Veşti triste de peste Prut… Moldova, mai săracă cu două Doamne

0
640

*Cristian SABĂU

În ultima decadă am tot primit veşti proaste din Republica Moldova. Unele mă privesc doar personal (a murit mama Leana care m-a adoptat acum vreo 15 ani), altele sunt de interes general. Două figuri feminine importante ale vieţii publice moldovene au părăsit scena vieţii, lăsând goluri importante, dificil (sau imposibil) de acoperit, şi multe regrete… Este vorba despre Nadejda Brînzan (1948-2020) şi Valentina Tăzlăuanu (1950-2020). Din păcate pentru cât au făcut pentru viaţa politică şi culturală a Moldovei, plecarea lor a fost discretă, foarte puţină atenţie le-a acordat mas-media moldoveană. Mult mai puţină decât ar fi meritat aceste două adevărate personalităţi ale peisajului cultural-politic al Basarabiei post-URSS. Este, se pare, o boală românească şi, dacă e să credem ce scrie pe ziduri, „Basarabia e România” şi „moldoveni deci români”, locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului au cam aceleaşi metehne, printre care o memorie istorică foarte, foarte scurtă…

Unde ni sunt eroinele?

Plecând de la clasica interogaţie despre visători, o observaţie nefavorabilă nouă este aceea că – din păcate – în istoria noastră au cam lipsit eroinele. Episodul Revoluţiei de la 1848 cu Ana Ipătescu, cea care cu un pistol în fiecare mână a instigat mulţimea să treacă peste „forţele de ordine” (câteva sute de soldaţi şi coloneii aferenţi) ale epocii, eliberând guvernul provizoriu, a fost trecut cu vederea, iar în ultimii ani amintit cel mult la rubrica de curiozităţi. Despre transilvănencele Ecaterina Varga şi Pelaghia Roşu, despre momentul eroic al moldovencei Ecaterina Vârnav sau despre gestul eroic al unei fetiţe de 12 ani, Măriuca Zaharia, nici că se mai „face vorbire” sau scriere prin manualele de gimnaziu. Cu totul periferic mai apare pe ici, pe colo figura Ecaterinei Teodoroiu, mare noroc cu filmele făcute de comuniştii Dinu Cocea (1978, cu Stela Furcovici) şi Sergiu Nicolaescu (1997, cu Ilinca Goia) şi reprogramate din când în când de canalele TV foarte capitaliste. Despre comunista Olga Bancic nici măcar nu trebuie să îndrăzneşti să aduci vorba de când nişte „strânsuri democratice de cetăţeni revoltaţi” au dat jos placa comemorativă în Bucureştiul revoluţionar al începutului de an 1990. Foarte ciudat faptul că nici organizaţiile evreieşti, deosebit de vocale în alte ocazii, n-au zis nici pâs când Olga Bancic născută la Chişinău (cu adevărat eroină a rezistenţei antifasciste, decapitată de nazişti la Stuttgart în 10 mai 1944, exact în ziua când împlinea 32 de ani şi ziua regalităţii române) a fost ştearsă din istoria României. Noroc că a rămas eroină a Franţei, că are nume de parcuri la Paris…

La fel sunt tratate – cu umilitoare condescendenţă, de sus de tot – scriitoarele, poetele, reprezentantele artelor plastice şi muzicienele… Oare intervievaţii la nimereală pe bulevard ar putea spune ceva despre Hortensia, despre Otilia, despre Cella, despre Magda, despre HenrietteYvonne? Sau despre Cecilia, Miliţa, Ligia, Magdalena, Margareta, Olga, Michaela, Alma, Lola, Ilinca? Puţini ar fi aceia care ar putea ataşa un nume de familie (prestigios!) acestor prenume de creatoare. Stăm ceva mai bine doar la actriţe şi cântăreţe (în aceste domenii ale artei scenice chiar funcţionează egalitatea de gen!) şi (mai ales) la sportive, pentru că Nadia şi Simona chiar nu pot lipsi de pe panoul de onoare al sportului…

 

Nadejda Brînzan, o semnatară dezamăgită a Declaraţiei de Independenţă

N-am cunoscut-o pe Nadejda Brînzan decât din informaţiile din media din ultimul deceniu al mileniului… Am aflat despre contribuţia sa la primenirea „clasei politice” de peste Prut, despre supărările sale că n-a reuşit 100% în ceea ce-şi propusese… Am aflat despre lupta sa, mai mult indirect prin raportarea sa la o altă creatoare şi combatantă moldoveancă, Lidia Istrati (1941-1997), pe care o cunoscusem în calitate de scriitoare printr-unul dintre romanele sale, „Goana după vânt” (1992).

