(Vacanţă basarabean-bucovineană…) În vizită la Grigore Vieru

1
73

*Cristian SABĂU

Un nume ca Pererîta (cu î, nu cu â) nu le spune mare lucru locuitorilor României din aceste vremuri. Probabil că peste 95% dintre români nici n-au auzit de el sau, dacă au auzit, l-au trecut rapid într-un recipient al cuvintelor neuzitate. Şi totuşi românii care erau născuţi şi suficient de maturi în anul 1990 ar trebui să-şi aducă aminte de acel adevărat imn al românismului şi al doritei reuniri „Reaprindeţi candela-n Carpaţi!” cântat de Dida Drăgan (dacă-şi mai aduce cineva aminte şi de acest mare nume al muzicii româneşti). Sau poate că-şi mai aduc aminte de „Domnul Eminescu”, cel ce ne va judeca dacă nu ne vom îngriji de limba noastră cea română… Aceste două poeme inspirate de sentimente patriotic-româneşti şi măiastru scrise poartă semnătura unui mare poet român, originar din Pererîta: Grigore Vieru. Puse pe inspirate note muzicale au devenit adevărate şlagăre patriotice al anilor ’90 cum poate doar „Trei culori şi-o singură simţire” al soţilor Doina şi Ion Aldea-Teodorovici a mai fost…

Satul Pererîta face parte din raionul Briceni, e situat în nord-vestul Republicii Moldova (latitudinea 48.20, longitudinea 26.91) la o altitudine de 143 metri faţă de nivelul mării. Conform recensământului din anul 2014, „evoluţia” numărului de locuitori în ultimii ani este pe trend negativ ca mai peste tot în plaiurile mioritice: dacă în 2004 satul avea 1.844 locuitori, în 2014 avea cu aproape 200 mai puţin, mai precis 1.670 locuitori. Distanţa directă până în capitala raionului Briceni, chiar oraşul Briceni, este de 24 km. Distanţa directă până în capitala Republicii Moldova, Chişinău, este de 246 km. Acela care va voi să ştie mai mult despre acest sat basarabean-bucovinean (aflat mult mai aproape de Cernăuţi decât de Chişinău, distanţa Pererîta-Cernăuţi fiind de aproximativ 85 km) va putea să afle câteva detalii mai picante cu ajutorul acelui minunat instrument – internetul.

Fiind situat aproape de un vad al Prutului, se mai găsesc viteji care trec râul prin alte zone decât punctele de frontieră practicând sportul în scop lucrativ. Mai pe şleau spus, trec înot râul că să facă un pic de contrabandă cu ţigări, mai apoi descoperite şi confiscate la percheziţii ale poliţiei, ca şi ceva arme de vânătoare folosite tot la un sport (interzis!) – braconajul. Dar aceste pete negre ale informaţiei despre zona basarabean-bucovineană a raionului Briceni n-au cum să umbrească

reputaţia de zonă cultural-sportivă a acestui colţ nord-vestic al Republicii Moldova.

Cei curioşi ar putea afla că din acest sat au pornit spre cultura înaltă muzicianul polivalent Dumitru Blajinu (1934-2015), care a fost instrumentist profesionist (naist, violonist, acordeonist), dar şi compozitor, precum şi poetul Grigore Vieru (1935-2009), două personalităţi ale culturii moldovene, consăteni şi congeneri. Dacă pentru a-l omagia pe Dumitru Blajinu, dispărut din lumea aceasta mai de curând, se organizează un festival de cântec şi joc tradiţional (în cadrul mai larg al „Zilelor Nordului”), pentru a-l aduce în memorie pe Grigore Vieru (după destule eforturi!) casa părintească a poetului a devenit Casa Memorială Grigore Vieru, căpătând statut de muzeu. Aici se organizează Festivalul de Poezie Grigore Vieru, deocamdată aflat la primele ediţii.

