Ucenicul florentin al vrăjitorului parizian

0
6

„Făpturi factice sau umbre ale realităţii, născute din coşmaruri sau din deliruri absurde, personajele lui Matei Vişniec au toate ca patrie comună lumea de dincolo de oglindă… şi încearcă toate să spargă pojghiţa subţire ce le desparte de lumea noastră, căreia de fapt i-au aparţinut dintotdeauna” – Mirela Nedelcu Patureau

*Cristian SABĂU

„Primele spectacole pe care le-am văzut în viaţa mea au fost cele de bâlci şi cele de circ. De fiecare dată când la Rădăuţi venea circul sau se organiza un bâlci, ochii mei se făceau mari şi rămâneau deschişi şi hipnotizaţi zile întregi. Tiribomba, caruselul… clovnii şi dresorii, trapeziştii şi contorsioniştii, iluzioniştii şi scamatorii, iată primele mele repere teatrale, primii mei furnizori de magie…” Sunt acestea cuvintele lui Matei Vişniec, căruia o să-i spunem – simplu! – Maître Matei, în care ochii miraţi copilului lăudau cu privirea lor arta acelor maeştri ai fiorului şi râsului care sunt artiştii de open-air. Peste ani, în operele sale (în mod cert demne de un premiu NOBEL) a adus în faţa publicului figurile acelor artişti ai circului sau bâlciului, fie aceştia clovni, scamatori sau aruncători de cuţite, ipostaze prin care răsplăteşte tagma circarilor pentru momentele de încântare încercate în copilăria rădăuţeană.

În ultimele secvenţe ale filmului „A fost odată în America”, Segio Leone „pedepsea” un personaj punându-l să se arunce în malaxorul camionului care colecta şi mărunţea deşeurile. Omul, ca ultim (şi deosebit de toxic) deşeu al societăţii. În spectacolul teatrului toscan „Telluris Associati” extras din „Teatrul descompus – Omul pubelă” al lui Matei Vişniec, într-un spaţiu gol ameninţat doar de deşeuri produse de OM, un virtuoz al iluziei (şi vorbelor) invită auditoriul la discuţii pe teme serioase. Discuţii pe teme etern valabile pentru umanitate. De exemplu, relaţiile oamenilor cu fluturii, cu melcii, cu gândacii de bucătărie sau – mai rău – cu filozofii. Istoria (mai ales cea recentă) demonstrează că – în general – ca om „n-ai energia de a riposta”. Din cauza asta omul se depreciază, ajunge rapid o ladă de gunoi, nimic altceva decât un container care „atrage imperativ gunoiul”. Şi măcar dacă omul, această trestie gânditoare, acest animal ciudat, ar fi capabil să spună corrrect şi clar „sfoară”, dar nu, nu-i în stare… Şi până la urmă trebuie să admiteţi că totu-i doar „neant, vid, vacs…”, omenirea-i toată un soi de recycle-bin abia aşteptând să fie golit şi dezinfectat…

Vă simţiţi cumva stresat(ă), dezamăgit(ă), alienat(ă), ostracizat(ă), aneantizat(ă)? Vi se pare că nu vă găsiţi locul în societatea bunăstăăării, emancipăăării, ecologizăăării? Mie aşa mi se pare şi tocmai de-asta cred că v-ar prinde bine o cură de brain-washing – procedeu nici măcar de ultimă oră – o mică şi inofensivă spălare de creier. O spălare făcută ştiinţific şi septic, potrivit normelor în vigoare, sănătoase, riguroase şi mai ales viguroase, nu poate dăuna sănătăţii. Mai mult, venim în întâmpinarea unor potenţiali clienţi cu (pasagere!?) dificultăţi financiare, asigurându-i că pot achita întreaga procedură în rate prietenoase… Hai, încercaţi, n-aveţi nimic de pierdut…

Poate vreţi să vă ţineţi mai departe de mrejele socialului, să vă adăpostiţi, să staţi mai departe de lumea dezlănţuită? Judecând serios, analizând temeinic, Maître Matei a găsit soluţia şi pentru aceste potenţiale pericole: intraţi într-un cerc (fie acesta chiar şi un cerc de studiu sau de interese…)! Nu întrebaţi „de ce?”, credeţi şi vă conformaţi! Şi să ştiţi, statisticile pot depune mărturie, „de când a fost inventat cercul omenirea o duce mult mai bine”.

