Teatrul Nottara a adus în scenă Alienare cât cuprinde: multă, diversificată, pentru toate gusturile, pentru toate buzunarele, în…„Cumetrele” lui Michel Tremblay

0
65

„Cumetrele” lui Michel Tremblay

„Am înţeles, din vorbele cumetrelor, societatea care le-a alienat. Am învăţat de la ele că scena nu e numai o oglindă, ci şi o memorie colectivă.” – Petre Bokor (Cluj, 1940 – Montréal, 2014)

*Cristian SABĂU

„Cumetrele” – o colecţie de dezamăgite
„Cumetrele” lui Michel Tremblay, la început 15 la număr, mai de curând sunt doar 12 (exact o duzină, am spune, poate din cauză de criză); „cu voie de la autor” s-a renunţat la cumetrele Gabrielle Jodoin, Ginette Ménard şi Yvette Longpré, replicile lor fiind redistribuite sau suprimate. Deşi la premiera din Montréal au vorbit doar în joual (franceza populară din Quebec), în cei peste 60 de ani de existenţă cumetrele au colindat deja toate continentele (ei hai, Antarctica nu) şi vorbesc într-o grămadă de limbi. Le vorbesc africanilor, asiaticilor, sud-americanilor despre viaţa aceea „blestemată, imbecilă, idioată…” din Canada de după război, punct de vedere consensual al unui adevărat cor al cumetrelor nemulţumite. Despre viaţa epocii în care urmările războiului nu se şterseseră şi bunăstarea era pentru mulţi canadieni încă departe. Nu este important cât este literatură şi cât observaţie psiho-sociologică în „Cumetrele”. Important este că femei de rase diferite, de pe meridiane şi paralele îndepărtate, din zone cu alte culturi şi cutume se întâlnesc şi se regăsesc în personajele lui Tremblay. Concepute în 1965, într-o vreme când Canada nu devenise încă ţara spre care s-au îndreptat speranţele atâtor est-europeni, asiatici, sud-americani şi africani (doar australieni şi neozeelandezi nu!) ca spre o posibilă salvare, Cumetrele prezintă realitatea nudă şi crudă a Canadei anilor ’60. Scrisă în 1965 şi după 3 ani de încercări eşuate (în fine) reuşind să fie prezentată în 1968 la „Teatrul cu Cortina Verde” din Montreal, piesa cunoaşte imediat un succes răsunător, începe să circule în Canada francofonă. Dar marşul mondial şi (triumfal!) al cumetrelor a fost după traversarea Atlanticului când în 1973, cu largul concurs al lui Jean-Louis Barrault, au fost prezentate la Paris în Spaţiul Cardin, spectacolul fiind aplaudat 20 de minute…
„Cumetrele” lui Michel Tremblay şi-au început călătoria în 1968 la „Teatrul cu Cortina Verde”. De atunci s-au plimbat (şi continuă să o facă) prin toată lumea, le-au vorbit spectatorilor despre viaţa lor amărâtă în mai toate limbile: în franceză, engleză, spaniolă, portugheză, japoneză… Din 1994 cumetrele lui Tremblay le-au vorbit şi spectatorilor din spaţiul românesc, la Bucureşti pe Calea Victoriei la Odeon, la Chişinău, Craiova, Piteşti şi acum poposesc din nou la Bucureşti, pe Bulevard, la Nottara. Aşadar, după ce au bătut Mapamondul, cumetrele „chebecoaze” au ajuns iarăşi în România noastră, unde sunt foarte bine primite, spectacolul de la Nottara fiind foarte solicitat (şi „vândut”).

Piesa lui Tremblay a intrat deja în istoria literaturii canadiene, fiind studiată în toate liceele. După cum susţine într-un număr din 1987 revista „Lire”, „Cumetrele” este una dintre cele 50 de piese pe care trebuie să le cunoască cineva care se ocupă de teatru, de evoluţia dramaturgiei de la origini şi până azi. Pentru spectatorii care n-au văzut montările de până acum, întâlnirea cu aceste cumetre venite din Canada (şi din alt timp istoric) şi găzduite (o perioadă – sper – cât mai lungă!) pe scena nottaresciană este o întâlnire cel puţin interesantă. Cu un mod de viaţă poate depăşit pe-acolo pe la „ele”, dar nu şi pe la noi. „Duzina de cumetre” nottaresciene oferă o gamă de personaje interesante, credibile, amărâte, dintr-un motiv sau altul… Aproape incredibil de amărâte pentru o ţară cu atâtea posibilităţi, pentru un ambient social cu nivel mediu de invidiat, fie chiar şi în contextul social dat, piesa fiind scrisă pe baza realităţilor anilor ’60.