Mai fusesem în Pererîta exact acum 10 ani, în vara lui 2009, la câteva luni de la moartea poetului, văzusem casa aşa cum se putea vedea pe dinafară. Acum, la 10 ani distanţă, am avut ocazia să vizitez foarte tânărul (are doar 3 ani!) şi foarte primitorul muzeu dedicat poetului.

Avându-i ca îndrumători într-ale locului pe doctorul (în medicină!) Valeriu Bejenari (a cărui soţie Svetlana este nepoată de verişoară şi avea o relaţie apropiată cu familia poetului) şi pe ghidul (mă rog, „ghiduşa”) muzeului Corina Ciobanu, am petrecut vreo două ore foarte plăcute şi instructive, aflând o mulţime de amănunte despre viaţa publică (şi mai puţin publică) a marelui poet Grigore Vieru.

Micul nostru grup de (patru!) vizitatori, diferenţiat ca vârstă (între 10 şi 70 de ani) şi sex, a fost marcat de spiritul locului, contactul direct cu intimitatea poetului impregnându-te cu sensurile poetice ale lumii (aparent) profane. Poeţii, artiştii în general, vizionarii descoperă (sau le sunt revelate pe căi şi prin mijloace mai puţin obişnuite) alte sensuri ale unor obiecte uzuale, sensuri şi interpretări proprii pe care ni le fac cunoscute prin creaţiile lor. Până acum am vizitat multe case-muzeu şi în toate (fie c-am fost „acasă” la Aman, la Coşbuc, la Creangă, la Topârceanu sau la Rebreanu) am simţit că se stabileşte o cale mai bună de comunicare cu personalitatea locului, în termeni tehnici informaţia e mai directă şi mai puţin bruiată de zgomotul de fond a futilităţilor lumeşti-obişnuite.

„Tu mă iartă, o, mă iartă

Casa ta de humă, tu,

Despre toate-am scris pe lume,

Numai despre tine nu.

Şi vei tace lung cu mine

Cu văz tulbur şi durut

Casă văduvă şi tristă

De pe margine de Prut”

Am reţinut numai prima şi ultima strofă ale poemului „Casa mea”, dar e suficient pentru a evidenţia încărcătura de simţire şi sens pe care poetul o sorbea din casa părintească. Puţine poeme vin să puncteze acea activitate poetică a lui Grigore Vieru conexată la locurile natale, doar patru: „Casa mea”, „Satul meu”, „Autobiografică” şi „Scrisoare de la mama”. Puţine, dar destule pentru a prinde atmosfera de trăire poetică pe care o degajă locul şi în care este învăluit vizitatorul (cooperant!). Interiorul este al unei case modeste, dar suficient de confortabile pentru a oferi cadrul nimerit pentru o existenţă şi o activitate plină de sens.

Pe lângă obiectele obişnuite într-un inventar al vieţii de la sat, multe fotografii din diverse vârste ale poetului, de la cele ale creşterii şi devenirii până la vârsta maturităţii împlinite în ani şi operă. Între atâtea fotografii şi citate despre opera poetului – actualmente rezident într-o lume pe care-o sperăm mai bună – am întâlnit cu multă plăcere un citat dintr-o poetă dragă, deosebită şi la rândul său naţionalistă (poate de aceea trecută cu vederea de critica oficializat-postdecembristă).

„Cea mai frumoasă temă a poeziilor lui Grigore Vieru este iubirea, niciodată egal împărţită între siguranţa modestă şi darnică a mamei – pentru care el va rămâne Fiul – şi nesiguranţa geloasă a iubitei, care vrea mai mult numai pentru sine, presimţind că oricând poate pierde totul. O asemenea sfâşiere a dragostei n-am mai găsit-o la niciun poet”, scria poeta al cărei nume o să-l dau în vileag chiar acum: Carolina Ilica – cum spuneam, şi ea naţionalistă (păcat aproape capital în zilele noastre!), deşi de obârşii transilvănene, chiar moaţă) – „poeta care a scris gânduri penetrante” despre poezia lui Grigore Vieru după cum (foarte bine!) menţionează unul dintre panourile informative expuse în casa-muzeu.