„A fost o femeie tribun. Ceea ce promova Lidia Istrati atunci este şi acum atât de actual: lupta cu corupţia şi mafia. Noi nici nu ştiam ce-i aceea mafie. Lidia promova lupta pentru adevăr, dreptate, independenţă, libertate, demnitate şi conştiinţă naţională. Părea că această femeie nu ştie ce-i frica. Chiar şi bărbaţii din Parlament se temeau când ieşea ea la tribună.” Aşa şi-o amintea ex-deputata Nadejda Brînzan pe colega din „Parlamentul Independenţei” Lidia Istrati, cea care (cred că) i-a fost model. Aveau în comun faptul că veneau în politică după ce se realizaseră în profesiile lor, Lidia ca agronom, doctor în biologie, Nadejda ca medic. Din păcate, Lidia Istrati a fost răpusă de cancer la doar 55 de ani, nereuşind să-şi încheie al doilea mandat de deputat în Parlament. A murit decepţionată de faptul că aspiraţiile sale erau mult peste bietele realizări social-politice.

Nu fără semnificaţie Nadejda Brînzan a dorit să înregistreze un interviu pentru un post TV exact în faţa monumentului funerar al Lidiei Istrati. Se poate spune că Nadejda şi-a asumat continuarea luptelor angajate de Lidia. „Am vrut independenţă, ieşirea cu adevărat de sub influenţa URSS şi alinierea la ţările civilizate, dar vagonul nostru din trenul cu ţările baltice a plecat deşert spre Uniunea Europeană. Or, acolo îşi dorea să ajungem Lidia şi asta ne doream şi noi”, a spus cu năduf pentru TV fosta colegă de Parlament a Lidiei, Nadejda Brînzan… Colege de Parlament, de idei, de luptă, intelectuale militante care probabil s-au întâlnit deja într-o realitate mai de dorit…

„Femeia care ne învăţa cum să fim bărbaţi”, aşa o caracteriza pe Nadejda Brînzan directorul, sufletul (şi însufleţitorul) TeatruluiGinta Latină”, maestrul Tudor Ţărnă (pentru mine Nenea Tudor, fiind mai matur decât mine cu aproape un an), şi sunt sigur că aşa a şi fost.

Valentina Tăzlăuanu, criticul, eseistul, INSTITUŢIA

„Valentina Tăzlăuanu, eseist, jurnalist cultural şi critic de teatru, s-a născut la 5 ianuarie 1950 în satul Druța, raionul Râșcani. Îşi începe parcursul profesional în 1971, imediat după absolvirea Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat din Chişinău, în calitate de redactor la Radioul Naţional. Ulterior, din 1973 devine redactor superior la Comitetul pentru edituri, iar din 1977 şef secţie arte la săptămânalul Literatura şi Arta. Revista cu care şi-a pus amprenta în spaţiul publicistic local a fost cea fondată de Valentina Tăzlăuanu în anul 1990. Devine astfel redactor-şef al revistei care apare iniţial cu numele Sud-Est care mai apoi, în 2004, este redenumită Sud-Est Cultural. Dedică acestei activităţi 28 de ani, transformă această apariţie periodică într-o platformă de dialog cultural veritabil, paginile revistei reunind ediţie după ediţie texte scrise cu profunzime cu şi despre tumultul vieţii culturale din spaţiul românesc. Devine mai apoi, în 2013, preşedinte al Fundaţiei Sud-Est Cultural şi prin aceasta amplifică eforturile pentru asigurarea continuităţii a ceea ce reprezintă pentru mulţi cititori o adevărată sursă de inspiraţie, inclusiv în calitate de organizator al Colocviilor revistei Sud-Est cu participare internaţională…

…Activitatea sa profesională a lăsat şi alte rezultate frumoase pentru întreg sistemul administrativ din Republica Moldova, în perioada anilor 1997-2000 exercitând funcţia de viceministru al Culturii. Membru al Uniunii Jurnaliştilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Teatrale din Moldova, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, dar şi secretar al PEN-Clubului din Moldova, Valentina Tăzlăuanu a dat dovadă de plurivalenţă, profesionalism şi implicare plenară în activitatea diferitelor comunităţi de oameni de cultură. A fost distinsă în anul 2000 cu Medalia Mihai Eminescu, iar în anul 2009 i se conferă titlul onorific Maestru în Artă, iar UNITEM îi acordă în acelaşi an premiul pentru critică Leonid Cemortan. …A părăsit această lume un om care şi-a dăruit întreaga fiinţă culturii şi limbii române. Ne exprimăm regretul profund şi condoleanţele pentru cei apropiaţi. Lumină lină şi pace veşnică, Valentina Tăzlăuanu!”

