Vacanţă basarabean-bucovineană. Parisul moldovenesc de la Corjeuţi

0
146

*Cristian SABĂU

După ce într-un articol anterior am povestit despre vizita pe care i-am făcut-o lui Grigore Vieru la Pererîta, acum vă voi povesti cum, umblând prin Moldova de Nord, am dat nas în nas – n-o să credeţi – chiar cu Turnul Eiffel! Numai că n-am fost atras de vreo forţă greu de explicat, de vreun tunel cu proprietăţi decorpolizatoare, ci l-am întâlnit pe dumnealui turnul-emblemă al Parisului în satul bucovinean Corjeuţi. Un adevărat turn Eiffel, ce-i drept într-o versiune redusă la proporţiile satului care-l găzduieşte. Aşa că, fie doar şi pentru această picanterie, merită să aflaţi ceva mai multe despre satul bucovinean Corjeuţi.

Ca şi Pererîta, şi satul învecinat Corjeuţi face parte din raionul Briceni  (coordonate geografice: 48°12’N, 27°2′E), are drept „certificat de naştere” oficial un document din 1618 şi e situat pe Râul Lopatnic, la o distanţă de 25 km de oraşul Edineţ, la 21 km de staţia de cale ferată Lipcani (unde se află şi un punct de graniţă şi pod spre România) şi la 230 km de Chişinău. Suprafaţa sa totală este de 52,59 kmp, cu un perimetru de 38,90 km. În nordul comunei se întind păduri cu arbori valoroşi, mai ales din zona stejarului (cu arbori impunători având diametre de până la 90 cm), dar şi zone acoperite de plopi şi sălcii. Există şi o legendă a satului care şi-ar avea începuturile şi numele într-un cuplu de tineri frumoşi şi harnici: ciobanul Corj şi fiica de boier Uţa, descendenţii lor (mulţi frumoşi şi – evident – harnici) fiind tocmai corjeuţii. Aşadar, corjeuţenii de azi ştiu de unde (şi din cine) provin…

Puţină istorie (şi demografie)

Satul are o preistorie (urme din epoca bronzului) şi o istorie veche (din perioada romană), dar aşezările care au lăsat vestigii au fost nimicite de invazia hunilor (în 376 d.Hr.). Prima atestare documentară datează din perioada medievală, anul 1618, şi este un act care atestă stăpânirea satului de către boierul Coste. Următoarele date (destul de frecvente) din istoria satului Corjeuţi sunt legate de transmiterea proprietăţii prin moşteniri, vânzare-cumpărare sau donaţii. Deja în perioada de început a stăpânirii ţariste, pe când proprietar al satului era chiar viceguvernatorul Basarabiei, Corjeuţi era un sat mare şi bogat (aproximativ 200 gospodării), iar în statistica din 1886 apare ca având 411 gospodării şi 1.657 locuitori. Din 1904 făcea parte din ţinutul Hotin şi avea 298 case (2.310 locuitori), iar în 1910 populaţia ajunsese la 2.800 locuitori. La recensământul din 1930 (primul din România Mare), în Corjeuţi au fost înregistraţi 4.371 locuitori, iar ca structură etnică 4.117 români (94,19%), 204 evrei (4,67%), 44 ruşi (1%). Alte etnii: 5 ucraineni şi 1 polonez, adică 0,14% (recensământul din 1941 înregistrează 4.430 locuitori şi 1.115 clădiri). După anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în vara anului 1940judeţul Hotin, inclusiv satul Corjeuţi, este inclus în componenţa RSS Ucraineană, până când în luna noiembrie a aceluiaşi an hotarele dintre R.S.S. Moldovenească şi R.S.S. Ucraineană sunt revizuite şi teritoriul de sud al judeţului Hotin, cu comuna Corjeuţi, este transferat în judeţul Bălţi. Începe perioada represiunilor când mulţi locuitori ai satului sunt deportaţi în Siberia în două valuri. Primul mai mic ­- de la cedarea (fără luptă a) Basarabiei (1940) până la recucerirea temporară din 1941 – 10 deportaţi. Al doilea val de deportări ale „duşmanilor poporului” s-a desfăşurat timp de 10 ani (1944-1954, adică până după moartea lui Stalin) şi a cuprins loturi anuale de deportaţi care însumate depăşesc 550 persoane.

