„Urmăresc reabilitarea lui Mitică Popescu… Pentru mine el este tipul reprezentativ al românului. Un fel de sintetizare a tuturor însuşirilor şi cusururilor românului” – Camil Petrescu (1928)
Festivalul Internaţional de Teatru Liviu Ciulei – un pas de quatre teatral
Pas de quatre este un moment coregrafic fără o majoră contribuţie în trama unei opere (sau a unui balet), este un moment de virtuozitate rezervat de coregraf pentru balerine şi de încântare pentru spectatorii care pot vedea o desfăşurare de frumuseţe şi delicateţe feminină în paşi de dans. Aşa mi s-a părut că a fost şi ediţia I a Festivalului Internaţional Liviu Ciulei care le-a oferit spectatorilor piteşteni timp de o lună, în fiecare sâmbătă şi duminică, câte două spectacole propuse de teatre recunoscute pentru valoarea trupelor şi a producţiilor teatrale. Aşadar, pe lângă Teatrul Al. Davila au fost prezente alte patru teatre: Teatrul Naţional Satiricus I.L. Caragiale din Chişinău, Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova şi Teatrul bucureştean Nottara. Toate cele patru teatre s-au prezentat în faţa publicului piteştean cu spectacole considerate reprezentative pentru ultimele lor stagiuni, spectacole (în general) validate de public şi critică. Şi pentru că ediţia I a festivalului despre care este vorba aici a avut o temă (absolut) necesară, Comicul Necesar, mi se pare nimerit să afirm că această primă ediţie a Festivalului Internaţional Liviu Ciulei a fost un pas de quatre teatral cu pronunţată tentă umoristică. Organizatorii festivalului au păstrat pentru încheierea dorită a fi en fanfare spectacolul Teatrului Nottara Mitică Popescu, un spectacol care, deşi în curând va împlini un cincinal de viaţă, este în continuare viu, vivace şi cerut de public. Aşa că acum mă voi referi la acest spectacol, urmând ca asupra celorlalte să revin în curând.
Bătălia pentru reabilitarea lui Mitică… continuă
Bătălia pentru reabilitarea lui Mitică a pornit de la o realitate a epocii, acea „bancă mică imediat după război, între anii 1920-1922, când toate noţiunile curente erau încurcate, afacerile improvizate şi un val de promiscuitate domnea în totul”.
Camil PETRESCU: „Mitică este bucureşteanul par excellence, spune I.L. Caragiale, naşul acestui tip care face spirite nesărate. Fizionomia morală este aceea a bucureşteanului care pare un personaj cu totul neserios: lăudăros fără pereche, chiulangiu, crai de mahala, farseur de prost-gust. Autorul acestei comedii este el însuşi regăţean şi român. El nu s-a putut împăca în niciun mod cu această reputaţie a lui Mitică pe care îl consideră frate bun. El crede că Mitică adoptă voit forma vulgară, aceasta fiind un simplu mod de a se apăra în faţa vieţii, aşa cum unii timizi sunt obraznici, iar unii bătrâni morocănoşi… Mitică Popescu este cu dispreţ ironizat de către ieşenii aristocraţi şi culturali, care îl găsesc mahalagiu şi lipsit de sensul poeziei, dar mai ales sever judecat de către ardeleni şi bănăţeni, care văd în acest personaj tipul regăţeanului, şmecher, afacerist destul de corupt de fanariotismul ultimelor două veacuri”.
„Mitică Popescu – scria criticul Virgil Brădățeanu în urmă cu o jumătate de veac – este, mai întâi de toate, un poem închinat oamenilor de omenie, lui Mitică, lui Jean, Georgetei… şi celor ca ei… este o replică dată de autor miticismului, adică spiritului mărunt, falselor pretenţii intelectuale pe care dramaturgul nu vrea să le accepte drept caracteristici ale unei anumite categorii sociale… Acesta este Mitică, cuceritorul Mitică, cel care îşi tapează prietenii de câteva sute de lei ca să-şi poată plăti datoriile sau amenzile, dar oferă, fără nicio condiţie, milioane.”
