici. Aşa se face că acum îmi voi exprima prin slova scrisă – nu ca pe vremuri, negru pe alb, ci colorat pe colorat pe întreagă lungimea şi lăţimea net-ului – senzaţiile pe care mi le-a pricinuit basarabeanul cu buletin de Bucureşti Vitalie Butescu

La cât am umblat prin expoziţiile basarabene şi româneşti poate ar fi fost firesc să-l întâlnesc pe Vitalie Butescu pe simezele vreunei săli de expoziţie din Chişinău, Bălţi, Edineţ. Ar fi trebuit să-l cunosc, pentru că a avut o expoziţie în Piteşti la Muzeul Judeţean Argeş, o alta la Muzeul Judeţean Olt, a colaborat şi cu Muzeul Goleşti, instituţii pe care chiar le vizitez des, dar… nu s-a nimerit! Ar fi trebuit să-l întâlnesc şi când a găzduit (cel puţin) o expoziţie a sculptoriţei Elena Surdu Stănescu, o artistă deosebită care face volumele să pară că vor s-o ia din loc cu mişcări deopotrivă languroase şi hotărâte.

Ratând toate aceste întâlniri, mi-a fost dat să nimeresc peste o expoziţie care mi-a plăcut foarte mult: pictură de Vitalie Butescu grupată sub titlul „Tradiţie în modernitate” expusă la Galeria de Artă Calea Victoriei 33. Jumătatea de oră în care am admirat picturile expuse, în care m-am întreţinut cu artistul şi cu simpatica angajată a Asociaţiei Butescu Art Studio (pentru că, DA, Vitalie Butescu este şi manager într-ale artei, cum voi arăta) a fost o încântare, cum fiecare vizită într-o galerie de artă ar trebui să fie.

Chiar dacă invitaţia… invita privitorul să savureze „povestea unei urbanităţi de altădată învăluite în parfumul aristocratic al unei lumi aparţinând unei Românii regale, o Românie a aristocraţiei de spirit şi formă”, ca republican convins ce mă aflu m-aş opri mai mult la a doua parte a invitaţiei, adică la „povestea satului românesc şi mai curând a peisajului rural, dar nu un rural idilizat, ci a unui rural sublimat, a târgurilor de provincie, a conacelor şi hanurilor aflate într-o nostalgică părăginire, o poveste care ne uimeşte prin forţa culorii şi a luminii”.

Oare cine o fi pictorul Vitalie BUTESCU?

Deşi pentru un artist este tânăr (nici 45 de ani), în pictura lui Vitalie Butescu se văd acumulările şi experienţa căpătate. Pictorul român cu origini basarabene (născut în 3 octombrie 1972 în Republica Moldova) este absolvent al Colegiului de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” din Chişinău (1990 – prof. Sergiu Fusu) şi licenţiat al Academiei de Arte „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca (1997 – prof. Ioachim Nica). A beneficiat şi de o importantă experienţă londoneză (1999-2005), obţinând acreditarea pentru expunere şi comercializare a lucrărilor artistice profesioniste la Bayswater Road Artists Gallery. Pentru o scurtă perioadă s-a împrietenit şi a fost influenţat de Bogdan Pietriş (1945-2006), un artist bucureştean prea repede plecat dintre noi, artist care în viaţă a practicat discreţia (am aflat de pictura sa de-abia la începutul anilor ’90, la o expoziţie de la Casa Americii Latine, foarte activă în acei ani…) şi ale cărui picturi degajă sentimentul liniştii. Pictura sa plină de substanţă nu are ritmuri debordante sau semne de exclamare, nudurile sale enigmatice îndeamnă mai mult la contemplare decât la întreprinderi îndrăzneţ-obscene. Aflat în plină forţă creatoare, ca membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România a participat la multe expoziţii de grup, are la activ destule personale, iar tablourile sale sunt deja în colecţii particulare din lumea largă…

Expoziţia vernisată în „Noaptea Muzeelor” (strategică alegere, bravo, MAESTRE!, pardon, felicitări, domnule manager!) este caracterizată de un cromatism variat, aproape luxuriant, iar formulele plastice alese sunt seducătoare, umblă la sensibilitate, oferta de FRUMOS a artistului este practic de nerefuzat…

Pictorul basarabean este tânăr pentru un maestru al artei plastice (dar deja cunoscut şi recunoscut ca atare), tehnica sa se remarcă de cum pui piciorul în expoziţie printr-o gamă de tonuri, semitonuri şi semisemitonuri. Dialogul luminii care mângâie (sau gâdilă) obiectul pictat, fie acesta cât o floricică sau cât o casă/palat, este sprinţar, lumina cade pe suprafeţe într-un soi de vibrato sostenuto. Interacţiunea luminii cu suprafaţa la Vitalie Butescu ar merita o teorie bazată pe cenţi (nu pe eurocenţi) şi savarţi, dar mă tem că n-aş mai fi în stare s-o produc, aşa că las totul la totala discreţie a plăcerii privirii privitorului/privitoarei. Cu cât talent şi suflet a pus artistul, cu cât mai contribuie ochiul şi sensibilitatea privitorului, a amatorului de frumos, gata, dialogul cu arta este stabilit…

Artistul basarabean nu numai că prezintă o pictură frumoasă care încântă ochiul şi înalţă sufletul, dar se bucură deja de o cotă înaltă în aprecierea publicului şi a mediului artistic ce pare să influenţeze (sau să contamineze cu frumos?) şi mediul politic. Aşa că nu fără temei a dorit să contribuie şi Ambasada Republicii Moldova la Bucureşti la organizarea expoziţiei.