Trecerile din administraţia română în cea rusă din anii 1940-1944 şi războiul din 1941-1945 (în care şi-au pierdut viaţa 64 bărbaţi din Corjeuţi) au afectat situaţia demografică şi au dus la schimbări ale structurii etnice.

În 1979, populaţia satului Corjeuţi ajunsese la 6.288 locuitori (3.076 bărbaţi şi 3.212 femei). La ultimul recensământ unional din 1989 (făcut în cadrul fostei URSS), populaţia Corjeuţilor prezenta o creştere semnificativă – 6.621 locuitori, etnic reprezentaţi astfel: moldoveni – 6.560 (99,08%), ruşi – 37 (0,57%), ucraineni – 21 (0,32%) şi găgăuzi – (exact!) 2 (adică 0,03%). Structura etnică în 1989 oferea deja tabloul unei comune monoetnice. Conform datelor recensământului din anul 2004, în Corjeuţi au fost înregistrate 2.264 gospodării (mărimea medie a unei gospodării fiind de 3,3 persoane), iar populaţia Corjeuţilor era de 7.570 locuitori (o creştere importantă cu aproape 1.000 locuitori). Din punct de vedere etnic, comuna este practic mononaţională, acelaşi recensământ din 2004 consemnând 98,66% moldoveni, 0,87% ucraineni şi alte etnii 0,47%. Analizând evoluţia demografică de-a lungul unui secol se observă o creştere constantă şi semnificativă de la 1.657 locuitori în 1886 până la 7.570 în 2004 (2.310 în 1904, 2.800 în 1910, 4.371 în 1930, 4.430 în 1941, 6.288 în 1979, 6.621 în 1989) în ciuda unor evenimente  politice şi sociale cu caracter profund distructiv (războaie, revoluţii). Această creştere a populaţiei împotriva unor evenimente istorice puţin încurajatoare (chiar potrivnice), într-o zonă afectată de acele evenimente, poate fi considerată un mic miracol venit contra curentului istoriei…

„Fapte diverse” care indică „stări de fapt” îngrijorătoare

Desigur, nu toate-s roz şi/sau mov în Corjeuţi, mai există ceva pete negre ale vieţii sociale (şi politice, şi juridice), chiar am citit despre un consilier local din Corjeuţi care în februarie 2018, beat la volan, a ieşit pe acostament şi a lovit mortal un băiat de 7 ani care era împreună cu mama sa. După care a şi fugit de la locul accidentului. Surprinzătoare în acest caz mi s-a părut decizia „foarte dură” a Judecătoriei Edineţ care, pentru acest cumul de fapte, îl condamna pe inculpat la „3 ani şi 2 luni, cu suspendare”. Aproape ca o invitaţie de a conduce în stare de ebrietate, de a lovi mortal pietoni pe trotuar şi de a părăsi locul crimei (nu accidentului). Mai grav mi se pare că sentinţa „foarte dură” a fost menţinută şi de Curtea de Apel Bălţi. În final cazul a ajuns la Curtea Supremă a Republicii Moldova, judecătorii de-acolo stabilind sentinţa, irevocabilă, de „3 ani şi 2 luni cu executare”. Tot blândă mi se pare faţă de gravitatea faptelor, o sentinţă care mai că încurajează infracţionalitatea rutieră. Adaug că în Republica Moldova circulaţia este mai dezordonată şi poliţia mult mai îngăduitoare (şi mai absentă pe străzi) decât în România. Dar, fiindcă am adus vorba de drumuri (într-un context trist), să spunem ceva interesant: în apropiere de Corjeuţi se află un pod construit acum vreo două veacuri şi jumătate sub administraţia otomană. Un pod solid, din piatră, construit după ştiinţa inginerilor vremii. Până aici nimic deosebit. Deosebit este doar faptul că la inundaţiile de-acum vreo 3 ani apele au luat de-a valma poduri făcute – în ultimele decenii – de români, ruşi, moldoveni. Doar podul turcilor, care este şi cel mai vechi din zonă, a rezistat. Se mai poate vorbi despre superioritatea tehnologică a constructorilor de azi?