Mitică Popescu văzut (recent) de Dinu Grigorescu
Unul dintre cei mai importanţi creatori din teatrul românesc, dramaturgul, cronicarul şi editorul Dinu Grigorescu, a fost prezent la câteva dintre spectacolele Festivalului Liviu Ciulei, ediţia 2022. Am avut plăcerea de a discuta de câteva ori atât aspecte ale dramaturgiei actuale, cât şi ale noului festival piteştean pe care l-a apreciat ca pe o promisiune pentru viitorul teatrului şi publicului piteştean. Cu privire la Mitică Popescu iată ce scria Dinu Grigorescu în revista Rinocerul: „Mi-l imaginez pe marele cărturar, filozof, scriitor, dramaturg şi din când în când comediograf, rănit grav în Primul Război Mondial, cum se zbătea pentru supravieţuire într-o societate unde premiile literare erau acordate de către monarh, iar subvenţiile miniştrilor după criterii destul de aleatorii. Pentru o doctorie necesară de la Viena, Camil Petrescu a cerşit pur şi simplu ajutorul unui prieten devenit secretar de stat pentru minister şi corespondenţa dintre cei doi nu mai lasă nicio îndoială asupra dificultăţilor enorme pe care trebuia să le suporte cei departe de foşnetul banilor. El scria ceea ce nimeni nu dorea. Capodopera Danton, foarte rar jucată din cauza numărului mare de personaje, este total abandonată de repertorii, ca şi cum nici nu ar fi fost scrisă. Teatrul Mic a produs o premieră în perioada tiranică a cenzurii ideologice. Comunismul îl citea ca un autor ostil societăţii burgheze multilateral dezvoltate şi corupte simultan. Mitică Popescu este o comedie de moravuri foarte echilibrată care preia abilităţile personajului superficial creat de I.L. Caragiale şi imortalizat în Momente şi schiţe. A fost o piesă mai norocoasă, fiind jucată în ultimul secol, de la scrierea sa în 1928, de mai multe teatre, mereu cu succes, având şi norocul unei ecranizări servite de actori de prim rang, aşa cum se întâmplă şi în spectacolul Teatrului Nottara care se joacă de trei stagiuni, oferindu-le satisfacţie spectatorilor din toate generaţiile. Am privit chirurgical această piesă şi este un spectacol care şi-a păstrat, cred, intactă prospeţimea de la premieră şi bucuria tuturor actorilor de a juca pur şi simplu. Universul este birocratic, cu şeful şi subalternii unei bănci intrate în faliment şi conduse de o patroană frumoasă, cu mare personalitate, care se pare că nu se află în nicio relaţie, dar empatizează cu indisciplinatul Mitică Popescu, terorizat de un şef obtuz care nu se uită decât la condica de prezenţă şi la pantofii eleganţi ai subalternului plin de carismă şi de succes la genul feminin, fiind rău şi răzbunător ca mulţi şefi din zilele noastre şi care nu se dă în lături să-l arunce în şomaj, dar intervine lovitura de teatru. Din realitatea trăită de autor coboară ca un înger ocrotitor un secretar de stat, fost coleg de şcoală şi de front cu Mitică, care îi modifică total portretul: indisciplinatul este practic un erou de război fără pensie specială şi fără emfază care l-a salvat de la moarte şi este momentul să capete o recompensă. Descoperim aici cât de aproape este de realitate dramaturgul. El nu se sfieşte să arate cum se dădeau aprobările în epocă, pe colţ de masă, aşa cum noi astăzi aprobăm birocraţia contemporană prin încredinţări directe ale unor lucrări importante fără licitaţie. Recompensa constă într-o fabrică părăsită de unguri în retragere din Transilvania lor atât de dragă şi astăzi. A doua lovitură de teatru este renunţarea la acest mijloc fix care produce bogăţie în favoarea băncii şi implicit a patroanei de care este îndrăgostit fără cuvinte şi fără speranţe”.
