Săptămâna trecută la „Davila”, Cristian Ioan şi Araxy Negoşanu au făcut-o şi p-asta: L-au însurat pe Figaro!

0
852

Dacă s-ar face o cercetare sociologică, probabil că din mulţimea operelor lui Mozart, peste 20 în cei doar 34 ani trăiţi pe pământ (1756-1791), cele mai votate de public ar fi Bastien şi Bastienne (1768), Idomeneo (1781), Răpirea din serai (1782), Le nozze di Figaro (1786), Don Giovanni (1787), Così fan tutte (1789) şi mai ales acea magnifică operă de final (mult prea timpuriu!) de carieră, Flautul fermecat (1791). Dar poate cea mai iubită şi mai răspândită operă mozartiană rămâne „Nunta lui Figaro” (1786), operă pe care şi-au bazat spectacolul acum, în octombrie 2016, Teatrul „Al. Davila” şi regizorul Cristian Ioan.26-oct-nunta-lui-figaro-9

După „Bărbierul…”, „Nunta…”     

Premiera absolută a operei, a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret scris în italiană de Lorenzo da Ponte (titlul „oficial” fiind Le nozze di Figaro o sia la folle giornata, care a fost inspirat şi bazat pe comedia lui Pierre Caron de Beaumarchais – „La folle journée ou le mariage de Figaro” – „Nunta lui Figaro sau o zi nebună”), a avut loc la 1 mai 1786 în Viena la „Burgtheater”, dar opera a fost cu adevărat consacrată la Praga unde „consumatorii” de operă net ostili marii aristocraţii vieneze au primit cu entuziasm victoria lui Figaro asupra establishmentului epocii reprezentat de conte, judecător, grefier, aprod… Acţiunea operei, urmând-o pe aceea a piesei lui Beaumarchais, se petrece la trei ani după peripeţiile din „Bărbierul din Sevilla”, aşa că să nu ne mire dacă în opera lui Mozart reapar câteva dintre personajele din „Bărbierul din Sevilla”…

Ce se întâmplă la Aguas Frescas?

Contele Almaviva, retras la castelul său din Aguas Frescas, căsătorit de trei ani cu Rosina, dar deja plictisit de ea (păi normal, de trei ani aceeaşi… aceeaşi… femeie… ţi se cam ia, nu?), încearcă să o seducă pe Susanna, camerista contesei, logodnica lui Figaro. Asta aşa, ca să treacă timpul mai frumos. Deşi Susanna şi Figaro sunt logodiţi şi se pregătesc de nuntă (luând chiar măsuri pentru amplasamentul mobilei, mai ales al piesei esenţiale, patul), contele Almaviva („libertin din plictiseală, dar gelos din vanitate”) nu se lasă şi urzeşte o căsătorie forţată a lui Figaro cu ceva mai coapta (dar încă atrăgătoarea) Marcellina, menajera doctorului Bartholo (cunoscut nouă din „Bărbierul din Sevilla” ca tutore şi aspirant la mâna Rosinei). Această căsătorie ar stinge o mai veche (şi importantă, deşi discutabilă) datorie pe care Figaro ar avea-o către Marcellina, iar don Bartholo pune umărul la planul Marcellinei pentru a-i plăti lui Figaro fiindcă l-a ajutat pe conte să i-o sufle pe Rosina…

Susanna îi povesteşte logodnicului său despre asaltul epistolar cotidian al contelui (un fel de hărţuire prin bileţele de amor), ceea ce îl enervează pe Figaro (preocupat şi de „dreptul primei nopţi”). Mai complică un pic intriga şi Cherubino (la Piteşti nu chiar imberbul) paj al contelui îndrăgostit până peste urechi de naşa sa, contesa Rosina, „nobilă, frumoasă, dar atât de distantă”. Aşa că, neavând mare succes cu Rosina, îşi mai încearcă norocul şi cu Susanna sau cu Fanchette.26-oct-nunta-lui-figaro-8

O astfel de atitudine mult prea cooperantă faţă de mai toate reprezentantele drăguţe ale sexului frumos aflate prin apropiere îl calcă pe nervi pe conte, care ia măsuri punitive radicale expediindu-l pe drăgălaşul paj la unul dintre regimentele sale şi (vorba cântecului) destinându-l „gloriei militare”. Glumeţ, Figaro îi prevesteşte lui Cherubino în aria „Non piu andrai farfalone amoroso” cam ce-l aşteaptă în acea cariera militară…

Rosina, simţindu-se neglijată de conte al cărui interes erotic este de ceva timp direcţionat către camerista sa Susanna, pune la cale împreună cu aceasta o farsă bazată pe scrisori ademenitor-promiţătoare… Dar contând şi pe schimburi de rochii, pe folosirea zăpăcitului de paj Cherubino (aflat în plină revoluţie hormonală), bun de ascuns sub cearceaf, în vreun dulap sau capabil – la o adică – să sară pe geam şi să strice straturile de flori ale grădinarului Antonio.