Cine este acest Michel Tremblay?
Născut în 1942, Michel Tremblay este unul dintre cei mai cunoscuţi, mai recunoscuţi şi mai prolifici autori, nu doar ai Canadei (mai precis ai Québec-ului), ci ai întregii lumi contemporane. Tremblay a abordat cu succes toate genurile literare, este romancier, traducător, scenarist, dar mai ales dramaturg. Despre opera sa dramatică el obişnuieşte să spună: „Ştiu ce vreau să spun prin teatrul meu. Aş vrea să fac un adevărat teatru politic, dar ştiu că teatrul politic e plictisitor. Aşa că scriu fabule”. Are, aşadar, un program.

A debutat în 1964 la Radio Canada cu piesa „Trenul” prezentată la un concurs pentru tinerii dramaturgi, concurs la care a câştigat premiul întâi. A imaginat un adevărat ciclu al „Cumetrelor”, ciclu care mai cuprinde piesele Din bucăţi (1970), Trei plimbări (1971), A ta pentru totdeauna, Marie-Lou (1971), Mâine-dimineaţă Montrealul m-aşteaptă (1972), Hosanna (1973), Ducesa de Langeais (1973), Bonjour, bonjour (1974), Surpriză! Surpriză! (1976), Manon blestemata, Sandra binecuvântata (1977), Albertine în cinci timpi (1984), Ilustrate animate (1990), Asta-i lumea adevărată? (1987).

A scris şi un ciclu de 12 schiţe autobiografice şi de prezentare a cinematografiilor franceze, americane şi canadiene din Québec. Doar câteva titluri dintre cele aproximativ 70 cuprinzând proză, teatru, traduceri: Douăsprezece lovituri de teatru (1992), Vecina noastră cea grasă e gravidă (1976), Primul pătrar al lunii, Un înger încornorat cu aripi de tablă (1994), Ducesa şi plebeul (1999). O piesă prezentată în 1998, Încă o dată, vă rog, prezentată simultan la Teatrul cu Cortina Verde în franceză şi la Centaur Theatre în engleză, a înregistrat un succes care ameninţa să-l egaleze pe al Cumetrelor. Din vasta operă a lui Tremblay mai menţionăm titlurile: „E rândul tău, Laura Cadieux” (1973), „Douăsprezece lovituri de teatru: povestiri” (1992), „Noaptea Feţilor-Frumoşi” (1995)‚ „Fantoma lui Don Carlos” (1996), „Patruzeci şi patru minute, patruzeci şi patru secunde” (1997), „Hôtel Bristol New York, NY” (1999), „Bomboane asortate” (2002), „O gaură în zid” (2006), „Traversarea continentului” (2007), „Traversarea oraşului” (2008), „Traversarea sentimentelor” (2007), „Pasajul obligatoriu” (2010), „Cheile Paradisului” (2013), precum şi „Trilogia notebook-ului” formată din „Caietul negru” (2003), „Caietul roşu” (2004) şi „Caietul albastru” (2005).

Pe plan personal, Tremblay este gay declarat, militează pentru drepturile minorităţilor sexuale (LGBT), fiind foarte explicit în „A fost odată în Est” (1973), regizor André Brassard, şi în filmul „Cu inima deschisă” (1984). Nu i-a plăcut niciodată comportamentul considerat „masculin”; într-un interviu din 1987 pentru postul de radio CBS arăta că „are 45 de ani şi nu şi-a dorit să conducă maşina”. „Sunt un exemplar ciudat”, spunea el, „un homosexual căruia nu-i plac bărbaţii”.