Admit că la apariţia voluminosului şi cumpăratului tom (nu ştiu dacă în aceeaşi măsură şi cititului) despre literatura română (Istoria apud Manolesco) mi-a părut foarte rău că „literatura basarabeană” (o sintagmă tembelă, dar – din păcate – mult prea des folosită) nu s-a regăsit între paginile aplaudatei (şi înjuratei!) cărţi. Dar şi mai rău m-am întristat pentru fostul critic şi politician Nicolae Manolescu, pentru faptul că mult prea democratic-longevivul preşedinte al Uniunii Scriitorilor n-a găsit de cuviinţă să aloce vreo câteva pagini din kilogramele de istorie literară şi unor creatori de literatură din spaţiul românesc de la răsărit de Prut. Dar decât să fi alocat în scârbă o jumătate de pagină precum a făcut cu traducătorii (fapt ce ar putea arata nivelul cunoştinţelor de literatură universală ale celebrului critic), mai bine lipsă… Este mai mult decât o alegere proastă faptul de a fi trecut cu vederea literatura basarabeană. Este chiar un nonsens să elimini dintr-un foc, pe aşa-zisul criteriu al valorii (hai să fim serioşi!), câţiva poeţi, prozatori, critici şi… traducători cu opere semnificative.

Frumoase şi instructive au fost orele petrecute în casa-muzeu Grigore Vieru de la Pererîta, alături de îngerul-apărător al limbii române. Atmosfera chiar poetică ne-a sedus atât pe mine septuagenarul, cât şi pe Alexandra care la 10 ani a ţinut să-şi manifeste bucuria vizitei într-o mulţumire lăsată mărturie în Cartea vizitatorului. Asta însă nu mi-a alungat sentimentul că moldovenii consideră că în moartea în accident auto a poetului Grigore Vieru (ca şi în aceea – tot în accident auto! – a soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici) hotărâtoare n-a fost atât mâna destinului, cât manoperele (sau mânărelile?) unor băieţi (iscusiţi într-ale sistemelor auto) de prin servicii… Mărturie stă un exponat foarte vizibil în muzeu – gravura în metal a lui Mihail Ungureanu care ne aminteşte un citat din naţionalistul Nicolae Iorga (pentru care n-a fost nevoie de omor mascat în vreun accident): „Ce frumos îi îngroapă societatea pe cei pe care i-a omorât!”. Ar putea să se plângă cineva de calitatea funeraliilor?

Dar să lăsăm istoriei (şi istoricilor) tema de cercetare despre felul în care dispar poeţii şi să ne întoarcem la Grigore Vieru care credea într-o formă specială de viaţă viitoare:

„…în Basarabia, oamenii sunt

Săraci de mângâiere…

Am două vieţi

În vene una-i… cealaltă,

În muzică tresaltă

Întâia într-o zi muri-va

În cântec va trăi cealaltă”.

Pentru că este vorba despre un poet era normal să fac o selecţie de poeme pe care să le ofer cititorului, fără să-l mai supun chinurilor căutării prin cărţi-aievea sau cărţi-virtuale. Aşa că aceia cărora le-a plăcut ce-au citit primesc un premiu: două poeme semnate de Grigore Vieru. O alegere foarte personală făcută nu pe criteriul valorii (se-nţelege pe criteriul meu al valorii – ceva ca şi „guvernul meu” iohannist), ci pe acela al implicării în viaţa socială (şi – colateral – chiar şi politică). O baladă dedicată deportaţilor „în Siberii de gheaţă” care au fost zeci de mii într-o singură noapte şi o altă baladă în care Grigore Vieru polemizează cu marele scriitor moldovean Ion Druţă (născut în 1928 şi stabilit la Moscova din anii ’70) care în ultimele trei decenii scrie preponderent în limba rusă.