Un rol important are şi fotoliul acoperit cu un cearceaf, fotoliu după sau sub care se ascund, apar (sau sunt scoase) personaje ale piesei/operei. Foarte simpatică alegerea regizoral-scenografică a ditamai fotoliului de general manager (cred că – mai ales – actriţa Lia Deaconu este familiarizată cu respectiva piesă de mobilier din alt spectacol…). Dar şi grădina-labirint care în întuneric oferă cadrul propice unor malentendu-uri şi altor felurite întâmplări hazlii, ca şi micul bazin în care atunci când te iau căldurile te mai poţi răcori (sau mai poţi fi răcorit), mai de voie, mai de nevoie.26-oct-nunta-lui-figaro-2

O mică răceală collaterală nici că mai contează, se poate trece la capitolul „diverse, neesenţiale”. Până şi un mic ac are importanţa sa în ţesătura de intrigi de palat (şi parc). Şi nu trebuie căutat – conform tradiţiei – într-un car cu fân, ci exact în grădina-labirint a contelui. Factor important este slaba (spre deloc) iluminare a grădinii care favorizează mici fapte infracţionale de împrumut/înşelăciune şi chiar uzurpare a personalităţii (dând naştere unei suite de qui pro quo-uri importante pentru intrigă)… Ajungând şi la capitolul justiţie/dreptate, am putea remarca parodia plină de efecte comice a procesului Marcellina-Figaro, proces la care participă, pe lângă părţile deja menţionate, şi Bartholo (ca avocat al Marcellinei), dar şi contele (care prezidează instanţa), judecătorul Brid’Oison, aprodul, secretarul-grefier Doublemain. Şi sunt aduse ca probe înscrisuri, dar şi gramatica limbii franceze. Pentru că atârnă greu în balanţa procesului diferenţa uriaşă dintre conjuncţia copulativă „şi” şi conjuncţia disjunctivă „sau”, fatală ambiguitate indusă de o pată de pe înscris (sau de pe Justiţie?). Se vede că dragostea în exces şi mai ales multiplu direcţionată (ca să nu zic alandala) generează multă confuzie, accese de gelozie greu de „manageriat” (contele, chiar dacă-şi neglijează nevasta, nu e dispus s-o lase să zburde prin grădina-labirint cu altul, fie acesta chiar şi începător într-ale jocului erotic), folosirea unor utilaje de spărgători, un ac folosit nu doar ca sigiliu pentru scrisorica de amor, ci şi ca semn de acceptare a avansurilor, ca să zic aşa, de deschidere spre aventură26-oct-nunta-lui-figaro-7

Spre finalul procesului şi al piesei, lovitură de (curat!) teatru: fiul pierdut al Marcellinei şi al lui Bartholo este chiar Figaro! Şi iarăşi câteva confuzii din cauză de întuneric şi vestimentaţie schimbată: Cherubino îi face declaraţii Susannei luând-o drept contesa Rosina, contele procedează la fel cu nevasta proprie Rosina declarându-i acesteia amorul pentru Susanna. După oarece uşoare scene de violenţă totul se aranjează şi în loc de o singură nuntă avem parte de două… Aşadar, „vive les mariés!”, trăiască mirii!, fie aceştia mai tineri sau mai experimentaţi într-ale vieţii! Vedeţi câte se întâmplă la castelul Aguas Frescas?

Piesa (şi spectatorii!) beneficiază de un fel de happy-end à la française, o revanşă teoretică pe care cei mulţi, prin reprezentantul lor Figaro, şi-o iau asupra clasei marilor (şi atotputernicilor) seniori reprezentaţi de contele Almaviva, devenit grande de Spania. Reprezentanţi isteţi ai celor de jos (ai stării a treia în versiune parizian-beaumarchairiană) reuşesc să dejoace intenţiile abuzive ale seniorilor lumii acesteia. Păi, nu-i de bine?26-oct-nunta-lui-figaro-6