Pe plan politic, după ce în tinereţe a militat pentru independenţa Québec-ului şi desprinderea de Canada, după ce partidul quebecoaz a câştigat alegerile, cam după 2006 şi-a mai nuanţat opiniile, limitându-se la „suveranitate deplină” (ei, cum o fi aia?). Dar mai ales s-a remarcat prin atitudinea intransigentă manifestată faţă de impunerea limbii engleze ca unică limbă de comunicare în Canada. Să nu uităm că Tremblay a scris „Cumetrele” în perioada „revoluţiei tăcute” a anilor ’60, în care societatea canadiană era dominată de vorbitorii de engleză, iar femeia era doar figurantă în dramaturgia epocii. Introducerea femeii canadiene de limbă franceză şi din clasa muncitoare în mainstream-ul teatrului canadian era un act de contestare a establishment-ului bazat pe regulile sociale dictate de Biserica Catolică şi de majoritatea anglofonă. Câţiva ani nici n-a acceptat traducerea în engleză a piesei, aşa cum n-a acceptat niciodată bilingvismul preconizat de guvernul Canadei. Bilingvism pe care l-a catalogat ca „stupid”, subliniind că nu i se poate cere „unei gospodine din Vancouver să se exprime fluent în engleză şi franceză”.

Cumetrele lui Tremblay („antieroinele care au incendiat scena”) au scandalizat publicul cu câteva luni înainte de premiera din 28 august 1968, fiind prezentată la o lectură publică în 4 martie 1968, în regia lui André Brassard, la „Teatrul Ucenicilor Vrăjitori” şi având în distribuţie actriţe bine-cunoscute ale epocii. În seara premierei ce se aştepta cu mare tensiune şi emoţie, Tremblay şi Brassard acordă un interviu emisiunii „Azi” în care Brassard „justifică” montarea piesei astfel: „Le-am pus actriţelor oglinda în faţă şi le-am spus: Astea sunteţi; vă convine sau nu, dar astea sunteţi!”. Şi se pare că le-a convenit…

O şezătoare canadiană de lipit timbre
Piesa ne prezintă o „serată de lipit timbre” organizată de doamna Germaine Lauzon, fericita câştigătoare a premiului de un milion de timbre. Serata este de fapt o autentică şezătoare „informală” care se desfăşoară în bucătărie, unde gazda adună 12 femei pe care le aşază pe scaune aduse de pe unde apucă. Pe fiecare scaun se aşază un destin feminin neîmplinit în raport cu propriile aspiraţii sau prin comparaţia cu celelalte 11, dar şi cu restul lumii. Destine dacă nu tocmai tragice, triste… chiar îngrijorător de triste, mult sub „buna” medie a insatisfacţiei sociale… Şi cum din insatisfacţia personală vine invidia, din invidie vine revolta bine mascată, în final chiar şi hoţia-i gata… Păţaniile câştigătoarei premiului de un milion de timbre a lui Tremblay par să certifice ideea că milionarii nu sunt cei mai fericiţi dintre oameni. Prin norocul lor pot chiar cauza sau favoriza o descărcare a invidiilor celor mai puţin norocoşi… N-am experimentat senzaţia, dar se pare că bieţii milionari nu o duc tocmai bine, invidia celor din jur fiind cauzatoare de stres… Şi pe urmă mai e şi eterna grijă de a nu fi furat…

Stadii, forme şi vârste ale eşecului
Aproape fiecare din duzina de cumetre are de ce se plânge: lipsuri sau plusuri îngrozitoare. De multe ori în piesa lui Tremblay se fac auzite cuvintele „afurisita asta de viaţă…”. Fie că sunt completate de gazdă, cumătra Germaine Lauzon, printr-un „că doar n-oi fi câştigată la belciuge, să vă servitoresc pe toţi”, fie că sentimentul este descris mai rotund prin „această viaţă blestemată, imbecilă, idioată…” de un adevărat „cor al cumetrelor nemulţumite”. „Eu trăiesc în căcat şi o să mor în căcat” este convingerea cumetrei Marie Ange Brouillette (poate că şi numele ales, Brouillette, este doar o uşoară alterare a substantivului concret brouette = roabă, tărăboanţă), invidioasă făţiş pe norocul cumetrei Germaine, care… „başoalda dracului, nu-i nici mai deşteaptă, nici mai gospodină”, nici mai… nici mai…

