Un mare jurnalist naţionalist şi frământările sale: Mircea Eliade

0
123

O sută de ani de jurnalism românesc

Un mare jurnalist naţionalist şi frământările sale: Mircea Eliade

*Cristian SABĂU

„România în eternitate” a fost tema care l-a preocupat pe foarte meticulosul scriitor Mircea Eliade, cel care atunci când scria un eseu sau o carte putea să alerge de la un capăt al Pământului la celălalt pentru a verifica „pe teren” anumite date la care făcea referire. Sigur că ar putea fi (şi a şi fost!) acuzat de naţionalism, cuvânt cu multiplicări polisemantice surprinzătoare (spre halucinante) şi foarte periculoase în ziua de azi a dictaturii corrrectitudinii politice. Pornind de la necesitatea şi imperativul definirii propriilor termeni într-o lume în care definiţiile sunt foarte fluide şi alunecăcioase, pentru eliminarea din start a interpretărilor deviante sau chiar răuvoitoare şi incriminante, într-un articol intitulat chiar „Naţionalismul” şi publicat în numărul special de Paşte 1937 (interesantă alegere!) al ziarului „Vremea”, Mircea Eliade scria: „Naţionalismul este – şi lucrul acesta se ştie de la Eminescu încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa participării la o lungă durată istorică şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare… Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate – o naţiune nu poate avea decât un destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să le impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei”.

Pentru că – susţine Eliade – „universalism nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cât mai complet de valori” (cum se crede în vremea noastră când se adună set lângă set de valori, aş observa)… „Dimpotrivă – credea Eliade – universalismul se dobândeşte prin adâncirea până la epuizare a specificului, a localului, a particularului. Actul adevăratei creaţii spirituale este tocmai această valorificare completă a unui act de trăire individuală.”

Preocupat până la obsesie de (contra)performanţele atinse de statul român unitar în complicatul context politic european de ratingul pe care-l făcea cultura română nesusţinută şi neexportată, Eliade era convins că românii, incapabili să-şi perfecţioneze economia, se pot impune doar prin cultură, cu nimic mai prejos decât a altor popoare europene.

Mâhnirea şi zbuciumul lăuntric al tânărului gazetar Mircea Eliade sunt evidente în rândurile unui articol din „Vremea” din care vă oferim în continuare câteva citate:

„Nu ne respectă nimeni şi onorurile care ni se fac reprezintă interesele ţărilor străine în România, iar nu recunoaşterea meritelor noastre… Toamna trecută, într-un vagon în trecere prin Polonia se vorbea despre România ca despre ţara lui bacşiş-bacşiş. Expresia, cât ar fi fost ea de umilitoare, nu mi s-a părut prea aspră. Acela care o folosise era bine informat, din presa poloneză şi germană. Ar fi putut vorbi mai categoric, mai umilitor, căci numele pe care le cunoştea erau dincolo de orice apărare. Ceea ce se şopteşte la noi în ţară prin cafenele sau prin redacţii e scris cu litere groase şi cu multe semne de exclamare în presa străină. Suntem, în cele mai bun caz, ţara lui bacşiş-bacşiş. Nu ne respectă nimeni şi onorurile care ni se fac reprezintă interesele ţărilor străine în România, iar nu recunoaşterea meritelor noastre.

Suntem un popor optimist… Ne închipuim că sufletul românului, cinstea lui, eroismul şi lealitatea lui sunt de ajuns ca să ni se ierte celelalte greşeli făcute în numele României. Dar acest suflet al românului nu este cunoscut şi de fapt nici nu interesează peste graniţe. Străinii nu ne judecă după sufletul nostru, după cele şapte inimi din pieptul de aramă; nu ne judecă nici după costumul nostru naţional, nici după doina noastră. Tot ce ni se spune despre notre grand pays, despre notre grand Eminescu etc. sunt simple politeţuri sau entuziasme trecătoare. Străinii ne judecă după oamenii care ne reprezintă peste graniţe, după aceia care conduc ţara, după ieftinătatea conştiinţelor oamenilor noştri politici. O anchetă ironică din Daily News fixa astfel scara preţurilor conştiinţelor: Paraguay, România, Albania, Afganistan etc. Notre grand pays ocupa cu cinste locul al doilea. Şi cine ştie dacă, în ochii celor care organizaseră ancheta, nu ni se făcuse vreo favoare… Adevărul este că nimeni nu este dator să ţină seama decât de valorile care se pot comunica, de valorile pe care le utilizează sau le distribuie elitele politice şi spirituale ale unui neam.

Este stupid să ţipăm că nu suntem cunoscuţi decât prin greşelile noastre. Suntem cunoscuţi prin ceea ce arătăm. Şi noi n-am arătat până acum decât inconştienţă politică, ţigănie electorală şi conştiinţe care se cumpără ieftin. Fireşte, ţara românească nu se rezumă la aceste lichele şi epave. Dar străinii nu sunt datori să vină în ţară să viziteze Bucegii şi Delta, să înveţe româneşte ca să aprecieze sufletul poetic al ţăranului român şi tăria morală a ciobanului din munţi. Lucrurile acestea le pot face câţiva reporteri.