Corjeuţi, civilizaţie, cultură

Desigur, fapte reprobabile ca acela relatat mai sus sunt departe de a afecta o imagine global pozitivă, n-au cum să umbrească reputaţia de zonă de civilizaţie şi cultură a acestui colţ nord-vestic basarabean-bucovinean al Republicii Moldova.

Nici n-ar putea s-o facă, Corjeuţi fiind în prezent o comună cu două biblioteci (încă!) în funcţie, cu spital, cu brutărie, cu grădiniţă (cu peste 100 copii)… Dar mai ales cu şcoala care are istorie îndelungată, întâia şcoală publică corjeuţeană datând de pe vremea administraţiei ţariste (din 1869), înfiinţată fiind printr-un decret al învăţământului public gubernial din Basarabia. Apoi, în vremea administraţiei româneşti interbelice, şcoala s-a modernizat, a fost introdus învăţământul obligatoriu (cel puţin teoretic) de 7 ani. Actualmente, instituţia şcolii continuă să fie un vector cultural al vieţii comunei, cadrele didactice şi elevii şcolii generale şi liceului (cu peste 1.000 elevi) fiind prezenţe semnificative.

Dintre personalităţile culturale care şi-au pus amprenta asupra vieţii localităţii pot fi citaţi doi reprezentanţi de marcă ai culturii basarabene, muzicianul polivalent Dumitru Blajinu (1934-2015) şi poetul Grigore Vieru (1935-2009), care, deşi născuţi în satul vecin Pererîta (cum deja am arătat în articolul dedicat Pererîtei), şi-au început activitatea ca profesori ai liceului din Corjeuţi. Dar o personalitate 100% corjeuţeană este Gheorghe Banariuc – muzician complet (dirijor, instrumentist, profesor, compozitor), recunoscut mai ales pentru compoziţiile sale (a compus pentru Zinaida Julea, Mihai Ciobanu, Olga Ciolacu, Paul SurugiuFuego).

Olandezi = cartofi, parizieni = Turnul Eiffel

Principala ocupaţie a corjeuţenilor o constituie agricultura, care este modernă şi mecanizată (în 2011, gospodăriile corjeuţene deţineau peste 630 tractoare şi peste 300 maşini de mare tonaj). De la început de 2000, corjeuţenii s-au încadrat în programul olandez „Dezvoltarea Horticulturii” de creştere a legumelor după tehnologii avansate. După mai multe teste cu castraveţii şi roşiile, alegerea s-a oprit asupra cartofilor care, cultivaţi după metode avansate, oferă recolte bogate, pe unele loturi chiar depăşind 40 t/ha. Astfel de recolte bogate depăşesc net capacitatea de recoltare a localnicilor, aşa că în fiecare toamnă sunt importaţi pentru strânsul recoltei 3.000-3.500 muncitori agricoli, în special din raioanele din sudul Moldovei.