Domnişoara Des-Anges Verette, vestită „colecţionară de perii” (şi gazdă emoţionată a comis-voiajorului care le răspândeşte în „teritoriu”), în ciuda înfăţişării de fată cuminte, amatoare de bancuri fără perdea despre călugăriţe violate pe care le reţine şi le spune cu voluptate şi „participare emoţională intensă”, şi-ar dori un bărbat pe care nu-l are…

Pe Thérèse Dubuc a lovit-o o (mare) nenorocire: soţului său i-a fost mărit salariul. Numai că acum depăşeşte plafonul şi asistenţa socială nu-i mai ţine soacra într-un „institut” (noţiune cam pretenţioasă pentru mai obişnuitul „azil”). Aşa că acum s-a trezit că trebuie s-o îngrijească singură pe cea mai bătrână dintre cumetre, Olivine Dubuc, de 92 (sau 93, nu se ştie exact) de ani, care se comportă ca un copil… În mod mai puţin aşteptat, dar vehement, cumătra Rose Ouimet se plânge de hipervirilitatea soţului, adevărat hărţuitor, care o foloseşte intensiv: „Cristosul mamii ei de sulă… de două ori pe zi, 365 de zile pe an…”, cu adevărat abuzată sexual, dar în tăcere şi în deplină legalitate… Spre exasperarea unora (o mică minoritate, dar drepturile minorităţilor trebuie respectate!), legile au şi ele limite când e vorba de activităţile din patul conjugal… Cumetrele Rhéauna Bibeau şi Angeline Sauvé se plâng în primul de sănătatea şubredă, Rhéauna suportând 17 operaţii („un rinichi, un plămân, un sân…”), iar Angeline de artrita supărătoare. Dar şi de moravurile celor din jur… Domnişoara Linda Lauzon, la cei 20 de ani, e nemulţumită că amestecul părinţilor în „treburile sale” îi limitează independenţa. Lise Paquette are motive serioase să fie nemulţumită de viaţă: la 20 de ani e o biată vânzătoare, sărăntoacă, sedusă, gravidă şi abandonată. Pe scurt, este apăsată de prezent şi fără perspective pentru viitor…
Situaţia cumetrei Pierette Guérin, sora cea mai mică a cumetrelor Germaine şi Rose, în copilărie speranţa familiei (premiantă la matematică, la franceză, până şi la religie, cu un posibil viitor de învăţătoare), iar la adolescenţă oaia neagră, renegată, este chiar îngrijorătoare. Ajunsă la 30 de ani, după o convieţuire de 10 ani cu Johnny care i-a exploatat şarmul (care atrăgea clienţii la bar), a fost „azvârlită ca o gioarsă”, fără un ban, fără vreun viitor îmbietor…

Iese (oarecum) din rândul cumetrelor Lisette de Courval care are guler de vizon şi face călătorii în Europa cu transatlantice elegante. Şi poate nu degeaba are şi particula „de” în nume… Dar până şi ea pare nemulţumită de starea gulerului de vizon pe care trebuie să-l schimbe (şi-l şi oferă spre vânzare ca pe un curat chilipir)… Şi, bineînţeles, toate cumetrele căsătorite sunt nemulţumite (într-un fel sau altul) de bărbaţii lor, „nişte amărâţi pe lângă care orice bărbat arată mai bine…”.

Expresii şi percepţii… oarecum… oarecum…
Potrivit spuselor cumetrei Des-Neiges-Verette, viaţa în Europa trebuie să fie tare tristă pentru că europenii n-au timbre care pot aduce obiecte. Au doar timbre poştale… Tare trist… Aceeaşi percepţie negativă asupra Europei o are şi Lisette de Courval, cea mai umblată dintre cumetre, care are la activ câteva excursii pe bătrânul continent. Fiindcă cumetrele n-au fost educate prin pensioane, nu lipsesc durităţile de limbaj: „Să nu te băşeşti mai sus decât ţi-e curul”, îi azvârle cumătra Rose cumetrei Lisette, iar „mi se fâlfâie” pare să fie o expresie uzuală în vocabularul tinerei Linda. Opinii total disjuncte sunt vehiculate despre abatele cel nou a cărui personalitate se situează între limitele „un sfânt” şi „un labagiu”, trecând şi prin stadiul „un mocofan”… „Vineri la bar, duminică la biserică! Doamne, ce oroare, ce calamitate!”, intonează corul cumetrelor revoltate de „ieşirea din rând” a domnişoarei Angeline Sauvé pentru că „…barul este drumul spre infern! Să pui piciorul în bar e un păcat mortal!”… acolo se aciuează o faună periculoasă, „un loc cu femei perverse”… Scuza şi protestul vehement al tinerelor Lise, Ginette şi Linda („Baru-i foarte haios”) nu reuşesc să convingă majoritatea matură care respinge fără argumente şi cu ton dur evaluarea mai tinerelor cumetre. Aşa că domnişoara Rhéauna o pune pe Angeline să aleagă „Ori eu, ori barul!”. Dacă există un numitor comun al cumetrelor, acest numitor e debusolarea.

