Viaţa după Kumamoto. Privire retrospectivă

0
120

Prietenul Murphy avea dreptate: 

Debut defectuos, final dezastruos

sau

Viaţa după Kumamoto. Privire retrospectivă

*Cristian SABĂU

2 recorduri în 2 săptămâni! Amândouă negative!

„Coperţile” ediţiei 2019 a Campionatului Mondial de handbal feminin se închid peste comportarea echipei României cu două recorduri negative. În prima zi a participării la competiţie România a pierdut la cel mai mare scor la care pierduse vreodată: RomâniaSpania 16-31! Diferenţa negativă de 15 goluri era la data meciului o performanţă, un record! Ei, dar se vede că echipa noastră a ţinut cu tot dinadinsul să-şi îmbunătăţească performanţa şi a şi reuşit în ultimul meci jucat la Kumamoto. Pentru că, dacă în ultimul meci al turneului am avut parte de un neverosimil RomâniaJaponia 20-37, vechiul record de -15 goluri stabilit în compania Spaniei era depăşit cu un şi mai spectaculos -17!

Să recapitulăm rezultatele obţinute de naţionala României la Kumamoto: România-Spania 16-31; România-Senegal 29-24; România-Kazahstan 22-20; România-Muntenegru 26-27; România-Ungaria 28-27; România-Rusia 18-27; România-Suedia 22-34; România-Japonia 20-37. Totalul golurilor înscrise de echipa noastră este un modest 181 (22,625/meci), în timp ce „pasivul” se ridică la impresionantul număr de 227 goluri încasate (28,375/meci), rezultând o diferenţă negativă de 46 goluri, un alt record stabilit la Kumamoto, record de care ne-am fi lipsit cu mare drag…

E clar că lipsa de experienţă a jucătoarelor chemate de urgenţă la lot, dar şi celebra tactică de joc pe semicerc în atac „7 contra 6”, în situaţia în care jucătoarele nu sunt învăţate cu nişte scheme pe care să le viseze şi noaptea, au dus la pase greşite şi implicit – spre deliciul spectatorilor niponi – la încasarea multor goluri „uşoare, din poartă-n poartă”. După înfrângerea din meciul cu Rusia (conturată în ultima treime, din minutul 40), în ultimele două meciuri am văzut o naţională a României resemnată, care depusese armele şi cunoştinţele de handbal înainte de a intra pe teren, aşa a apărut naţionala noastră în ultimele două partide… România s-a instalat în rolul de lanternă roşie a grupei principale, fără a le da altor echipe posibilitatea de a-i contesta poziţia codaşă. Selecţionata românească a suedezului Ryde, prin ruşinoasa înfrângere cu Japonia, a reuşit să spulbere toate recordurile negative înregistrate până atunci de handbalul feminin românesc.

Surprinzător (cel puţin pentru mine!), selecţionerul României, suedezul Tomas Ryde, s-a declarat (la Telekom Sport) mulţumit de evoluţia echipei pe care a antrenat-o pentru ediţia 2019 a Campionatului Mondial: „Felicitări echipei României pentru acest turneu! Am fost într-o situaţie dificilă când am început turneul, am avut accidentări şi alte probleme, dar am supravieţuit. Suntem fericiţi că am reuşit să ajungem în grupele principale. În ceea ce priveşte echipa Japoniei, să jucăm împotriva ei astăzi a fost fantastic. Au jucat foarte bine, au viteză mare în joc şi calităţi tehnice foarte bune. Felicitări echipei Japoniei, a fost fantastică! Faptul că a trebuit să lăsăm patru jucătoare acasă, în România, din cauza scandalului de dopaj de la Braşov a afectat foarte mult echipa şi a creat un mare sentiment de tristeţe în cadrul grupului. Întotdeauna mai avem şi accidentări în timpul unui astfel de turneu, deci în final ne-a fost foarte dificil. Cred că am jucat fără opt jucătoare astăzi. Apreciez ceea ce au reuşit jucătoarele noi, Patricia Vizitiu, Elena Dache şi Anca Polocoşer, care au ajuns la echipă cu o zi înainte să plecăm spre Japonia. Din acest punct de vedere, sunt foarte mândru să fiu antrenorul naţionalei României, pentru faptul că am reuşit să ajungem în grupele principale şi pentru felul în care am încercat să jucăm. Nu am avut nicio şansă în faţa Rusiei, nu am avut nicio şansă astăzi, dar, per total, le-am oferit jucătoarelor tinere o experienţă foarte bună”.