Autorul textului jucat cu mare succes în mai toată lumea ne arată că, printr-un ciudat mimetism, trăind între reziduuri ne putem transforma în reziduuri sau în recipiente pentru reziduuri, în pubele vii. Matei Vişniec ştie să plaseze poante printre idei profunde, să ia în răspăr filozofia pretenţioasă şi chiar existenţa umană, se amuză parcurgând adâncimi de adevăr şi înălţimi de sens, glorificarea şi deriziunea se înţeleg de minune. Evaluarea stării societăţii prin mijloace teatrale nu o face cu detaşarea unei fiinţe care se consideră superioară, ci de pe poziţia unui observator implicat. De pe poziţia celui care comentează (sau poate critică?) starea de lucruri la care este coparticipant şi ca atare (cel puţin parţial) coautor. E clar, autorul este de-al nostru, este şi el un „mec” aflat înăuntrul fenomenului, nici el nu e scutit (ceea ce ar putea să ne bucure) de efectele colateral-negative ale succeselor umanităţii… Din textul său aflăm că ne aflăm în aceeaşi oală cu Matei Vişniec, suportăm cu toţii efectele încălzirii globale şi prin „amprenta de carbon” personală contribuim cu toţii la deteriorarea naturii şi… aşa ne trebuie dacă n-am fost în stare să spunem sfoară!

Maître Matei ne (a)trage pe toţi într-o situaţie curat ireală, în Timpul fluturilor, al melcilor şi al ploii, ameninţări împotriva cărora soldaţii n-au nicio şansă de izbândă. Desigur, heralzi ai lumii noi, de după brain-washing-ul general, pot fi doar nebunii şi clovnii, doar ei pot spune adevăruri care acelora ce ţin cont de corrrectitudinea politică le sunt strict interzise…

Şi toate astea ni se întâmplă nouă, tocmai acum când

tocmai acum când celebra interogaţie a unui prinţ danez considerat nebun a căpătat – cred – o nouă formă, a fost reeşapată şi poate fi superior reformulată ca „To have more, or not to be”… (sau ceva pe-aproape),

tocmai acum când dictatura obiectului de unică folosinţă (o fi şi conştiinţa aşa ceva, de folosit într-o singură împrejurare), când „primatul exactităţii goale” ordonează viaţa planetei,

tocmai acum când (cum bine zice Maître Matei)…

„…Văzutul duce în spate nevăzutul,

când nimeni nu te vede din interior,

când sub pleoapa ta se află o gheară,

o gaură neagră, un meteor…”

tocmai acum când exerciţiile de virtuozitate propuse publicului (mai ales virtuozitatea logopedistă care cere pronunţarea clară a cuvântului sfoară cu gura închisă – adevărat exerciţiu de jonglerie vocală, poate eliberatoare dacă… dacă…),

tocmai acum când asistăm la ciudate dispariţii care (teoretic) au mai golit câteva fotolii de „locatarii” care le ocupaseră cu bilete în regulă cumpărate de la casa de bilete a teatrului…

tocmai acum când ploaia asta (de noiembrie) ca şi aceea a lui Maître Matei, ploaie ranchiunoasă şi insidioasă, (ne) pătrunde în toate alea, o ploaie poate mai periculoasă, ca fluturii, ca melcii, ca şopârlele sau ca broaştele luate la un loc… Da’ ce s-o mai lungim, are dreptate Maître Matei când spune „da’ mai lăsaţi-o baltă, că e periculos!”. Oh, Merde! Pardon, am vrut să vorbesc mai frumos, aşadar… CAZZO!

Textul generos al „Omului-pubelă” constituie o ofertă tentantă pentru orice regizor, care poate găsi suficient material pentru un spectacol bun. Textul lui Matei Vişniec şi viziunea regizoarei Letteria Giufre Pagano oferă o platformă înaltă de roluri, multiple posibilităţi de etalare a talentului şi disponibilităţi ale actorului, de la mobilitatea facială la intensitatea privirii şi de la pertinente remarci făcute în fuga mare (fugă la propriu, deşi tot pe loc, pe loc, pe loc…). Costumaţia se schimbă şi se diversifică (se adaptează la personaj) frenetic în timpul reprezentaţiei, sub umbrela protectoare a luminii stroboscopice doar machiajul-mască rămâne imobil ca expresie. Peruca unisex i-a permis actorului să intre în personajul colectiv al nebunelor aflate într-un soi de transă şi terorizate, în ordine, de fluturi, de melci sau de ciudata ploaie… Repertoriul de stări, dinamica emoţională şi mobilitatea cu care Tazio Torrini parcurge toată gama de trăiri, face ca Iluzionistul Om-Pubelă made in Toscana să capteze atenţia şi să tragă spectatorul în nişte întâmplări suprarealiste, întinzând nişte mreje, oferind nişte nade estetice, greu de refuzat… Şi chiar refuzând amabila şi insistenta invitaţie de a participa la crearea spectacolului, ca membru al publicului tot m-am simţit împins să pun mâna pe tancul de pe scenă şi să trag, să trag, să trag… Şi asta chiar fără să ştiu dacă tancul în cauză era un Panzer, un Sherman sau un T-55… deşi cred că era un tanc chinezesc… s-o fi aflat şi pe-acolo pe la Florenţa câte ceva despre secolul asiatic…