Cumetrele nottaresciene, una câte una
În rolul cumetrei Germaine Lauzon, Ada Navrot este nu numai o fericită câştigătoare a milionului de timbre şi lidera memorabilului party de lipit (sau de lins?), ci, rând pe rând, o mamă îngrijorată de comportarea fiicei pentru a cărei educaţie foloseşte metode extreme (curat daco-getice: „Eu am făcut-o, eu o omor!”), o soră nemulţumită de comportarea mezinei Pierrette, o gospodină covârşită de treburile casei. Iar în finalul vijelios, o adevărată şi convingătoare Erinie…
Cu un „look” aparte cerut de distanţa dintre condiţia sa (de renegată) şi a celorlalte (aflate „în rândul lumii”) este apariţia actriţei Raluca Gheorghiu într-o admirabilă partitură a Pierettei, fata sedusă, folosită şi abandonată, care nu mai are nici tinereţe, nici prospeţime, nici iluzii: „M-a azvârlit ca pe o gioarsă… Sunt terminată… Am 30 de ani, dar mă simt de parcă aş avea 60… Nu ştiu ce-o să mă fac!”… Chiar, ce-ar trebui să facă biata fată, dat fiind că – vorba unui cunoscător indigen – dacă de dragoste n-ai avut parte până la 20 de ani, dacă de bani n-ai avut parte până la 30, ce să mai aştepţi…
Corina Dragomir (care-şi asumă şi regia) este cu multă convingere şi pe şest o foarte păcătoasă domnişoară Angéline Sauvé care, crescută de călugăriţe, „a învăţat să râdă la 55 de ani dintr-o întâmplare” şi care de patru ani frecventează în fiecare vineri – „pe blat” – barul în care Pierette este „baristă”. Personajul său oscilează cu graţie între tentaţia „păcatului mortal” al vizitei săptămânale la bar şi teama de a fi descoperită şi repudiată de majoritatea dictatorială a cumetrelor.
Marina Palii apare în rolul tinerei vânzătoare însărcinate (şi abandonate de iubitul „dispărut în ceaţă după frumoasele promisiuni”) Lise Paquette, o tânără într-adevăr debusolată şi lipsită de perspective, care caută cu disperare o ieşire din situaţie. Dar are în vedere o revanşă à la Rastignac („Am fost tot timpul săracă… am intrat în viaţă pe uşa din dos, dar o să ies pe cea din faţă! Şi nimic n-o să mă oprească!”). Iar „duetul” Marina Palii – Raluca Gheorghiu, duet pe două vârste şi ipostaze ale eşecului având ca refren întrebarea patetică „Oare ce-o să mă fac?”, este unul dintre momentele de culme ale spectacolului, alături de momentele „corului” cumetrelor în recitative de impact ca „Odă lui Bingo” şi „Această viaţă”.