Fantastice, dar fără nicio şansă…

Faptul că selecţionerul României (care locuieşte în Suedia, nu în România, şi le vede pe fetele pe care le antrenează mai mult la televizor decât pe parchet) foloseşte de două ori cuvântul „fantastic” în afirmaţii care privesc echipa Japoniei este într-adevăr „fantastic”. Şi explică de ce echipa României „n-a avut nicio şansă” în meciul cu Japonia. Păi dacă se pleacă de la premisa lipsei de şanse într-un meci cu Japonia, chiar n-aveam ce căuta să-i încurcăm pe alţii pe-acolo unde soarele n-a răsărit neam pentru noi… Judecând după afirmaţiile lui Ryde, am zice că de fapt România a fost pe-acolo doar ca să încerce câteva jucătoare noi, practic soluţiile de avarie propuse de o federaţie care şi-a dovedit incompetenţa absolută într-una dintre marile probleme ale vieţii sportivilor: dopajul. Că după aceea preşedintele Dedu a fost mai tăcut chiar şi decât taciturnul (hai să nu-i zicem chiar „mutul”, că – din când în când – mai articulează nişte vorbe) naţional Johannis e un fapt explicabil. Că doar avea de ales între tăcere şi demisie

În tinereţe (între 15 şi 20 de ani) am jucat handbal la C.S.Ş. (Clubul Sportiv Şcolar) Petroşani şi apoi la Ştiinţa Petroşani (ca „legitimat” la respectivele cluburi), având ca antrenori doi foarte mari profesori de numele cărora se leagă ridicarea acestui sport atât în Valea Jiului, dar mai ales în zona Moldovei, din păcate azi uitaţi: Mihai Pintea şi Eugen Bartha. Pentru că plonjam curajos şi (în zilele bune) aveam reflexe prompte, am jucat ca portar şi pivot, aşa că ştiu foarte bine ce înseamnă să încasezi de la 3 metri mingi în nas sau coate şi genunchi pe semicerc. Pentru că din cauza antrenamentelor şi meciurilor dure (eram singura echipă de juniori care juca într-un campionat de seniori) foloasele (satisfacţiile sportive) au fost mai mici decât ponoasele (loviturile, juliturile şi febra musculară aproape continuă, dar mai ales orele de antrenament), aşa că am preferat să fiu doar suporter al handbalului din afara arenei (pe atunci, în anii ’60-’70, se juca în aer liber, nu în săli). M-aş putea lăuda că am fost un sezon rezerva lui Vasile (Sică) Mărgulescu, un om dotat pentru sport aşa cum rar se întâlnesc (valoros la orice sport cu mingea, de la ping-pong la baschet…), care în ultimul deceniu a fost antrenor la C.S.M. Bucureşti şi la Rapid… Iar dacă am cam „lustruit banca de rezerve”, m-am ales cu toate cunoştinţele de specialitate din comentariile pe care le făcea antrenorul nostru, profesorul Mihai Pintea.

Imbecilii „socializaţi” pe net

Absolut abominabile şi condamnabile mi s-au părut nişte postări pe diverse reţele de socializare la adresa componentelor echipei naţionale de handbal feminin, care precis aparţin unor tembeli absoluţi (se recunosc de la o poştă după gramatică şi după – hai să-i spunem – „aparatul conceptual”). Crina Pintea, pivotul naţionalei (dar şi al Clubului Sportiv Municipal Bucureşti), a reacţionat mult mai elegant decât meritau imbecilii care-şi dădeau cu părerea-n gardu’ netului: „Din păcate, pentru noi astăzi s-a încheiat Campionatul Mondial, tot ceea ce vreau să spun este că, din punct de vedere al specialiştilor, este unul ratat, dar totuşi suntem în primele 12 echipe ale lumii. Franţa, Brazilia, Ungaria sunt trei echipe puternice, adevărate forţe ale handbalului mondial, au jucat pentru Cupa Preşedintelui (pentru locurile 13-24, n.red.). Noi, proastele astea, ruşinea ţării, avem posibilitatea să jucăm la turneul preolimpic. Ştiu că fiecare e liber să se exprime cum vrea şi cum consideră de cuviinţă, însă, dragii mei, eu vreau să vă spun că voi nu aveţi idee ce simţim noi, nu aveţi idee cât de mult ne dorim noi, nu aveţi idee cât suferim noi, nu aveţi idee câte sacrificii facem noi, nu aveţi idee după un meci cât de puţin dormim noi, nu aveţi idee câte dureri avem noi!”.

 

Trendul naţionalei la Kumamoto? „Din rău în mai rău!”

