La Teatrul „Davila”: Experimentul P(oghirc)-P(iteşti)

0
143

„Cifrele singure, în limbajul lor exact şi rece, nu pot contura o imagine evocatoare, cu lumini şi clarobscururi, chiar cu întunecimi, cu atât mai puţin în lumea aparte a teatrului, unde în realitate există două vieţi: una cu cortina ridicată, alta în spatele decorului… Incontestabilelor realizări li s-au adăugat greşeli, şi-au făcut loc incompetenţa, impostura, lipsa de tact, înăuntrul instituţiei, dar şi în afara ei”  – Ioan Massoff,Teatrul românesc

*cristian SABĂU

Când eram foarte tânăr (pe la 24-25 de ani) am trăit o experienţă care mi-a demonstrat că nu e bine să te amesteci în vieţile altora şi că acţiuni care pot părea foaaarte benefice pe termen scurt pot fi dezastruoase pe termen lung. Aşă că n-am vrut cu niciun preţ să mă amestec în afacerile interne (mai ales din ultimii trei ani) ale Teatrului „Davila”. Deşi am tot avut semnale că atmosfera de lucru nu este corespunzătoare, că au apărut tensiuni care în niciun caz nu încurajează emulaţia, actul artistic şi că sursa ar fi tocmai noul locatar al biroului managerial, m-am abţinut să-mi dau cu părerea în chestiuni care ţin de viaţa internă a teatrului. Şi m-am abţinut pentru că, deşi trei sferturi dintre semnale au fost negative, au fost şi păreri neutru-binevoitoare sau chiar pozitive emise de câţiva actori ai teatrului. Păreri convingător-majoritare de tipul „e un coşmar, aşa nu se poate lucra!”, dar şi unele minoritare de tipul „niciodată nu s-a mai lucrat aşa de mult în teatru… se întâmplă chestii…”. În acest domeniu atât de sensibil, neputând opera cu medii, mai bine renunţi la atitudinea de a fi tranşant. Pentru că, dacă se prefigurează o eventuală criză, trebuie rezolvată de actanţi, nu de comentatori… Dar acum, la încetarea colaborării cu teatrul piteştean înainte de încheierea mandatului, îmi permit unele consideraţii cu iz retrospectiv. Aşadar…

…Nişte momente şi fapte

După descălecarea lui Poghirc la „Davila” au spus unii că, iată, în sfârşit avem un manager care umple sălile. Mă rog, le umple la primele două-trei spectacole şi nu în toate cazurile. Mai precis, s-a întâmplat la „Romeo şi Julieta” (regia Bogdan Cioabă, scenografia – foarte interesantă – Cristina Ciucu), un spectacol care era în repetiţii întrerupte şi reluate (cu distribuţii schimbate) de vreo 2-3 ani. Până la urmă a ieşit un spectacol cu protagonişti „de import” care a interesat publicul piteştean preţ de câteva spectacole (da’cum ar putea să nu intereseze „povestea lui Romeo şi-a Julietei sale”?) şi cam atât…

Pe la sfârşit de 2018, managerul Nicolae Poghirc (dar şi prietenul meu, directorul artistic Matei Varodi) anunţa un spectacol-eveniment, „Experimentul P”. Ca argeşean de o jumătate de veac, m-am dus imediat cu gândul la „Experimentul Piteşti”, acea diabolică maşinărie de reconfigurare a umanismului, umanităţii şi caracterelor umane care a funcţionat la închisoarea Piteşti la începutul regimului comunist românesc. Şi-a asumat responsabilitatea Alexander Hausvater pentru care „teatrul nu este un sandvici ca să fie bun, teatrul este un barometru al societăţii care trebuie să fie permanent proaspătă”. Să recunoaştem, Alexander Hausvater este un interlocutor seducător şi convingător, un foarte bun comunicator (muuult mai bun decât a fost la Piteşti regizor). Aşa că i-a fost uşor să-i impresioneze pe cei mai sensibili responsabili cu zona culturală de la Consiliul Judeţean cu proiectele sale şi să convingă cu un discurs de tipul „teatrul important nu se mai face în Capitală, ci în oraşele mici, cum este şi cazul Piteştiului”, o frază care sună frumos şi nu angajază nimic… Şi dacă a mai şi dat două rotocoale eşarfei care este parte a personajului, efectul a fost sigur… Pe mine, care i-am văzut mai multe producţii, nu mă mai convinge de mult, toate par a fi o repetare de tehnici şi tipare. Până la urmă – după părerea mea – foarte puţine au fost obiectivele atinse de spectacol: dacă spectacolul lui Hausvater a avut ceva de reţinut, păi a avut – mai ales – COREGRAFIE, Victoria Bucun dovedind că ar putea să armonizeze până şi mişcările unei divizii de paraşutişti, nu doar ale celor 10-15 „locuitori temporari” ai scenei. În rest, idei puţine, departe rău de spiritul Experimentului Piteşti (că era prea migălos să te documentezi ce şi cum s-a întâmplat pe-aici, pe-atunci…), dar să le mai şi transpui artistic! E mai uşor să imaginezi câteva scene, să însăilezi un script (că doar ceea ce s-a spus pe scenă nu putea avea pretenţia c-ar fi text!), restul spectacolului făcându-l mişcarea, efectele de lumini, muzica (cu sonor puternic) şi – un plus evident – sincronizarea în ritm alert… Nimic despre Experimentul Piteşti, cum am spus, era cam greu, trebuia studiat… Dacă mai punem la socoteală numărul mare de colaboratori, e clar că:

  • n-a fost o reuşită!
  • (şi practic) n-a fost un spectacol al Teatrului „Davila”!

Chiar şi criticul Mircea Morariu (despre care ştirile din ultimul timp sper să nu fie reale sau măcar să fie exagerări!), sensibil la „arondarea” din ultimii ani la festivalul piteştean (pompos numit de Poghirc Festivalul Internațional al Teatrului de Studio și de Forme Noi), începea tranşant articolul din Yorick cu fraza „spectacolul montat de Alexander Hausvater la Teatrul Alexandru Davila din Pitești, chiar dacă nu este unul tocmai fără cusur, are o importanță deosebită”. Nu doar că n-ar fi fost fără cusur, istoria recentă a dovedit că spectacolul, presupun foarte scump, n-a avut nicio importanţă. Cât despre „Experimentul Piteşti” cel real, a fost doar o citare într-o ficţiune halucinantă şi opresivă, plină ochi de efecte menite să compenseze lipsurile scriptului. Nefiind convins de „Experimentul Poghirc-Hausvater”, m-am ferit să mă mai enervez şi la „Fania Fenelon” a aceluiaşi cuplu manager-regizor, şi bine am făcut!

Colaborări (suspect de) reciproc avantajoase

Umblând de colo până colo prin ţară, am constatat că există o „procedură de întrajutorare” la care au recurs câţiva dintre directorii de teatre (cam din aceeaşi generaţie). Procedura (de succes!) constă în mici servicii artistice (mici, dar rentabile) de tipul „eu pun un spectacol la tine” (la păpuşi, că nu-s pretenţiile prea mari), „tu pui la mine” (tot la păpuşi). Şi uite-aşa, pe lângă „salariile manageriale” luăm cu toţii nişte bănuţi inclusiv pentru „adaptarea” (un fel de „rescriere în spiritul vremii”, cu poante de azi a) poveştilor ultracunoscute ca „Scufiţa roşie”, „Capra cu trei iezi” sau „Albă-ca-Zăpada”. Asta e, textul pare nou, dar – mai ales – are un autor care merită să fie recompensat! Ca să-l citez pe javra naţional-securistă Băsescu, „nu e moral, da’ e legal!”. Păi chiar, în vremurile astea cine să se mai încurce cu criterii morale? Pe acelaşi tipar al colaborărilor (foarte) preferenţiale s-au petrecut şi participările prin festivaluri prietene, dar, cum zicea Poetul, „asta-i cam de multişor poveste”. Ei, astea da CRITERII, nu de fiştecine înţelese…  Şi oricum nu te pui cu dânsele!

Simple coincidenţe?

Şi fiindcă am pomenit mai sus cuvântul criterii, nu pot să nu-mi amintesc faptul că, înainte de a fi câştigat concursul de manager al Teatrului DAVILA, în foaia on-line Criterii Naţionale, un personaj pe care eufemistic să-l definim ca fiind „cel puţin controversat şi de nefrecventat” – autorul de „presă navetistă între Argeş şi Vâlcea” Gheorghe Smeoreanu – îi trimitea preşedintelui Consiliului Judeţean, Dan Manu, într-o scrisorică deschisă niscaiva sugestii. Să le amintim:

„Mică scrisoare deschisă preşedintelui CJ Argeş Dan Manu în legătură cu directorul teatrului Nicolae Poghirc” (datată 02 Apr 2017)

Dragă domnule preşedinte,

Vă scriu pentru a vă scuti de un efort inutil, acela de a-l monitoriza o vreme pe cel care a câştigat concursul de director al Teatrului Al. Davila, actorul şi regizorul Nicolae Poghirc.