Alţi Mitici din istoria teatrului…
E adevărat că piesa lui Camil Petrescu a fost jucată de mai multe teatre, dar – parafrazându-l pe Crăcănel al lui Caragiale – nu prea des. Camil Petrescu era perceput drept un intelectual subţire, cu preocupări filozofice, un scriitor care nu-şi părăseşte turnul său de fildeş şi nu prea are contact cu lumea reală, fie aceasta chiar ceva mai simandicoasă, cum ar fi angajaţii de diverse ranguri ai unei bănci. O reuşită artistică – susţine criticul Valentin Silvestru – a fost montarea din 1945 regizată chiar de autor cu o distribuţie avându-i ca protagonişti pe Niki Atanasiu (Mitică Popescu) şi Maria (Mimi) Bota (patroana Georgeta Elefteriade) şi din care făceau parte Yarodara Nigrim şi Carmen Stănescu. De menţionat şi faptul că Mimi Bota (1914-1966), una dintre cele mai frumoase actriţe ale epocii, a fost şi una dintre puţinele mari iubiri ale lui Camil Petrescu. A fost o reuşită artistică pentru că Mitică Popescu a fost îmbrăţişat de actori şi de public, jucându-se până în 1947, dar nu şi pe placul unor ziarişti. De exemplu, săptămânalul teatral BIS, după ce în trecut mai scrisese că toată lumea ştie că dl. Camil Petrescu nu are talent în meseria de autor dramatic, acum despre piesă scria că nu posedă nici calităţi literare, nici psihologice, nici concepţii sociale şi o cataloga net ca fiind o lucrare ratată.
Ceva mai aproape de ziua de azi a fost un Mitică Popescu tras în musical şi cu actorul Mitică Popescu în rolul personajului camilpetrescian Mitică Popescu. Se întâmpla la Teatrul Mic, prin 1982-‘83, pe vremea mult-hulitului director Dinu Săraru, iar piesa lui Camil Petrescu a fost frumos prelucrată, împachetată şi servită publicului ca musical de mare succes. Un succes care i s-a datorat atât materialului dramatic oferit de piesa lui Camil Petrescu, regiei lui Cristian Hadjiculea, dar şi partiturii muzicale semnate de Nicu Alifantis şi versurilor lui Alexandru Andrieș. Cred că nu puţini dintre spectatorii musicalului ieşeau din sală fredonând „Pălăria ştrengăreşte, pe-o sprânceană-o potriveşte, ac în lavalieră şi la butonieră floare, da, ăsta-i Mitică!”. Să-i amintim şi pe câţiva dintre actorii care i-au dat viaţă (şi succes!) lui Mitică al lui Petrescu&Hadjiculea&Alifantis&Andrieș: Nicolae Dinică (directorul), Sorin Medeleni (Buiac), Gheorghe Visu (secretarul general), Mihai Dinvale (casierul), Monica Mihăescu (patroana Georgeta Demetriade), Monica Ghiuță (Ana), Rodica Negrea (Angela), Doina Tamaș (Didi) şi Anda Călugăreanu (puştiul, care în versiunea lui Dan Tudor nu mai apare).
Un Mitică al secolului XXI
Regizorul Dan Tudor a mai umblat la schema de personal a băncii, mai reducând câte un post (inclusiv cel de subdirector, combinând şi condensând replicile directorului şi subdirectorului), renunţând la prietenele Georgetei şi la rolurile copiilor, produsul acestor epurări de personal fiind un spectacol mai condensat, mai alert, fără acţiuni colaterale care ar încetini ritmul spectacolului. Chiar dacă autorul nu face o analiză a situaţiei, priveşte atent realitatea socială, fotografiază atât de (pe nedrept) lăudata societate bucureşteană interbelică. Fotografiază acele relaţii (inter)umane din grupul de muncă atât pe orizontală (între colegi), cât şi pe verticală (de subordonare). Şi reţine că în mica echipă a băncii domneşte rutina zilnică: mai o semnătură, mai o ştampilă, mai un zvon, mai o bârfă, mai o solicitare de împrumut, timpul trece… Timpul trece, dar, în ceea ce priveşte viitorul băncii, domneşte incertitudinea, pândeşte falimentul… Cu totul colateral, prin secretarul general autorul prezintă şi modul discreţionar în care se distribuiau activele nou dobândite ale statului: prin încredinţare directă unor prieteni sau colegi, adică precum în anii de după 1989…