Cristina Casian în rolul cumetrei Thérese Dubuc evoluează cu dezinvoltură de la stadiul de adevărată mucenică până la cel de noră sătulă de soacra senilă, al cărei comportament îl disciplinează cu sonore lovituri de tavă în cap şi cu exilarea într-un colţ al încăperii. Cât despre senila cumătră Olivine Dubuc, este interpretată într-un rol cu puţine vorbe, dar cu multe pozne, cu tăvi încasate în cap şi cu mult şarm – în travesti – de Alexandru Mike Gheorghiu. A fost acest travesti opţiunea regizoarei Corina Dragomir aflate în vădit cumul de funcţii (apare şi în distribuţie în rolul „păcătoasei” cumetre Angeline Sauvé), deşi Teatrul Nottara nu duce lipsă de actriţe capabile (şi cred că şi disponibile) oricând pentru a intra în rolul mai mult decât nonagenarei şi poznaşei cumetre Olivine.
Dezamăgită este şi Laura Anghel în rolul cumetrei Rhéauna Bibeau. Este intrigată de comportamentul reprobabil al unor membri ai mediului său, dar de-a dreptul zguduită de faptul că prietena ei de-o viaţă duce de patru ani o „scandaloasă” existenţă paralelă.
Nu doar dezamăgită, ci de-a dreptul făţiş scandalizată de norocul alteia (un noroc pe care nici măcar „nu-l merită”) este Anca Bejenaru în rolul cumetrei Marie-Ange Brouillette, o militantă pentru vorbirea „nepretenţioasă” (un eufemism pentru „vulgară”) a celor „care n-au fost în Europa şi nu-s obligaţi să vorbească frumos”.
Raluca Tiţa în cumătra Des-Neiges-Verrette este (încă!) în aşteptarea bărbatului pe care-l visează nu ca pe un Făt-Frumos, dar nici ca pe o amăgire. Doar ca pe o salvare din rutina singurătăţii – un bărbat obişnuit, asemănător acelora care n-au încercat s-o pipăie în semiobscuritatea sălii de cinematograf. O visătoare care, ca şi colegele de la serata de lipit timbre, nu refuză o tentantă invitaţie la şterpelire.

Ioana Abur prezintă o Lisette de Courval care a făcut un pas înainte, părăsind de fapt condiţia cumetrelor („Femeile astea sunt de-a dreptul ordinare, nu trebuie să ai relaţii cu ele”). O Lisette vizibil mai elegantă decât restul cumetrelor, conştientă de superioritatea pe care o prezintă ostentativ a celei care a cunoscut senzaţia plăcută a traversării oceanului pe un transatlantic cu un locotenent chipeş (din păcate „insuficient încurajat”, vai, ce greşeală…), a tolănirii într-un şezlong pe punte ţinând în mâini cu o carte bună, poliţistă (bien sur)…

Mihaela Subţirică în rolul tinerei Linda Lauzon este o fată care încă mai crede într-un viitor mai luminos (depinzând în bună măsură de creşterea salariului iubitului său, posibil viitor şefuleţ), sprinţară, voluntară, convingătoare, cu opinii clare pe care le afirmă decis prin vorbe şi atitudini fără echivoc.
Daniela Minoiu în rolul cumetrei Rose Ouimet este şi revoltată, şi resemnată; în epoca în care abordarea intimităţii sexuale era un TABU adoptă o poziţie dificilă şi îndrăzneaţă, valorificând posibilităţile de exprimare ale „revoltei în genunchi” faţă de condiţia femeii în epocă de perpetuă exploatată („casnic şi sexual”).

***
Şezătoarea de lipit timbre se termină prost: cumetrele, invidioase pe norocul gazdei şi simţindu-se frustrate, lipesc mai puţine timbre decât îşi vâră prin buzunare, genţi, sacoşe. „Hoaţelor! Fir-aţi voi să fiţi de vaci nenorocite!”
Piesa se încheie cu controlul poşetelor şi sacoşelor „vacilor nemernice şi hoaţe”, ale celor fără de noroc, „looserele”, care, revoltate de un asemenea tratament, îi strigă fericitei câştigătoare „Nu meriţi să câştigi!”, fluturându-i în faţă şi egalitarianul adagiu „de ce să ai tu mai mult ca noi?”. „Controlul poşetelor şi buzunarelor” degenerează într-o încăierare în care părerile şi sentimentele date pe faţă sunt exprimate liber şi vehement mai mult prin ghionturi şi îmbrânceli decât prin cuvinte. După încăierarea aproape sublimă, „vacile nenorocite” părăsesc în dezordine şezătoarea, fiecare ducând ca amintire câteva (sau mai multe) din cele un milion de timbre. Şi, pe ultima replică a gazdei jefuite Germaine Lauzon („Nu mai am nimic”), replică rostită cu mult, mult năduf sub o ploaie de timbre într-un final en fanfare, cele 12 cumetre nottaresciene se retrag (strategic!) până la viitoare reprezentaţie…