Spectacolul „global” al iluzionistului omului-pubelă toscan a fost o reuşită, un profit mare obţinut cu cheltuieli (materiale) mici, dar cu eforturi umane mari!…

Prin toate segmentele sale, text-regie-scenografie-sunet-lumini, spectacolul pe care Tazio Torrini, acest ucenic toscan al vrăjitorului parizian Matei Vişniec, l-a oferit a fost o dovadă că se pot obţine performanţe artistice şi fără desfăşurări importante de forţe, fără distribuţii numeroase… şi sunt destule dovezi că „omul poate munci până când moare fără să-şi dea seama când oboseşte din cauza plăcerii sau a excitaţiei pe care i-o provoacă instrumentele cu care lucrează”. E valabil pentru orice domeniu, chiar şi pentru teatru. Este de-ajuns un text bine pus în valoare de o idee regizorală corect articulată cu scenografia şi bine servită chiar şi de un singur actor, dispus să-şi clameze adevărurile, să-şi plângă înfrângerile, să-şi lingă rănile sau să alerge fără să se poată opri (deşi şi-ar dori!) în timp ce explică cine, când, unde, ce şi cum… Sau să danseze de bucurie, sau să se tăvălească de durere câteva minute. „Câteva”, adică, mai precis, vreo sută (100!)! Ce e aşa mult? Vă asigur că pentru foarte mulţi actori români… DA!

Tazio Torrini, iluzionistul-executant al trioului Matei VişniecLetteria Giufre PaganoTazio Torrini, este un fel de ucenic vrăjitor care pare că a uitat password-urile pentru diverse numere ale demonstraţiei, dar ştie sigur că oricum iluzia este stăpâna lumii acesteia şi asta chiar dacă bagheta magică ordonatoare a lumii, pelerina ca o cortină a misterului şi jobenul ca un rezervor producător de mici minuni (din care pot evada un şoricel alb sau un iepuraş negru sau… sau…) mai pot suferi câteodată câte o pană, câte o cădere intempestivă, câte un black-aut, cum spunem noi, tinerii…

O carieră de actor începută „în joacă” cu filmul „Acea zi atât de lungă” (1997, regia Roberto Riviello) în care Tazio Torrini este poetul Dino Campana (la vârsta adolescenţei), carieră continuată cu studii serioase şi cu multe reprezentaţii de succes oferite nu doar publicului italian, ci şi celui european (inclusiv românesc). Şi nici regizoarea Letteria Giufre Pagano, nici actorul-iluzionist Tazio Torrini nu se află la primul contact cu dramaturgia română şi cu publicul românesc. Compania Telluris Associati (înfiinţată în 1998) este şi producătoarea spectacolului „Coloana infinită” pe textul omonim al lui Mircea Eliade (realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român), spectacol care s-a „plimbat” prin ţară de la Oradea până la Târgu-Jiu, pe toate scenele asigurându-şi preţuirea (şi aplauzele!) publicului.

„Teatrul lui Vişniec deranjează. Nu este defel inocent, pentru că, deşi autorul nu dă sentinţe morale, incită la reflecţie… El pune în faţa spectatorului o oglindă în care reflectă interogaţiile noastre asupra OMULUI, asupra dificultăţilor sale de a comunica şi de a trăi într-o societate care adăposteşte felurite forme de alienare…”, susţinea Marie-Claude LE STANC, cea care a montat (la Paris) „Omul-pubelă” cu aproape două decenii în urmă. Culme a stabilităţii într-o lume foarte fluidă, judecata mai sus amintitei doamne rezistă şi în zilele noastre… Iar în cadrul Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio, ediţia 2017, a fost foarte bine servită de spectacolul oferit de Compania Telluris Associati, spectacol în care Tazio Torrini a condensat şi esenţializat admirabil varianta cu trei actori produsă în urmă cu câţiva ani.

În chip de concluzie a spectacolului Companiei Telluris Associati, reluând o replică a lui Tazio Torrini (tutto bene?), aş putea răspunde cu un apăsat SI! Atât de bine ne merge încât adaug un ţipăt din rărunchi: AIUTOOO!!!

Lasa un raspuns