Nu are sens să pierdeţi vremea, fiindcă omul e mai bun decât credeţi, e un manager de clasă, deşi la prima vedere nu pare. Nu vă luaţi însă după aparenţe.

Fac o presă navetistă, între judeţele Argeş şi Vâlcea, aşadar ştiu ce a putut face Nicolae Poghiric din Teatrul Ariel aflat în judeţul vecin. Ce naiba, a tras un festival internaţional de a stat mâţu-n coadă! A făcut săli pline la acest mic Ariel.

Ca atare, vă sugerez amical să îl lăsaţi în pace fiindcă nu veţi regreta. Ajutaţi-l cu ce spune că trebuie, cu reflectoare, cu ce mai cere omul şi veţi trage foloase înmiit.

Vâlcea ştie ce a pierdut, Argeşul încă nu a aflat ce a câştigat. Sincer, eu l-aş fi dorit director pe regizorul Bogdan Cioabă, fără să îmi imaginez că Poghiric va fugi peste deal să vină la Piteşti. Dacă tot a fugit, primiţi-l ca pe un cadou.

Şi la Vâlcea Nicolae Poghirc a început un pic conflictual, fiindcă nimeni nu e perfect, dar ce a urmat a fost de clasă înaltă. Sper, domnule preşedinte, că v-am ajutat cât de cât cu aceste câteva rânduri…

Cu prietenie,

Gheorghe Smeoreanu”.

Să trecem peste familiarismele de început şi de sfârşit ale scrisoricii („Dragă domnule preşedinte” şi „Cu prietenie”), după părerea mea şi dat fiind curriculum-ul „expeditorului”, nu tocmai onorante pentru andrisant”, dar – democraţie fiind – oricine îşi poate alege prietenii după propriile „criterii”. Desigur, lipsa de atenţie în alegerea prietenilor se decontează în foarte scurt timp. Una peste alta, Dan Manu a fost sensibilizat, Nicolae Poghirc a fost înscăunat şi cu managerul cel nou a început să funcţioneze fabrica de spectacole. Mai ales multe şi cu mulţi colaboratori. Au început să curgă şi conflictele, şi reclamaţiile, şi procesele… De-ale culiselor tot timpul în dezacord cu avanscena, am zice… Ciudată coincidenţă a fost aceea ca proaspăt lăudatul şi abia înscăunatul Poghirc să programeze un spectacol de chiar autorul scrisoricii de recomandare, preacunoscutul Smeoreanu (autointitulatul prieten al lui Dan Manu). Având mulţi prieteni în teatru, mai la o cafea, mai la o bere, mai la un rom… mai afli una-alta. Aşa am aflat cum a devenit Smeoreanu (şi) dramaturg. A trimis vreo 80 de pagini la teatru din care Gabriel Gheorghe (care chiar se pricepe la scenarii) a scos ceva care să semene a teatru… Cu totul şi cu totul întâmplător, regia spectacolului a fost semnată de Bogdan Cioabă, poate ca o recompensă pentru articolul elogios despre „Romeo şi Julieta” prezentat ca un „spectacol de caracter”. O caracterizare care, dat fiind caracterul caracterizatorului, nu insuflă niciun dram de încredere… Cum spuneam, lumea în general şi lumea teatrului în special sunt pline-ochi de coincidenţe. Mai simple sau mai… altfel!

Gânduri de nostalgic

Cât despre experienţa contactelor personale cu managerul Poghirc… a fost negativă: la întrebarea mea dacă n-ar fi fost bine să păstreze şi Festivalul Teatrelor Balcanice care aducea la Piteşti piese bune, a sărit ca ars şi s-a răstit la mine: „Sunteţi nostalgic! Aduceţi-l înapoi pe Tudor! În Balcani sunt spectacole modeste, n-aţi fost în Vest să vedeţi teatru!”.