Balada celor deportaţi

Lui Vladimir Hotineanu

Ne-au îndepărtat de casă

C-aveam poartă mai frumoasă

Ruptu-ne-au de-a noastră vatră

Că aveam şi gard de piatră.

În Taigale curge sânge

Şi-auzi înger cum mai plânge.

Acolo te taie gerul

Şi auzi pleznind şi Cerul.

Ne-au dus în vagoane-nchise

Careva spioni ne-nscrise.

Ne-au dus în vagoane mute

C-aveam peste-o apă rude.

Ne-au dus în vagoane roşii

Că pârâtu-ne-au leneoşii.

Ne-njurau urât de mamă

Nu ştiau că vor da samă.

Dusu-ne-au sub arma trupii

Unde-nnebuneau şi lupii.

Dusu-ne-au sub arma păzii

Unde-nnebuneau şi brazii.

Era viscol, era ceaţă,

Despărţeau pe soţ de soaţă.

Şi voit-au chiar de Tine,

Doamne, să ne înstrăine.

Pruncii învăţau din carte

Limba celui ce desparte.

Stalin se voia scriptură

Vorba îngheţa în gură.

Stalin se voia povaţă

Lacrimi îngheţau pe faţă.

Tainic ne rugam la Domnul

„Du-ne unde înfloreşte pomul!”

Ne-au mânat ca pe tâlhari

Ne-am întors tot gospodari.

În Taiga lăsat-am casă

Tot cu poartă, tot frumoasă.

Ne-au mânat ca pe jivini

Da’ ne-am întors tot creştini.

Tot creştini întorsu-ne-am

Tot ca Ţară, tot ca Neam.

Cântare scrisului nostru

Lui Ion Druţă

Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munţii latiniei,
Deci şi scrisul mi-i latin!

Zis-a cerul: „Fiecare
Cu-al său port, cu legea sa!”
Scrisul ei şi râma-l are,
Eu de ce nu l-aş avea?!

Ah, din sângele fiinţei
Ni l-aţi smuls şi pângărit
Şi pe lemnul suferinţei
Ca pe Crist l-aţi răstignit!

Ochii lui cei ai uimirii,
Când i-aţi scos şi nimicit,
Aţi scos ochii nemuririi
Ce pre noi ne-au îndrăgit.

Ne-aţi vroit schimba chiar ţeasta,
Sufletul, străvechiul grai,
Învăţându-ne că asta
E un bine, e un rai.

Dar din… mare „paradisul”
Iată ce-nvăţarăm noi:
Cine-ntâi îţi fură scrisul
Celelalte-ţi ia apoi!

Vremuri alte vin să nască
Omul unui nou destin.
Cum minţitu-m-ai, strâmb dascăl,
Scrisul meu că mi-i străin.

Şi din gură şi din carte
Cum minţitu-m-ai mereu,
Cum urâtu-m-ai de moarte
Când aflai că-i scrisul meu!

Ştiu: eşti gata să mă rumegi
În slugarnicii tăi cleşti
Când mă uit cu ochii umezi
Către crinii latineşti.

Ştiu că paşii tăi mă latră
Când, durut, la el revin.
Ci va arde – da! – în vatră
Focul scrisului latin!

Foc de care mult mi-i sete,
Care-ndurerat şi sfânt,
Grâul altor alfabete
N-a aprins şi ars nicicând.

Deci lăsaţi-ne în firea
Moştenită din străbuni
Şi-ţi primi în loc iubirea,
Pacea unor oameni buni.

Nu-i o vină, Doamne iartă,
Floarea lui că o văzurăm,
Că ne-am fost iubit odată
Şi ne mai iubim şi-acum.

Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munţii latiniei,
Deci şi scrisul mi-i latin!