E dificil de sintetizat într-un articolaş de câteva sute de cuvinte creaţia lui Vitalie Butescu (biiine!) structurată pe cicluri de creaţie, pe teme principale, pe idei conducătoare ale câte unei expoziţii. Deşi tematica este clară, subiectele alese sunt variate… Am văzut castele, case, transilvane, bucureştene, veneţiene, am văzut arlechini (n-am văzut balerine, dar nu-i târziu…)… Pictor al satului şi al oraşului (şi al castelului, of course!), al naturii vii tentante (nudurile sale sunt, cel puţin, apetisante) şi a naturii statice verticale. Mi se pare că pentru fructierele în formă de caliciu, cu dezvoltare verticală accentuată (nu exagerată, cum ar putea să pară), dar de un efect asemănător cu al lui El Greco, Vitalie Butescu ar trebui să-şi rezerve marca la OSIM

Vitalie Butescu? Culori, culori, culori…

Vitalie Butescu pleacă de la un eşafodaj, de la un schelet solid al figurativului (voi să zic, se recunoaşte fără probleme obiectivul pictat) pe seama căruia se distrează razele de lumină încercând să-l mascheze, să-l disimuleze ca să nu facă recunoaşterea tocmai facilă… ca într-un joc de Rebus în care ai ceva informaţii (mai certe sau mai vagi), dar mai trebuie să contribui cu informaţia stocată pe undeva în creieraş.

Dintr-un astfel de dialog jucăuş al luminii cu substanţa (de fapt al fotonilor cu centimetrii pătraţi) rezultă un filigran (plăcut) distorsionat în care culorile se-mprăştie şi se întrepătrund, maestrul Vitalie reuşind să realizeze sinteze coloristice surprinzătoare, depăşind de departe paleta culorilor de bază (şi prima linie a derivatelor). Citisem undeva (acum multe decenii) că un trib din Africa are 27 de denumiri pentru culoarea verde, fiecare corespunzând unei anumite nuanţe de verde, nuanţe pe care numai ochiul celor trăiţi în mediul verde le poate decela. Există în tablourile lui Vitalie Butescu zone coloristice cărora cu greu le-ai putea ataşa un nume, o denumire „clasică” acceptată de uz.

Desigur, tehnica, tuşa, tuşeul, tremoloul mâinii care aşterne culoarea pun fiecare partea de contribuţie la întocmirea minunatelor secvenţe plastice. Dar cel mai mult cred că ajută disponibilitatea sufletească, voia bună, bună-voinţa şi chiar jovialitatea picturii şi a pictorului. Acest impresionism moldo-valah reeditează, la aproape un veac şi jumătate de la bătăliile sale pentru a fi acceptat ca formă de artă şi nu ca vreo ciudăţenie, acea tehnică şi viziune asupra lumii (şi luminii) care au scos artistul din atelier şi l-au redat naturii. Cred că greşesc (da’ rău de tot!) cei care consideră că a apus timpul impresionismului. Chiar în februarie 2016, la Roma am văzut două (2!) expoziţii cu pictură impresionistă, una cu exponate de la muzeul parizian D’Orsay, cealaltă cu exponate din colecţii particulare. Aşa că…  în mod sigur acest curent va mai avea adepţi şi între artişti, şi între amatori sau colecţionari. Iar impresionismul (victorios!) chişinăuano-bucureştean expus în Calea Victoriei 33 este chiar ştampila cu „bun de expus” a atelierului lui Vitalie Butescu.

Ca şi în operă, şi în activitatea de management artistic Vitalie Butescu se joacă cu

termeni consideraţi antitetici, dar nu-i lasă de capul lor, ba mai mult, îi pune să tragă la acelaşi hăis şi aceeaşi cea „artisticeşte” (şi „tradiţionaliceşte”) povestind. 

C-o fi vorba de niscaiva castele şi reşedinţe ale casei regale a României (păăăi cum altfel?), Peleş, Cotroceni, Balcic, adică semeţia carpatic-nemţească, complexul de superioritate bucureştean şi exotismul balcanic sau mult mai modestele şi mai prost-întreţinutele case de ţară, adică adevărata stare a lucrurilor din ţărişoară, toate tablourile susţin tema expoziţiei. Aş zice că între artistul-pictor şi domnu’ manager al Galeriei de Artă din Calea Victoriei nr. 33 există o perfectă înţelegere. Şi aş mai zice (de n-o fi cu bănat!) că Vitalie este un nume predestinat unui tip de artă doldora de vitalitate, Vitalie Butescu revarsă culoare, în tonuri, semitonuri şi derivate (netoxice!) tot mai diafane, până la desubstanţiere şi transformare în vapori uşori ce par să se ridice – aşa, în joacă – deasupra pânzei… Un artist de urmărit şi de achiziţionat, cu atât mai mult cu cât declara că preţurile sunt accesibile, ca să poată vinde, ca „să nu se lase întreţinut de nevastă”. Corrrectă motivaţia, MAESTRE!

Lasa un raspuns