Recunosc, dacă Paris, Alkmaar, Viena, Roma, Milano, Vercelli n-or fi oraşe din Vest, apăi chiar n-am fost şi chiar n-am văzut nimic. Dar, din fericire pentru mine, am văzut vreo 15 spectacole în Vest, bune (unele chiar foarte bune), dar şi mai de duzină. Recunosc, nu prea multe şi majoritatea într-un maraton teatral oferit de Institutul Francez de la Viena – 9 spectacole în 3 zile. Dar cele mai multe spectacole din Vest (zeci de spectacole) le-am văzut în anii Festivalului Underground de la Arad (prin 2000, 2000 şi ceva…), dar acolo chiar erau bune (şi) pentru că erau bine selecţionate… Şi recunosc, erau buuune, dar nu mai bune decât alte spectacole din Ungaria, Polonia, Serbia, Slovenia… Aşa, ca să se ştie!

Nu ştiu cine va veni în fotoliul lăsat liber de Nicolae Poghirc, bine-ar fi să vină cineva care să aibă doar talent managerial, nu şi talentul amorsării de conflicte absolut evitabile. Iar în ceea ce priveşte teatrul balcanic pot să confirm (şi am destui termeni de comparaţie) că toate cele vreo 20-30 de spectacole din ţările balcanice pe care le-am văzut au avut o ţinută artistică înaltă. La fel se întâmplă şi cu poezia foarte bună din Balcani, practic necunoscută în România. Din păcate, tipic românesc este să ne uităm în Vest, ce se întâmplă la Paris, la Londra sau la New York, şi să neglijăm creaţia din poximitatea geografică. Văd spectacole de teatru cam de 70 de ani (primul a fost „Scufiţa roşie” la Teatrul din Brăila, împlinisem 3 ani). În acest context ar fi deplasat să susţin că în topul celor mai bune spectacole pe care le-am văzut în viaţa asta (şi s-a întâmplat în ultimul deceniu!) au fost de la Kiev şi Moscova? Presupun că n-ar fi chiar corrrect politic, dar aşa este!

Teatrul DAVILA – 70! Sau 71?

La început de 2019, Teatrul DAVILA, sub manageriatul lui Nicolae Poghirc (dar şi al prietenului Matei Varodi), a sărbătorit 70 de ani de la înfiinţare! Foarte frumos, teatrul a invitat foşti actori acum la pensie (mă rog, pe unii i-a uitat, da’ se mai întâmplă), persoane oficiale, s-a umplut sala de lume bună. Minunat ar fi fost, pentru că e plăcută revederea cu foştii colegi, dar programul oferit având ca susţinere un filmuleţ cu ceva clişee din istoria teatrului a fost o mizerie, plătită foarte scump. „Asta a fost ce-am mai putut scoate după ce le-am cerut să refacă dezastrul iniţial”, mi-a spus Matei Varodi. Chiar şi-aşa nu înţeleg de ce au vrut să le ia la mişto (artistic vorbind) pe doamnele Denisa Popescu, Mirela Cioabă, Magda Grigore, Mirela Popescu pe care le-au scos ca ceva încrucişare între picturile lui El Greco cu ale lui Modigliani, spunând lucruri de mult bun-simţ şi de conjunctură, dar toate nefiresc de lungite/înălţate. Sincer să fiu, mă aşteptam ca doamnele în cauză să dea teatrul în judecată pentru lèse-imagine… Un film prost şi zgomotos, degeaba s-au străduit Matei Varodi şi Gabriel Gheorghe să mai ridice nivelul prezentării. Dar asta n-ar fi nimic dacă…