E adevărat, Valentina Tăzlăuanu a fost până acum două săptămâni cam ceea ce scria (destul de sec şi de tehnic) comunicatul oficial semnat de mai mulţi demnitari, printre care Monica Babuc (fost ministru al Educaţiei, Culturii şi Cercetării, actualmente vicepreşedinte al Parlamentului)… Dar a fost mult mai mult, a fost o animatoare a criticii serioase, un reper sigur al bunului-gust teatral şi mai ales o fiinţă molcomă, caldă, calmă şi fermă. A publicat câteva cărţi importante: „Măsura de prezenţă” (eseuri, Ed. Hyperion, 1991), „Discursuri paralele” (eseuri, Ed. Cartier, 2005), „Lumea după Hamlet” (eseuri, Chişinău, 2011), „Ceea ce rămâne” (eseuri, Ed. Arc, Chişinău, 2015). A semnat prefeţe, articole pentru câteva antologii de dramaturgie („Patru texte, patru autori” – 2000, „Teatru” – 2004), a făcut traduceri şi a scris scenariul pentru documentarul „Nu te vom uita, Moldova!” (1979).

Plecarea dintre noi a Valentinei Tăzlăuanu este o pierdere mare (mai ales) pentru peisajul cultural basarabean, aşa că am căutat reacţiile colegilor, confraţilor, camarazilor de luptă culturală. Câteva reacţii succinte: „Cu mare regret, pleacă cei mai buni” (Diana Vrabie); „A fost un model de cultură şi demnitate” (Claudia Partole); „O veste tristă pentru întreaga Familie Culturală Românească” (Valentina Romanciuc); „Valoare, generozitate, delicateţe” (Vasile Gârneţ).

Şi câteva reacţii mai extinse:

Am pierdut-o pe Valentina Tăzlăuanu – titra Irina Nechit (reprezentantă a unei generaţii mult mai tinere de critici) un articol din Gazeta de Chişinău şi adăuga: „Ne-au rămas cărţile ei, textele ei de o rară frumuseţe, ne-a rămas revista creată de ea, Sud-Est Cultural. Dar Valentina a fost şi este mult mai mult decât textele sale. Am pierdut-o pe ea, cea vie şi caldă, liniştită, protectoare, de neînvins. Credea în noi. Ne transmitea din puterea ei, din speranţa că există mântuire prin Cuvânt, prin slujirea unor idealuri naţionale şi universale. Privirea ei clară ne spunea că trebuie să continuăm, să nu ne oprim. Datorită ei am înţeles că trebuie să ne ţinem de cultură ca de ultimul pai. O deplângem pe Valentina Tăzlăuanu, plecarea ei ne-a întristat profund”.