Cristina Neagu (49 de goluri pentru echipa noastră), făcând o analiză succintă a faptelor feminin-româneşti de la CM 2019, declara: „Este destul de greu de vorbit după o astfel de înfrângere, după o astfel de grupă principală. Nu ştiu… Am fost foarte fericite că am ajuns aici, dar am făcut meciuri foarte slabe. Contra Rusiei am făcut 40 de minute chiar foarte bune şi am fost egale cu ele, cu Suedia am jucat mai prost. Azi, după o asemenea înfrângere, nici nu-mi găsesc cuvintele. Eu cred că nu asta e adevărata faţă a României.

Din păcate, într-un astfel de turneu, în care meciurile se succed foarte repede, dacă nu ieşi din starea proastă în care intri când ai înfrângere după înfrângere, nu poţi decât să ajungi tot mai jos şi să performezi cum am făcut-o noi azi. Peste trei luni jucăm în turneul preolimpic, care este foarte important. Probabil va fi acelaşi nucleu de jucătoare acolo şi toată lumea trebuie să înţeleagă că trebuie să se antreneze mai bine la echipele de club, să vină cu o pregătire mai bună. Foarte multe lucruri nu se pot face la naţională. Trebuie să vii montat şi să te gândeşti că aici e un alt nivel. De multe ori sunt cerute jucătoare la lot, dar Liga Naţională nu se poate compara cu un turneu final. Sper să înţeleagă că este nevoie de mult mai mult pentru a juca la naţională şi pentru a lua medalii. Vreau din tot sufletul să merg la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Pentru mine ar fi ultima şansă să merg… Cu siguranţă că toată lumea e vinovată, începând cu staff-ul şi terminând cu jucătoarele. E clar că lucrurile nu au fost aşa cum trebuie nici din partea staff-ului… Eu vorbesc despre fete pentru că ştiu ce simt. Nu pot vorbi despre antrenor. Sunt alţii mai în măsură. Mai sunt trei luni până în martie. Jucătoarele merg la echipele de club şi probabil că rănile se vor mai închide. Dar într-un astfel de turneu, unde joci zilnic, înfrângerile te afectează. Am jucat din rău în mai rău şi am ajuns în această situaţie”.

Este de neconceput ca echipa lui Ryde, care s-a dus să „supravieţuiască prin apărare” (după cum declara însuşi antrenorul său), să bată recordul de goluri încasate de naţionala României. Ne lăudăm cu forţa şi calitatea campionatului României, ale „Ligii Florilor”, dar uităm să spunem că în această ligă titulare sunt mai ales jucătoarele străine, în general nordice şi ex-iugoslave. Şi nu-i este convenabil staff-ului federaţiei să spunem că naţionala de la Kumamoto s-a prezentat ca o adunătură de convalescente şi rezerve de pe la cluburi, care s-au cunoscut doar când s-au urcat în avion. Iar reprezentantele acestui „campionat tare” au fost bătute măr de echipa unei ţări care are un campionat din doar 9 echipe cu jucătoare semiprofesioniste! Ne puteam dori mai mult? Oricum, pentru japoneze a fost un adevărat triumf să învingă la un scor incredibil o echipă europeană, pe vremuri pretendentă la medalii!

Nu ştiu de ce am tot sperat că, măcar pentru ultimul meci jucat în compania echipei ţării-gazdă, „fetele psihologului Ryde” vor fi resuscitate şi capacitate să învingă o echipă care nu este în elita mondială. Speram ca fetele din 2019 să repete isprava de la Olimpiada din 1980 când naţionala noastră masculină, în meciul cu selecţionata gazdă URSS, a întors rezultatul de -6 goluri de la pauză, ajungând ca de la 9-15 să câştige cu 22-19, făcând o repriză a doua în care o echipă foarte valoroasă ca aceea a Uniunii Sovietice să nu poată înscrie decât 4 goluri! O repriză de vis al cărei rezultat – aproape incredibil (şi parţial) – a fost România-URSS 13-4! Ei, la aproape patru decenii – din păcate! – minunea nu s-a repetat…

Păăăi chiar ar fi necesare şi demisia de onoare (??) a unui staff care a permis „fenomenul CORONA”, sabotând selecţia şi strângerea rândurilor în jurul nucleului de jucătoare rămas.

Şi totuşi, cu tot jocul prost din ultimele două partide şi jumătate (cu Rusia, Suedia şi Japonia), mă raliez la poziţia Cristinei Neagu şi „cred că nu asta e adevărata faţă a României”. Aşteptăm s-o vedem în luna martie la turneul preolimpic.

Lasa un raspuns