În aceleași 9 luni, în pădurile administrate pentru alți proprietari (prin contracte), s-au făcut 20.952 de controale; lemnul tăiat ilegal aici a fost de 8.807 mc, cu un prejudiciu de 4,3 milioane lei.
În total, Romsilva administrează aproximativ 3,13 milioane hectare de păduri proprietatea publică a statului — ceea ce reprezintă cam 48% din pădurile țării.
De asemenea, au fost confiscate 10.836 mc de material lemnos după acțiuni de control privind circulația lemnului și au fost aplicate amenzi în valoare de peste 2,6 milioane lei.
În acest context tensionat, apare exemplul unui pădurar argeșean, Dună Claudiu, care își face publicitate deschisă pe rețelele sociale. Cu un firesc dezarmant, acesta anunță: „Ofer spre vânzare lemn de foc scos în rampă… acces cu orice mijloc de transport (mai puțin feroviar)”.
Imaginile atașate postării arată stive uriașe de trunchiuri tăiate, ordonate pentru încărcare. Cumpărătorii sunt invitați să vină direct cu camioanele și să ridice marfa.
Problema nu este doar de imagine. În mod normal, rolul pădurarului este acela de a proteja fondul forestier și de a preveni tăierile abuzive. Faptul că un asemenea angajat devine practic comerciant en gros de lemn ridică întrebări grave: în ce măsură aceste vânzări respectă legislația și procedurile? Cine verifică volumul exploatat și cine garantează că nu se depășesc limitele legale?
Cazul nostru nu pare a fi deloc o excepție, ci mai degrabă o ilustrare a felului în care funcționează sistemul. Pădurile sunt tratate ca marfă la liber, iar cei desemnați să le apere devin intermediari.
Pe termen scurt, comunitățile locale poate că beneficiază de lemn ieftin. Pe termen lung însă, pierderile sunt uriașe: ecosisteme distruse, alunecări de teren, lipsă de apă și schimbări climatice accentuate. În plus, bugetul statului pierde sume considerabile prin subevaluări și rețele de trafic.
Vom continua să documentăm acest caz și vom solicita explicații oficiale de la Romsilva și de la Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Vom întreba cine controlează activitatea pădurarilor pe teren, cum se verifică legalitatea vânzărilor și ce sancțiuni există pentru abateri. Evident, sunt întrebări retorice, pentru că știm cine fac asta. Ce nu știm este…de ce n-o face?! Garda Forestieră doarme? Sau doar nu-și face datoria!
Într-un stat normal, pădurea ar trebui să fie un bun strategic național, nu o „ofertă la rampă” cu număr de telefon pentru comenzi. Fără transparență și responsabilitate, România riscă să devină o țară fără codru – doar cu anunțuri de vânzare pe internet.
Întrebarea care rămâne este simplă și apăsătoare: cine mai apără pădurea, dacă până și pădurarul, gardianul ei, o scoate la mezat?