Emilian Galaicu-Păun: „Fără a exagera câtuşi de puţin, se poate afirma că Valentina Tăzlăuanu a reprezentat o instituţie în domeniul culturii, atât ca profesionist în ceea ce înseamnă scrisul propriu-zis, cât şi ca edificare a unor organisme de cultură. Creaţia ei, probabil cea mai rezistentă în timp şi în societate, este această revistă Sud-Est pe care a fondat-o în 1990. Amintesc în egală măsură de acele extraordinare simpozioane care au avut loc la Chişinău, la invitaţia revistei Sud-Est, diriguite de Valentina Tăzlăuanu… În paralel cu această revistă şi, într-un fel anticipând-o, pentru că Valentina Tăzlăuanu a scris cronică de teatru de când ţin minte eu, cel puţin din anii ’80… a ştiut să construiască un limbaj foarte adecvat meseriei, fără entuziasme, fără patetisme, o conştiinţă critică de care a avut nevoie teatrul nostru, pentru că în anii ’90, de exemplu, s-a experimentat foarte mult şi pendulul, să zicem, între experimentul cel mai radical şi tradiţionalismul cel mai păşunist trebuia surprins şi în nişte formule critice. Dacă despre Leonid Cemârtan se poate spune că a dat tonul într-un domeniu care abia se constituia – e vorba despre critica de teatru, istoria teatrului – Valentina Tăzlăuanu a adus această meserie la culmile ei. Nu cunosc un alt creator în domeniu care ar echivala demersul ei critic şi analitic. Nu în ultimul rând, aş vorbi despre intelectualul implicat. Chiar dacă vocea ei s-a auzit în special într-un domeniu oarecum periferic faţă de viaţa socială, intelectualul Valentina Tăzlăuanu s-a făcut auzit în foarte multe privinţe în problemele magistrale ale societăţii. Aş aminti acele extraordinar de percutante editoriale din revista Sud-Est reunite (o parte dintre ele) într-un volum apărut la Editura ARC acum câtva timp, în care vocea intelectualului implicat care trăieşte actul de cultură într-o societate dată se face auzită… Valentina Tăzlăuanu nu s-ar fi luptat pentru o cauză a ei. S-a luptat pentru o cauză a revistei. Ştiu foarte bine cât de mult a ţinut la această revistă, la această instituţie culturală. Repet o dată în plus: revista a devenit o instituţie culturală, a făcut un pas în urmă, i-a lăsat pe alţii să-i ia faţa. Felul acesta de a comunica peste generaţii a fost firesc pentru Valentina. Nu-mi imaginez că această fiinţă de o integritate morală şi culturală impecabilă ar fi urmărit, să zicem, interesele de culise. Ştiţi că a avut de-a face cu teatrul şi, mă rog, culisele fac parte din teatru. Dimpotrivă, a ieşit de fiecare dată la rampă, şi-a spus foarte răspicat discursul. Aş mai accentua şi un lucru important: Valentina n-a fost omul jumătăţilor de măsură, atunci când a scris nu şi-a luat măsuri de precauţie, a scris suficient de radical şi suficient de tranşant, fără să lase urme de negocieri în ceea ce ţinea de lucrurile esenţiale, adică nu a lăsat cumva lucrurile la jumătate de cale. Şi demersul acesta este foarte important, pentru că de foarte multe ori intelectualii îşi fac foarte repede vânt într-o chestiune, după aceea ei, la fel ca focul de paie, se sting. Valentina a avut această consecvenţă. Probabil că dintre intelectualii noştri din anii ‘80 până încoace este unul dintre oamenii care au urmărit o idee, un proiect cu o acribie şi cu o consecvenţă de invidiat pur şi simplu”.

Poetul Teo Chiriac, vicepreşedinte al USM (Uniunea Scriitorilor din Moldova),

declara pentru MOLDPRES: „A fost o personalitate marcantă a culturii noastre. Ceea ce a reuşit să facă în mai bine de 30 de ani a fost să editeze o revistă, una dintre cele mai serioase şi mai captivante, de teatru, de literatură, de artă în general – Sud-Est Cultural. Impresia că oricine dintre noi poate fi înlocuit de către altcineva cred că este falsă. Sunt oameni de neînlocuit. Aceştia sunt oameni care sfinţesc locul, iar odată cu dispariţia lor nimeni nu mai poate să le ia locul. Nimeni nu mai poate face din acel loc un spaţiu de cultură şi literatură, un spaţiu sacru”.

Ziaristul Nicolae Negru sublinia activitatea de pionierat cultural pro-româno-european a Valentinei Tăzlăuanu: „URSS mai stătea încă bine pe picioare când la Chişinău, în 1990, apărea primul număr al revistei de artă, cultură şi civilizaţie Sud-Est (azi Sud-Est Cultural) a cărei denumire în sine indica o intenţie de dislocare a Republicii Moldova de la periferia imperiului sovietic spre spaţiul european, sud-estic, alături de România. Era de fapt un manifest geopolitic pe plan cultural, se anunţa principial, curajos, desfacerea lanţurilor ideologice imperiale, cu inerentele restricţii şi tabuuri tematice şi estetice, şi revenirea la geografia politică firească, se anticipa refacerea legăturilor culturale transprutene rupte brutal odată cu instalarea sârmei ghimpate pe linia Prutului în august 1944… De 30 de ani, Sud-Est Cultural rezistă cu greu poverii financiare şi funcţionează aproape în anonimat (dacă ne raportăm la ceea ce îi interesează pe politicieni şi difuzează televiziunile lor), deşi pe paginile ei s-au dezbătut probleme importante de ordin cultural, social, politic şi geopolitic, sub semnătura celor mai cotaţi scriitori, critici, sociologi, istorici basarabeni, s-au organizat colocvii cu tematică de interes regional şi european. Paradoxal, chiar dacă e o faţetă a confruntării geopolitice, e de fapt esenţa acesteia, lupta geoculturală, civilizaţională nu se bucură de o atenţie adecvată din partea mijloacelor de informare în masă şi nostalgia postsovietică face în continuare ravagii, împiedicându-i pe cetăţenii noştri să vadă realitatea.