 

***

Şi pentru cei cărora le-a plăcut ce-au citit, ca premiu un supliment de poezie semnată de Grigore Vieru. O alegere „operată” pe acelaşi criteriu al implicării poetului în viaţa socială (şi – cum ziceam – chiar şi în cea politică), şi nu al izolării într-un spaţiu aseptic ferit de tumultul şi mizeria acestei lumi pe care un scriitor din alt spaţiu a definit-o ca fiind „largă şi vrăjmaşă”.

 

13 strofe despre mankurţi

Ei ne hăcuiră graiul
Şi doina, şi harta!
Ei, care astăzi vânează
„Literatura şi Arta!”

Ei datina o spurcară
Barbar şi sinistru!
Ei, care astăzi adulmecă
Revista „Nistru”!

Ei gâtuiră prădalnici
Biserici frumoase!
Ei ne răstigniră pe crucea
Lui ’46!

Ei ne-au mânat spre Siberii
Cu pistolul din urmă!
Ei ne-au scos din ogradă
Văcuţa şi turmă!

Ei au dus omul la ocnă
Pentru trei ciocălăie!
Ei ne remodelează fiinţa
Pe diferite ilăie!

Ei pe dealuri lăsară
Să năvălească tutunul
Ca friţul cel fără de milă
Cu tancul şi tunul!

Ei marchează locul
Unde-n ţărâna mănoasă
Se va crăci uzina
Ca la dânsa acasă!

Ei otrăvesc pământul
Şi izvorul, ah, bietul.
Ei sunt gata să tragă
În cei care-şi cer alfabetul!

Ei linguşesc străinul
Cu struguri şi glume!
Ei spun „zdrasti”
Propriei mume!

Ei spun că Ştefan cel Mare
Armonia urbană o strică.
Ei ne-au minţit la şcoală
Că nu avurăm nimica!

Ei se urcară pe ghebul
Numelor noastre strâmbate
Să ne anunţe că-n poartă
Viitorul cel mare bate!

Ei printre mormintele noastre
Cu medalia-n dinţi, cu folosul,
Aleargă în cuşti fericiţi
Ca javra cu osul!

Ei prin lacrimă graniţe
Trag şi-n două o taie!
Ei, înnodaţii neruşinaţii!
Huideo, potaie!

Vremea asta nu-i a mea

Vremea asta-i tare grea,
Am ajuns prin Grecia,
Am ajuns prin Grecia,
Că am mâini şi pot lucra.
Vremea asta nu-i a mea,
Am ajuns în Spania,
Am ajuns în Spania,
Un bănuţ voi aduna,
Nevasta mi-oi îmbrăca.
Vremea nu-i cu oamenii
Nu ştiu mâine unde-oi fi,
Nu ştiu mâine unde-oi fi,
Dar am gură şi-oi doini,
Amarul l-oi îndulci.
Mă întreb de-atâtea ori
De ce oare să-nconjori,
De ce oare să-nconjori
Toată lumea de cu zori
Şi de ce să fii argat
Când avem un plai bogat,
De el dorul mi-i legat.

Vremuri

Lui Ion Ungureanu

Spuneau c-ai vândut
Românilor Basarabia.
Iată şi
Ţărani cu cartofi
Veniţi din Opacii tăi
În piaţa Obor.
Nimeni nu vrea
Să cumpere Basarabia…
Aburi aromitori şi fudui
De cafea – vrajă,
Cum se spune, braziliană.
Fum tămâios de kent
Urcând leneş şi indiferent
Spre slăvi –
Acestea oare să fie
Hotarele Ţării?!
Spuneau c-am vândut
Românilor Basarabia.
Iată şi
Ţărani cu mere, veniţi
Tocmai din satul meu de la Prut.
În piaţa Matache din Bucureşti
Stau merele noastre
Ruşinoase şi umilite,
Printre banane – printre aceşti
Căcăţei auriţi
Înşiraţi pe tarabe.
Nimeni nu vrea
Să cumpere Basarabia
Aburi aromitori şi fudui
De cafea – vraja,
Cum se spune, braziliană,
Urcă în slavi –
Acestea oare să fie
Hotarele Ţării?!
Adun de pe jos în palme
Pământul. Pământul
Scuturat de pe trupul
Cartofilor porecliţi muscali.
Pământ plâns pe furiş.
Pământ spulberat de năprasnice vânturi.
Pământ zadarnic visător.
Vremuri când
Nici apele Prutului
Nu mai ştiu
De vor ajunge la mare.