Dacă ne amintim că în 2008 am sărbătorit cu fast şi pompă, cu lume bună, flori şi şampanie, 60 de ani ai teatrului piteştean. Mai apoi, în 2013, tot cu pompă şi fast am sărbătorit 65 de ani. Cu reprezentanţi de nivel înalt de la Primărie, Prefectură, Consiliul Judeţean, cu invitaţi din afară de la Kragujevac şi Vraţa, partenerii teatrului piteştean în Festivalul Teatrelor Balcanice… Directorul de atunci, Sebastian Tudor, a publicat de fiecare dată câte o carte reprezentativă pentru teatrul piteştean. Ei bine, Nicolae Poghirc a decis că de fapt teatrul s-a înfiinţat în 1949, nu în 1948, şi ar merita să fie sărbătorit în 2019 la 70 de ani! Chestie de interpretare… proastă, aş spune, pentru că teatrul piteştean a avut repertoriu şi trupă încă din 1948 (când „javrele de comunişti” au înfiinţat 18 teatre care aveau sarcina să acopere necesităţile unui public pe atunci latent…). Şi chiar dacă primul spectacol la „Teatrul de Stat Profesionist”, titulatură de care s-a legat managerul Poghirc ca să poată să-şi sărbătorească managementul competent („în sfârşit un director care vine din teatru!”, au exclamat plini de speranţe unii angajaţi…), a avut loc în 26 martie 1949 (cu piesa „Fiul meu” de Gergely Sandor), asta se petrecea în stagiunea 1948-1949. Sau poate dl. Poghirc credea (şi poate crede şi-acum – i-o fi şoptit analistul teatral Smeoreanu) că în 1949 stagiunea teatrală începea primăvara… Nu, d-le Poghirc (şi prietene Matei), prima stagiune a teatrului din Piteşti sub denumirea de Teatrul Muncitoresc a fost stagiunea 1948-1949. În Piteşti şi în alte oraşe (Braşov, Sibiu, Timişoara, Petroşani, Reşiţa, Turda etc.) au fost înfiinţate „filiale” ale „Teatrului Poporului” care, sub numele de „Teatrul Poporului”, „Teatru Muncitoresc”, „Teatru Popular”, „Teatrul Sindicatelor”, au constituit începutul fenomenului teatral în oraşele respective, în anul următor fiind redenumite „Teatre de Stat”. De remarcat că, pentru avansarea la denumirea „Teatru de Stat”, Teatrul Muncitoresc din Piteşti a fost vizitat de inspectori de specialitate în ianuarie şi februarie 1949 şi a fost găsit „apt pentru avansare”; poate şi având în vedere afişul teatral al stagiunii 1948-49 care a cuprins 7 (şapte!) premiere! Păi, dacă o instituţie de spectacole cu trupă şi repertoriu nu este teatru, aştept de la iniţiatorii sărbătoririi „Davila 70” în 2019 o altă definiţie!

Sau poate toţi cei care au participat la sărbătorirea a 60 (în 2008) şi 65 de ani (în 2013) ai Teatrului „Davila” or fi fost în mod ruşinos păcăliţi de conducerile de atunci ale teatrului şi Consiliului Judeţean… Cam aşa se interpretează alegerea lui 2019 (în loc de 2018) pentru Davila 70. Pe principiul eminescian „va vorbi un mărunţel/ nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”, îl bănuiesc pe Nicolae Poghirc că a inventat această sărbătorire (sustrăgând un an din istoria teatrului), pentru a aduna ceva lume care să-i fie recunoscătoare pentru diplome şi flori (pe prietenul Matei Varodi l-am acuzat deja de complicitate la acest furt). Mai grav este faptul că au căutat o chichiţă pentru a sărbători ceea ce ar fi trebuit sărbătorit cu un an mai devreme. Numai că, până i-a scris Smeoreanu lui Manu, până a venit Poghirc, a trecut perioada legală şi – cu orice preţ, cât de imoral – s-a plănuit o fake-sărbătorire de 70 de ani. Recapitulând, în perioada mandatului său (neîncheiat!), în afara unui spectacol cu adevărat bun în toate compartimentele (text, regie, scenografie, interpretare), Migraaanţi de Matei Vişniec, în regia chişinăuanului Sandu Grecu, managerul în care mulţi îşi puneau nădejdi nu prea are cu ce se lăuda. Poate doar cu lichidarea Festivalului Teatrului Balcanic şi cu sustragerea (o fi faptă penală şi asta?) unui an din istoria teatrului piteştean. Din păcate (şi în pofida recomandării călduroase a lui Smeoreanu), Experimentul P-P (Poghirc-Piteşti) a eşuat. Bine că nu suntem engleii şi că la noi P-P se pronunţă pe-pe. Că altfel ar fi fost aproape (ca în „Leonce şi Lena”) să vorbim de „experimentul π-π”…

Altă dată, Consiliul Judeţean ar trebui să fie mai atent la recomandările pe care le primeşte, că doar Poghirc pleca de la Vâlcea cu o suită de scandaluri prezentate în presa vâlceană (probabil că Smeoreanu nu le dă atenţie ziariştilor „doar vâlceni”, bagă în seamă doar „presa navetistă”). Cum ziceam, cu toţii cred că ne-am fi dorit să fie bine, dar n-a fost să fie! Am avut parte pe durata a trei ani doar de un experiment eşuat! Mare Păcat!

Lasa un raspuns