Regizorul Dan Tudor a colaborat în mod fericit cu autorul Camil Petrescu, cu simţul actorului-regizor reuşind să-i dea un plus de dinamism unui text care are şi părţi mai epice. Este suficient să amintesc episodul apelului nominal al morţilor din tranşeea de la Oituz, pe care regizorul îl promovează din epic în dramatic. O fază încărcată de dramatism căreia regizorul îi oferă o turnură comică aplaudată de public. Îmi pare că umorul actorului Dan Tudor este înrudit cu umorul actorului francez Pierre Richard, acel mare (şi blond) TIMID care se trata de timiditate după metode proprii şi ilar de greşite (sau, mă rog, „neperformante”). Este declanşator, chiar generator de gânduri şi fapte bune, la Mitică nu sex-appeal-ul său este cel care seduce, ci naivitatea sa nonşalantă, mărturie a unui suflet mare, această naivitate (prost mascată) este cu adevărat cuceritoare. Dan Tudor a reuşit să propună un Mitică foarte uman, plin de calităţi (de care pare că se ruşinează, pe care încearcă să le ascundă), dar şi cu oarece defecte (pe care pare că le etalează cu o ostentaţie) greu de crezut de către celelalte personaje. Mitică, acest Popescu al lui Petrescu (Camil), nu este un jmekeraş de periferie. Perimetrul în care se desfăşoară acţiunea este delimitat de Strada Lipscani, Piaţa Romană, Calea Victoriei, centru de greutate al piesei rămânând restaurantul Capşa, percepţia pentru şoseaua Mihai Bravul este aceea că se află undeva departe… Aşa că în mod sigur Mitică nu este doar bucureştean, ci este bucureştean din chiar centrul capitalei României dodoloaţe. Este un elegant care poartă doar pantofi de lac, merge cu trăsura pentru că – n’est-pas? – apparence oblige… Este un obişnuit al elegantului Capșa şi contaminat de cultura la cel mai înalt nivel, fiind şi un amabil şi săritor distribuitor de bilete pentru spectacolele de teatru şi operă, ba chiar şi monitor pentru colegii săi mai puţin cunoscători, îndrumându-i cu siguranţă pe căile culturii mari. Dacă, aşa cum susţinea Camil Petrescu, „poezia este pudoarea în expresia marilor sentimente”, Mitică este un personaj de-a dreptul poetic. Este nonşalant şi, chiar şi atunci când îl paşte o foarte posibilă concediere, fredonează cu nepăsare „la donna e mobile”… El care este un mare timid pozează în mare cuceritor, stârnind invidia colegilor şi gelozia colegelor. Timidul Mitică nutreşte o mare admiraţie faţă de reprezentantele sexului frumos pe care le urmăreşte la Capșa sau pe Calea Victoriei. Şi le mai şi face complimente pe atunci normale, dar care azi ar putea fi considerate fapte penale. Trăieşte din împrumuturi, supravieţuieşte din vinderea pardesiului şi paltonului, dar sustrage o fotografie a iubitei sale Georgeta, considerate un fel de stea (cu nume!) situată în sfere mult mai înalte, aşadar inaccesibilă condiţiei sale.
Dani Popescu în rolul directorului se comportă ca un mic dictator conştient de efectele deciziilor sale. Ardelean şi el (ca şi Buiac), consideră că lui Mitică i s-ar potrivi de minune proverbul ardelenesc: are multă minte, dar nu-i toată bună! Nu cunoaşte loialitatea faţă de firma pe care o conduce (nici faţă de Patroana care-i place), fiind gata s-o trădeze pe faţă dacă interesele proprii o cer. Abil, face tot ce-i cere patroana, mai ales că unele dintre iniţiativele ei îi servesc perfect interesele.