Valentina Tăzlăuanu, care poate fi considerată pe drept cuvânt unul dintre pionierii şi ideologii integrării europene şi ai reunificării cu România, a fost o femeie inteligentă, discretă, dar dârză, perseverentă, cu capacităţi organizatorice demonstrate şi în funcţia de ministru adjunct al Culturii, când a revigorat viaţa teatrală şi a pus pe roate un mecanism de valorificare a dramaturgiei locale (demontat între timp). A fost, fiindcă săptămâna trecută s-a stins din viaţă, fără ca acest eveniment trist pentru (geo)cultura noastră să fi fost observat de liderii şi politicienii locali. Nici măcar de cei proeuropeni şi unionişti. Însă comentariul meu nu urmăreşte să compenseze nesimţirea cuiva, colega Valentina Tăzlăuanu nu a avut nevoie de atenţia politicienilor ca să-şi facă datoria. Am dorit doar să-i anunţ că a căzut, că s-a format un vid şi, eventual, să nu mai mizeze pe ea. S-o aplaudăm aşa cum se aplaudă la ieşirea din scena vieţii a unei artiste”.

Amintiri de la TEI

Am cunoscut-o personal pe Valentina Tăzlăuanu la o manifestaţie a ICR (Institutul Cultural Român) prin anul 2000 (tot atunci i-am cunoscut pe Vitalie CiobanuContrafort şi Maria ŞleahtiţchiSemn), pe vremea mult-înjuratului Augustin Buzura. Eram colaborator la RRC (Radio România Cultural) şi realizam (împreună cu supervizorul Costin Aslam) o emisiune despre revistele culturale ca focare de cultură din teritoriu. A fost începutul unei amiciţii culturale de două decenii, la fiecare trecere prin Chişinău ne întâlneam la o plăcintă cu vin fiert (iarna), la o îngheţată şi cafea (vara). Mi-a permis să preiau editorialele sale din Sud-Est şi să le public în „Ziarul de Argeş”. Ceea ce am şi făcut de câte ori articolele sale aveau sferă de adresare şi către noi cei de peste Prut. O vreme ne-am mai întâlnit pe la festivalurile de teatru (Sibiu, FNT). Ştiu cât de greu reuşea să scoată număr după număr revista Sud-Est, ce artificii a trebuit să facă pentru a rezista. Cât de greu i-a fost când, în urmă cu câţiva ani, l-a pierdut pe partenerul de-o viaţă Victor Gherman, cu care împărţea multele griji ale redacţiei. Cât de dificil i-a fost să se bată de una singură cu sistemul opac la cultură pentru a realiza o operă de cultură. Reţin entuziasmul cu care povestea cu o frazare à la Sadoveanu vizitele din fiecare vară în satul natal de pe malul Prutului…

…Cum, din diverse considerente, vizitele anuale în Chişinău le-am scurtat la două zile, n-o mai întâlnisem din ianuarie 2017, nu ştiam că starea sa se agravase… Din păcate, nici n-am mai corespondat pe e-mail. Ajung să scriu precum Maria Sleahtiţchi pe facebook „…grija ta, neliniştea până dincolo de lume din ultima noastră convorbire telefonică… iartă-ne, dragă Valentina!”.

Mi se pare grav (spre ofensator!) faptul că media basarabeană nu le-a prezentat mai des publicului pe aceste două Doamne adevărate repere morale şi culturale. Foarte trist în cazul decesului este faptul că atât pentru Nadejda Brînzan, cât şi pentru Valentina Tăzlăuanu presa basarabeană cu greu a găsit câteva cadre care să amintească publicului figurile celor plecate. Cum spuneam, cu Valentina Tăzlăuanu m-am întâlnit rar. Dar am avut şi o perioadă în care, timp de două săptămâni, ne-am întâlnit, cred, zilnic. A fost în iunie 2012 la Festivalul Teatrului Eugen Ionescu (TEI) – „Teatrele se întâlnesc la Chişinău”. De-atunci mi-au rămas câteva instantanee cu Valentina, instantanee pe care le ofer spre amintire cititorilor noştri…

Şi dacă am spus încă din titlu că Moldova este mai săracă cu două Doamne, am greşit. Spaţiul românesc, în întregul său, este mai sărac cu două Doamne. Fie-le odihna plăcută, iar noi cei rămaşi să încercăm să găsim pe cineva care să se apropie de valoarea celor plecate…

Lasa un raspuns