***

Lui Ilie Untilă

Sunt nu pe voi supărat,
Ci pe mine. Pe mâinile mele
Care, proaste, s-au împreunat
Cu labele voastre. Ca javrele.
Pe ochii mei sunt supărat
Pe care în lacrimi, ca pe măsline,
I-am pus la murat:
Luaţi, dragi oaspeţi, luaţi şi gustaţi
Din ochii mei, din ochii surorii,
Din ochii Patriei. Luaţi!

Glontele internaţionalist

Unora care au cerut să fiu împuşcat

Am spus că am avut şi noi cultură,
Cultură veche, nu de festival.
Ce rău făcutu-ţi-am, lepădătură,
De-ţi tot ascuţi cuţitul criminal?!

Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână,
Că Cineva veghează-al meu destin,
Că Eminescu-a scris doar în română,
În alfabetul nostru cel latin.

Am spus că Eminescu ne e scutul
Cel de lumină lină şi oţel,
Că este rău să ne uităm trecutul,
Că şi mai rău e să ocheşti în el;

Că-i fapt de josnicie şi ocară
Să duci un trai de cârtiţă râmând,
Să nu ştii ce se-ntâmplă pe afară
În vântul şi-n lumină sângerând;

Că nu e bine tot ce se întâmplă
Cu limba, cu istoria, cu noi.
De ce vrei să-mi înfigi un glonte-n tâmplă,
Turcitule, prăsit de vremuri noi?!

Nu inventez, cum spui, probleme
Şi nici dureri. Într-adevăr e rău.
Ci tu ai inventat un fel de steme
Cu spicul aplecat spre sacul tău.

Ascultă-mă! Întregul piept mi-e plin cu
Jăratecul durerii supărat.
Te şfichiuiesc cu varga: „na turbincu!”
Nu cer să fii de cracă spânzurat.

De-atâtea ori văzui a morţii coasă,
Jivine din hăţişuri m-au păscut,
Dar fiară nu-ntâlnii mai fioroasă –
Ce fel de mumă oare te-a născut?!

Şi cum de nu te potopeşte Nistrul
Cel care astăzi, din pricina ta,
Mi se arată-n inimă sinistru
Şi-ajuns-am a-l urî şi blestema.

Să lupt cu tine ori să-ţi iert păcatul,
Căci iată-avem înnemuriţi părinţi?!
Dar m-ai lovit în creştet cu placatul
Vroind să-mi vâri istorii noi în minţi.

Închei poemul şi îmi iert piticul,
Căci mi-au şoptit trei îngeri necorupţi:
„Pe-aista l-a fătat sub cer nimicul
Şi n-are nici un rost cu el să lupţi”.

„Nu-i chiar aşa”, aud cum îmi şopteşte
Un frate drag, un cântăreţ şoiman:
„Pe-aista nu-l ierta, ci ia-l în cleşte
Şi dă-l prin răzătoare ca pe hrean!”

Ci eu mă uit la fiii mei, la casă
Şi caut un răspuns în ochii lor.
Şi-atâta suferinţă mă apăsă
Şi nu de glonte, ci de jale mor.

Noi nu ucidem! Noi prin suferinţă
Eroi, martiri, profeţi şi sfinţi suntem.
Din ea: din suferinţă-şi ia fiinţă
Vecia-n care credem şi cântăm.