O vizită în satul Corjeuţi este de fapt o trecere în revistă a caselor noi care apar în fiecare an sau a renovărilor unor case construite mai demult. Case construite după metode moderne importate direct din capitala Franţei, din Oraşul-Lumină, din Parisul unde atâţia locuitori ai planetei visează să ajungă măcar o dată în viaţă. Ei bine, pentru peste 2.000 de corjeuţeni acesta este un vis împlinit deoarece de ani buni lucrează în Paris şi în împrejurimile sale. Aşadar, aşa se explică de ce e nevoie de forţă de muncă extracorjeuţeană pentru recoltarea cartofilor corjeuţeni… Faptul că o treime din locuitorii satului lucrează la Paris a mai dezvoltat o necesitate: aceea a transportului direct, fără schimbări de avion, tren, autobuz… Aşa a apărut linia de autocar Corjeuţi-Paris având curse săptămânale care-i duc pe corjeuţeni la Paris (şi-i şi aduc de-acolo). Se pare că satul Corjeuţi e singura localitate rurală din Republica Moldova (şi probabil din spaţiul românesc) care are o legătură directă, printr-o linie regulată de autocar, cu Parisul. Dar pentru ca nu cumva corjeuţenii să uite cum arată oraşul în care lucrează, pentru perioada concediilor (atunci când se construiesc sau se repară case) un corjeuţean a imaginat ceva neaşteptat (pentru zonă): a deschis un restaurant elegant care se numeşte Paris… Un restaurant plin de imagini pariziene, unde copiii pot trece pe sub o replică (de fapt, două replici de dimensiuni diferite) a Arcului de Triumf, unde ţi se pare că eşti pe Champs Elysees, dar mai ales unde bucatele moldoveneşti ale locului sunt în concurenţă cu „importuri culinare” franţuzeşti bine aclimatizate, inducându-i clientului acea l’embarras du choix (dificultate a alegerii)… Şi, pentru a pune capac la toate, corjeuţeanul a construit şi o replică a Turnului Eiffel (nu chiar la fel de mare ca modelul, dar destul de mare, vreo 12-13 m). O ambianţă care, combinată cu un cognac francez şi cu un vin de Burgundia (să zicem), chiar te face să te simţi (aproape!) ca în Oraşul-Lumină…

Un inedit festival cultural-agrar

O bunăstare individuală fondată pe munca la Paris, dar şi o bunăstare mai generală izvorâtă din câmpurile cultivate cu cartofi meritau să fie arătate lumii şi celebrate an de an. Aşa că, din 2012, în fiecare toamnă se desfăşoară o manifestare inedită (şi complexă): sub titulatura „Mai mult decât a doua pâine”, mai multe instituţii (de la primăria satului şi consiliul raional Briceni până la Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare şi Ministerul Dezvoltării Regionale), organizează Festivalul Cartofului, cu scopul promovării culturii cartofului şi calităţii bucatelor tradiţionale gătite din cartofi. Festivalul are un program complex care include: un iarmaroc al produselor agricole, un târg (deja renumit) al meşterilor populari, un concurs de desene, un concurs al standurilor cu legume, o prezentare a noilor tehnologii de cultivare a cartofului, un concert-spectacol de muzică şi dans cu participarea formaţiilor artistice din regiune şi din ţară, o horă a satului. Dar mai ales, sub genericul „Cartoful – a doua pâine”, un concurs al bucatelor din cartofi (cu degustare şi premiere, că de-aia e concurs!). O gamă largă de activităţi cultural-distractive în care corjeuţenii sunt şi spectatori şi producători şi artişti ai cântecului, jocului şi… bucatelor (mai ales pe bază de cartofi, evident!). Să recunoaştem: mare noroc au avut corjeuţenii cu genovezul Columb care acum vreo jumătate de mileniu ne-a adus din Lumea Nouă această „a doua pâine”… Ei, asta e – bunăstare câştigată greu, muncind la cartofi olandezi sau la construcţii pariziene, dar vizibilă, palpabilă, chiar invidiabilă… Atât de vizibilă şi palpabilă încât canalul TV FRANCE2 a deplasat o echipă care a făcut un film intitulat „Moldova: Corjeuţi şi dragostea sa pentru Franţa”.

Lasa un raspuns