Străinii ne cunosc prin turiştii noştri, prin acţiunile noastre politice, prin arta şi literatura noastră. Cine strică dacă majoritatea turiştilor români în străinătate ne-au compromis? Cine strică dacă avem miniştri cu nume şi acte bine-cunoscute în străinătate? Cine strică dacă arta şi literatura noastră sunt păstrate cu gelozie în Bucureşti şi în celelalte zece oraşe culturale din România? În niciun caz nu strică străinii.

Văzută de departe, politica noastră culturală, propaganda noastră în străinătate, se dovedeşte o creaţie de inconştienţi sau de demenţi. Nici nu vom şti pe cine să tragem la răspundere. Se fac greşeli atât de grave şi întreaga noastră propagandă este atât de ridicolă încât generaţiile viitoare ne vor taxa, pe toţi, drept inconştienţi, tâlhari sau demenţi. Încercaţi şi vă imaginaţi ce ar fi ţara românească după ce Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu ar fi traduşi şi lansaţi în toată lumea, după ce universităţile noastre ar încăpea pe mâini tinere, după ce ataşaţii de presă din străinătate ar fi înlocuiţi cu oameni harnici şi pricepuţi; imaginaţi-vă toate acestea şi veţi înţelege ce vor crede generaţiile următoare despre noi. Ar fi atât de simplu ca România să nu se mai lege în memoria europenilor de bacşiş, de incapacitate politică şi de conştiinţe ieftin de cumpărat, ci şi de opera unui Rebreanu, Blaga, Brâncuşi sau Enescu. Ar fi atât de simplu… Un ministru inteligent ar înţelege că, în starea de lucruri de astăzi, singura ofensivă ieftină şi eficace ar fi ofensiva valorilor maxime şi specifice. Dar nimeni nu înţelege. Şi pe fiecare zi noroiul ne stropeşte mai direct şi numele de român e mai compromis. Oare nu putem opune geniul creatorilor români în faţa lichelismului politicienilor români? Lucrurile astea nici n-ar costa prea mult. Să ne amintim că propaganda prin presă a împrumutului intern a costat 40 de milioane… Să ne amintim sumele enorme care li se plătesc gazetarilor străini să scrie un articol sec despre notre grand pays. Un sfert din aceste sume ar fi destul ca „Pădurea spânzuraţilor” şi „Drumul ascuns” să fie traduse în câteva limbi europene şi lansate cu succes. Îşi dă cineva seama de ce-am câştiga noi – ca ţară, nu ca literatură – după publicarea unor asemenea opere? Încep să cred că nimeni dintre cei care ne conduc nu-şi dă seama, nu-şi poate da seama. Încep să cred că suntem conduşi – şi în politică, şi în cultură – de inconştienţi, tâlhari sau demenţi. Căci altminteri nu s-ar plăti zilnic, de la fiecare minister şi fiecare instituţie mai mult sau mai puţin culturală, milioane pentru şantaje, fără să se găsească acel milion menit să spargă noroiul din jurul numelui României, ţara lui bacşiş. Este criminal să te tocmeşti pentru 10.000 lei când e vorba despre lansarea peste hotare a unui geniu naţional. Atunci nu mai avem niciun drept să ne plângem că nu suntem cunoscuţi şi apreciaţi de judecata europeană.

Notre grand pays, cu ataşaţi de presă incapabili sau săraci, cu gazetari milionari şi cinici, cu artişti şi scriitori muritori de foame, îşi merită soarta între Paraguay şi Albania. Să nu dea Dumnezeu şi mai rău!!…”

Aceste rânduri publicate în 1935 într-un articol din numărul din 2 iunie al ziarului bucureştean „Vremea” (apărut cu câteva sincope între 1928-1944, o publicaţie deschisă unor opinii diverse, dar susţinute cu eleganţă) nu pot să nu ne umple de amărăciune. Din păcate, asta-i situaţia şi nu este uşor de schimbat. Şi acum, în secolul XXI, România este tot prost cotată. Ţara noastră, membră UE, a intrat în mentalul colectiv vest-european din ultimele decenii ca un furnizor de hoţi, de violatori, de prostituate şi cerşetori, de mână de lucru ieftină, de copii de înfiat. Şi – de ce nu? – de terenuri şi fabrici de cumpărat pe mai nimic, adică la preţul conştiinţelor celor care dau aprobările necesare… Şi, ca un amendament al clasamentelor, cred că azi am fi fericiţi dacă la preţul conştiinţelor ne-am plasa între Paraguay şi Albania…

Acestea sunt de fapt succesele cu care se împăunează conducătorii postdecembrişti ai ţării. Faţă de aceste „succese”, aşa cum spunea, acum mai bine de 80 de ani, pe atunci tânărul gazetar Mircea Eliade, „trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor evidenţelor ca să poţi uita gradul de descompunere la care am ajuns”. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: Se mai simte cineva în stare de o astfel de pasiune?

Lasa un raspuns