Cvartetul feminin păstrat de regizor (după ce a renunţat la câteva figuri fără prea mare pondere în acţiune) prezent pe scenă recompune în mic alcătuirea personajului colectiv feminin din anii imediat următori „marelui război”. Fie că e vorba de patroana Georgeta Demetriade, fie de funcţionarele Angela şi Didi sau de casnica Ana, sora lui Mitică, de la patroane până la funcţionare sau casnice, mai toate personajele feminine peste care războiul recent şi-a lăsat amprenta par să încerce să râdă ca să nu plângă. Ada Navrot este Georgeta Demetriade, o văduvă veselă, tânără, atrăgătoare, nepricepută în ale finanţelor (dar pricepută la creaţii de modă) şi care se consideră condamnată să salveze o bancă ce stă să se prăbuşească. O bancă aproape falită care rezistă din închirierea de spaţii şi vânzarea obiectelor sale personale mai valoroase. Ada Navrot dispune de o paletă expresivă cuprinzătoare, se pliază cu uşurinţă pe situaţii variate, cu gestică hotărâtă (doar e patroană!) şi voce puternică, când şăgalnică, când autoritară. Trece cu uşurinţă de la o stare la alta, de la suspiciune la satisfacţie. Ajutată şi de întâmplare (mare domn e hazardul!), patroana descoperă chiar alături de ea un bărbat inteligent, tandru, la nevoie eroic, care ar avea nevoie doar de puţină atenţie şi cizelare feminină. „Mi-e drag trăsnitul, naivul, unicul Mitică, această puşlama sentimentală, acest fanfaron cinstit, loial… Acolo unde alţii cântăresc totul, el îşi dă fără socoteală, muncă şi suflet… M-am săturat de ipocriţii eleganţi, m-am îmbâcsit de prostia aşezată… Îl voi scăpa de mizeriile pe care i le fac proştii practici… Mitică e un copil mare… şi prost crescut… dar am să-i arăt eu lui! De-acum nu-i mai merge!”. Raluca Tița este o Angelă (chiar cu aspiraţii de angel radios) care oftează după Mitică pe care-l acoperă cât poate, făcându-i lucrările, dar la o adică, în disperare de cauză, s-ar putea consola şi cu mai puţin. De exemplu, cu vreun (sub)director… Daniela Minoiu este colega de birou Didi, mai puţin înclinată spre romantism, mai puţin sensibilă la farmecul lui Mitică, ca atare mai puţin dispusă să-i ţină locul atunci când chiuleşte. Andreea Măcelaru Şofron este Ana, sora lui Mitică, văduvă de război (o realitate socială comună în epocă şi neglijată – cu mare succes! – de instituţiile de atunci ale statului). O femeie frumoasă care se zbate să-şi ţină familia (mai puţin convenţională) pe linia de plutire, ceea ce cu greu şi reuşeşte. Mai există câte o sursă de amuzament, un quiproquo (aproape clasic). Ana este luată drept nevastă sau amantă şi văzută ca o competitoare, ca o rivală, până la lămurirea lucrurilor.
Cristian Nicolaie este Jean Goldenberg, evreul descurcăreţ şi (contrar portretului-robot din epocă care-l prezenta ca zgârcit şi profitor) gata să-şi dea şi haina de pe el pentru un prieten aflat la ananghie. Fără ostentaţie, fără a îngroşa, fără a-şi trâmbiţa sentimentul de prietenie, este un prieten adevărat pentru Mitică (de fapt, singurul) pe care-l admiră pentru isprăvi mai mult închipuite, inventate, dar pe care-l cicăleşte mai tot timpul… Este un delicat care nu pregetă să-şi rişte sănătatea pentru a nu i-o periclita pe a prietenului său. Ion Haiduc îl aduce pe scenă pe Belgrădeanu, afaceristul foarte versatil, pe care orice scrupul moral grozav l-ar mai încurca. Cu tupeul pe care i-l dă poziţia de forţă în negociere (creditor!) este capabil să-i propună patroanei (aproape) direct un schimb care lui i se pare şi normal, şi echitabil. Adică puţin sex într-un mediu plăcut (departe de privirile soţiei) pentru amânarea achitării unei rate scadente dintr-o datorie. Ion Haiduc este un actor parcă anume făcut pentru comedie, un actor care-şi joacă cu succes toate atuurile expresive. Şi reuşeşte ca un personaj (mai curând) detestabil să-l facă oarecum scuzabil şi acceptabil pentru că – deh! – aşa erau vremurile şi obiceiurile. E şi asta o performanţă!