Limba noastră cea română

Sărut vatra şi-al ei nume
Care veşnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume
Limba noastră cea română.

Cânt a patriei fiinţă
Şi-a ei rodnică ţărână
Ce-a născut în suferinţă
Limba noastră cea română.

Pre pământ străvechi şi magic
Numai dânsa ni-i stăpână:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română.

În al limbilor tezaur
Pururea o să rămână
Limba doinelor de aur,
Limba noastră cea română.

Scrisoare din Basarabia

Cu vorba-mi strâmbă şi pripită
Eu ştiu că te-am rănit spunând
Că mi-ai luat şi grai şi pită
Şi-ai năvălit pe-al meu pământ.

În vremea putredă şi goală
Pe mine, frate, cum să-ţi spun,
Pe mine m-au minţit la şcoală
Că-mi eşti duşman, nu frate bun.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi si vă sărut.

Credeam ca un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Isus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, am spus.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Aflând că frate-mi eşti, odată
Scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc şi arestată
Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimii
Ocnaşii scot şi astăzi sare
Şi nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

1 Comentariu

  1. În amintirea lui Grigore Vieru:
    azi, 28 august 2019:

    Vai de omul de pe mal !
    -lui Grigore Vieru-

    Necrolog

    Într-o iarnă aşteptam
    Cu mărgele pe un neam
    Şi-auzirăm, pe-un canal,
    Vai de omul de pe mal !

    Îl ştiam în satul său,
    Dar murea la Chişinău
    Într-un accident banal –
    Vai de omul de pe mal !

    L-ascultam noi, Dacii toţi,
    Chiar din cele patru părţi,
    Cînd striga, plin de amar,
    „Vai de omul de pe mal !”

    Şi-a plecat făcînd pereche
    Cu Poetul Nepereche,
    Daciei nimb genial –
    Vai de omul de pe mal !

    Trist, ca plopul fără soţ,
    A plecat doinind, la morţi
    Şi-a lăsat satul orfan;
    Vai de omul de pe mal !

    Astă-noapte acas’ venea –
    Îşi cîntase Dacia;
    I-au făcut proces-verbal
    Şi-a rămas satul orfan …

    Două lacrimi şi doi fraţi,
    Chiar prin moarte-mbrăţişaţi
    În simbol de Pantheon –
    Vai de malul fără om !

    Ţara mult şi-a adorat-o
    Însă Prutu-i sluj la NATO
    Şi mancurţii-n carnaval –
    Vai de omul de pe mal !
    18 ianuarie 93 e.d./ 2009

    Bocet

    Prutul, rîul numai cot,
    Vine azi turbat de tot;
    Bubuie de-amar şi jale
    Ca s-audă-ntreaga Mare
    Că chiar omul de pe mal e
    Azi la ultima-i plecare,
    Strigă-ndurerat la fraţi –
    Brîie încingînd Carpaţi,
    Toţi din Dacia plecaţi
    Şi în Mare cufundaţi…
    De la Tisa pîn’ la Nistru,
    Din Balcani la Păduroși,
    De la Bug și pînă-n Tatra,
    Frații toți, din toată Vatra,
    Într-un bocet, plîng sinistru,
    Pe al Versului Ministru…

    Prutule, rîu numai cot,
    Mergi și spune Mării tot,
    Cîte-am pătimit și trag,
    Fiindcă malul tău mi-e drag,
    Cîte-am pătimit și-am tras
    C-am dat Patriei un Glas
    Și mergeam la București
    Pentru cărți tot părintești,
    Iartă-mă, că eu n-am vrut
    Să te las orfan, drag Prut…
    * *

    Măi, jitarule de Morți,
    Pe mine nu mă suporți,
    N-ai văzut Balaurul
    Că-nghițit-a Faurul
    De luceferi, Feți-Frumoși
    Și-am rămas orfani cu toți…

    18 ianuarie 93 e.d./ 2009

Lasa un raspuns