„De o jumătate de veac, cumetrele colindă lumea. Au râs, au plâns, s-au bucurat şi au cântat, de la Montréal la Chicago, de la Tokio la Glascow, de la Buenos Aires la Edmonton, de la Paris la Santiago de Chile, din Australia în Zair, în franceză, în poloneză, în spaniolă, în idiş sau în portugheză. Am colindat şi eu cu ele prin câteva teatre. Au fost, pretutindeni, la fel de vituperante, la fel de înduioşătoare. Am descoperit Québec-ul datorită lor. Am înţeles din vorbele lor societatea care le-a alienat. Am învăţat de la ele că scena nu e numai o oglindă, ci şi o memorie colectivă. Sunt recunoscător forurilor canadiene care m-au ajutat să revin cu ele în portul meu de obârşie, în limba mea…”, declara regizorul Petre Bokor.
Poate pentru a prelungi „memoria colectivă”, Maria Bokor şi echipa (majoritar feminină) de la Nottara au păstrat (în linii mari) „directivele” de mişcare şi implicare specifică ale fiecărei cumetre deja experimentate cu succes ale „tradaptării” lui Petre Bokor. Acum supervizat de Maria Bokor, spectacolul de la „teatrul de pe bulevard” nu este doar o copie după celelalte spectacole realizate pe scenele spaţiului românesc în ultimul sfert de veac, nu este o înlocuire mecanică să zicem a Dorinei Lazăr, Eugeniei Todoraşcu, Nataşei Raab sau Mirelei Cioabă (care a fost Germaine Lauzon la Piteşti şi Rose Ouimet la Craiova) cu Ada Navrot.
La premiera nottaresciană a cumetrelor au fost în sală o parte dintre cumetrele de la Odeon care au avut premiera acum un sfert de veac, în 1994. Emoţionată, în numele lor a vorbit Dorina Lazăr care la Odeon a fost Germaine Lauzon: „E foarte emoţionant să vezi pe scenă un spectacol jucat de o generaţie mult mai tânără… Îi sunt recunoscătoare lui Petre Bokor până la moarte pentru spectacolul pe care l-a făcut atât de minunat la Odeon cu Dragoş Buhagiar şi Irina Solomon ca decoratori şi cu o echipă extraordinară din care azi sunt aici Adriana Trandafir, Virginia Rogin, Jeanine Stavarache, Ileana Cernat, Crina Mureşan… Îmi vine să plâng pentru timpul trecut, m-a emoţionat demersul vostru, Dumnezeu să vă dea sănătate să-l tot jucaţi! Noi am jucat spectacolul 15 ani, am fost cu el în Canada şi Statele Unite şi pot să vă spun că cea mai extraordinară dintre noi a fost Tamara Buciuceanu. Pentru Petre Bokor şi Tamara Buciuceanu propun – in memoriam – aplauze!”.
Ambiţia (realizată!) regizoarei Corina Dragomir a fost să facă un spectacol nou, cu personalitate distinctă. A ieşit o versiune scenică bine articulată în care solistele susţin un dialog cu „corul” cumetrelor, mai restrâns sau mai lărgit după moment. Trebuie spus răspicat că spectacolul este o reuşită artistică, cumetrele nottaresciene ceva mai puţine (cum ziceam, doar o duzină), dar cu nimic mai prejos de colegele lor de aspiraţii nerealizate, insatisfacţii existenţiale şi lipit timbre de la Craiova, Chişinău, Odeon, Piteşti.
Scenografia semnată de Mihaela Popescu creează un cadru credibil şi adecvat acţiunii, „cumetrele” se află în mediul lor natural cel mai familiar posibil, bucătăria care nu-i tocmai ordonată, cu oarece rufe atârnând la uscat şi cu un frigider cam vechi, dar salvarea (şi înnoirea) e în timbre! Şi bineînţeles lăzile cu timbre, caiete, cataloage tronând în centrul bucătăriei ca versiuni moderne ale cutiei Pandorei. Cutii pe care Michel Tremblay, Petre Bokor, Mihaela Popescu, Maria Bokor le-au deschis spre învrăjbirea celor 12 cumetre şi spre delectarea spectatorilor „teatrului de pe bulevard”…

Lasa un raspuns