Mihai Marinescu este secretarul general, personaj de ale cărui decizii multe pot depinde, pare să fie dintre puţinii urcaţi pe scara socială care-şi mai aduce aminte de episoade în care viaţa sa a depins de acţiunile altora rămaşi pe fuşteiele de jos ale scării. Recunoscător pentru că a fost salvat de Mitică, nu se sfieşte s-o spună clar şi înclină puţin talgerul dreptăţii şi spre cei merituoşi şi modeşti, mai puţin ajutaţi de soartă. „Da’ ce? Numai escrocii să trăiască în ţara asta? Dacă ai vedea tu ce văd eu în fiecare zi la minister… dacă ai afla cum se adună averile în ţara asta numai pe lângă lege… nu mă înduioşază soarta băncilor şi a cuconetului parfumat şi lacom… e dreptul tău, nu fi dobitoc, că eşti cinstit şi la nevoie priceput…ai să înveţi că eşti mai deştept decât toţi… dar eşti tâmpit de modest”, îi spune el lui Mitică, nereuşind să-l convingă să accepte să primească o întreprindere de viitor şi să se lanseze în afaceri… Mircea Teodorescu, în rolul Buiac, este funcţionarul tipic, contabilul (fără mânecuţe), exemplarul de yesman, servil cu şefii şi mai mult decât exigent cu colegii. Pentru el contează doar deciziile şefilor şi cutumele de amploaiat care se gudură pe lângă şef, dând mereu ca exemplu seriozitatea ardelenească: „La noi în Ardeal nu se pomeneşte ca un funcţionar să întârzie la slujbă. Musai să vie înaintea domnului şef de birou, altfel nu are drept la leafă…”.
Scenografia semnată de Corina Grămoșteanu oferă un spaţiu de joc judicios compartimentat şi pe orizontală, şi pe verticală, spectatorul fiind introdus fără schimbări (majore) de decor şi fără timpi morţi în acţiunea piesei, fie că aceasta se desfăşoară în biroul băncii (al funcţionarilor şi al directorului) sau în spaţii private, acelea ale patroanei Georgeta sau ale locuinţei lui Mitică şi al surorii sale Ana.
După Mitică Popescu, un alt Mitică: Sfântul Mitică Blajinu
Un ajutor poate nesperat pentru reabilitarea bucureşteanului (românului) Mitică a venit peste vreo patru decenii de la un evreu. Mai precis, de la un scriitor român de etnie evreiască, Aurel Baranga (născut ca Aurel Leibovici în 1913 în Bucureşti, decedat în 1979, la 65 de ani, tot în Bucureşti), care a fost un important poet, dramaturg şi publicist român de origine evreiască. Dar a mai fost şi cronicar dramatic şi secretar literar şi director adjunct artistic al Teatrului Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti în vremea când directorul teatrului era Sică Alexandrescu. Pentru că a avut funcţii importante în PCR (a fost membru în C.C.), piesele sale au fost scoase nu numai din fondul activ al secretariatelor literare, dar şi din preocupările regizorilor (mai ales ale regizorilor şcoliţi după 1989). Una dintre piesele sale de rezistenţă este Sfântul Mitică Blajinu scrisă în perioada 1964-1965 şi a cărei premieră absolută a avut loc în 1967. O piesă dedicată soţiei sale, marea actriţă Marcela Rusu, o piesă care n-a ajuns uşor la public pentru că prin unele idei Baranga (ca şi mai înainte Camil Petrescu) deranja establishmentul…
***
Cred că Dan Tudor are ca proiect personal de lungă durată readucerea pe scenă a unor piese interbelice şi/sau personaje pare-se uitate de secretariatele literare ale teatrelor sau considerate ca fiind lipsite de interes pentru vremea actuală şi pentru publicul superinformat de azi. Amintesc în acest sens trei spectacole: Patriotica română de Mircea Ștefănescu, acest Mitică Popescu despre care povestim acum şi foarte recentul Titanic Vals al lui Tudor Mușatescu de la Teatrul Naţional Bucureşti. Pentru că ar trebui să ţinem cont de experienţa unui cunoscător al fiinţei umane, Søren Kirkegaard, care susţinea că „unicul răspuns strategic inteligent la mizeriile vieţii este să le sfidezi cu un hohot de râs”. Să râdem dar! Iar faptul că autorul încheie efortul de reabilitare a lui Mitică Popescu cu un happy end ca în filmele de familie americane (cu două nunţi în perspectivă) nu face decât să ne întărească cheful de râs. Şi de (re)vizionat spectacolul!
*Cristian SABĂU