La intrarea principală a teatrului veţi fi întâmpinaţi, pe covorul roşu, de frumoase domnişoare de onoare, îmbrăcate de gală. Veţi fi serviţi cu şampanie pe care o veţi savura pe acorduri de cvartet. Flori, mărturii de nuntă şi publicaţia editată special pentru acest eveniment sunt cadourile care că vor aduce aminte, peste ani, de nunta anului 2016… Pe ecranul amplasat la intrare vor curge imagini de la pregătirile de nuntă. Paşii vă vor purta spre garderobă, iar apoi la sala de spectacol. Nunta, de cinci acte, plină de umor, se va desfăşura în două părţi, cu o pauză de socializare de un sfert de oră. Mirii şi alaiul de nuntaşi vă vor invita să cântaţi alături de ei binecunoscutele arii din Nunta lui Figaro. Ei bine, aceste acorduri sperăm să vă însoţească întreaga seară şi să vă aducă mulţumirea petrecerii în mod plăcut a unei seri de toamnă alături de actorii Teatrului Alexandru Davila din Piteşti.” Aşa glăsuia invitaţia oficială. Aş adăuga că invitaţia la socializare a prins la public, spectatorii s-au lansat cot la cot cu actorii într-un concert pe multe voci, dar o singură veselie, de departe cel mai vibrant moment cântat fiind aria „Non più andrai, farfallone amoroso” (celebrul şi cunoscutul „Fluturaş, nu mai ai aripioare”).

Un regizor îndrăgostit de sfârşitul nobilimii – Cristian Ioan

Nu ştiu de ce, dar cred că l-am prins asupra faptului pe regizorul Cristian Ioan: îi place epoca dintre secolele XVIII-XIX, crepusculul marii nobilimi, epoca revoluţiilor burgheze. Aduc în sprijinul acestei afirmaţii oarece fapte: păi numai aici, la teatrul piteştean, Cristian Ioan a realizat trei spectacole (me-mo-ra-bi-le!) cu piese scrise şi acţiuni petrecute în acea epocă de sfârşit de secol iluminat (XVIII) şi început de secol revoluţionar (XIX). Adică Trilogia vilegiaturii (1761) lui Carlo Goldoni (Veneţia1707 – Paris1793), Leonce şi Lena (1836, o admirabilă comedie satirică la care sper să revin în viitor) de Georg Büchner (1813-1837) şi acum această sclipitoare nuntă a lui Figaro a trioului de mare succes (şi valoare) BeaumarchaisLorenzo da PonteMozart.26-oct-nunta-lui-figaro-4

26-oct-nunta-lui-figaro-5Echipa artistică pusă în ingenioasă mişcare scenică de regizorul Cristian Ioan aş zice că adună pe scenă cam trei sferturi dintre actorii de azi ai teatrului.

Gabriel Gheorghe, un Figaro foarte, foarte credibil, adevărat factotum al castelului, inteligent şi priceput, cu şarmul şi şiretenia necesare confruntării permanente cu mai-marii societăţii. Îndrăgostit şi gelos, ştie să susţină o confruntare în care pleacă cu handicapul situaţiei sociale. Prin cuvintele (revoluţionare pe-atunci ale) lui Figaro, Beaumarchais îşi exprima revolta împotriva unei clase pe nedrept privilegiate, trândave şi nocive: „Pentru că eşti mare senior, te crezi cine ştie ce deştept? Nobleţe, avere, rang, posturi, toate astea te fac să fii atât de înfumurat. Dar aş vrea să ştiu cum le-ai dobândit, prin ce însuşiri sau strădanii? Ţi-ai dat osteneala să vii pe lume şi altceva nimic, încolo eşti un om ca toţi ceilalţi. Pe când eu, lua-m-ar dracu’, pierdut în mulţimea anonimă, ca să trăiesc numai mi-a trebuit să desfăşor mai multă ştiinţă şi mai multă iscusinţă decât a fost nevoie într-o sută de ani pentru guvernarea întregii Spanii!”. Chiar aşa, rezon, musiu Figaro! Cu „ştiinţă şi iscusinţă” a ieşit un Figaro autentic-seducător.

Ramona Olteanu este în Susanna – logodnica lui Figaro, dar şi obiect al dorinţelor lui Almaviva, Bartholo, Cherubino – o fată frumoasă aflată într-o poziţie ingrată: trebuie să-i fie devotată contesei turnându-l pe conte, trebuie să-l respingă pe acesta cu delicateţe (că doar şefu-i şef!), pe Cherubino (mai cu aplomb) şi să menajeze sensibilitatea posesivă a lui Figaro. Greeeu, dar cu drăgălăşenie şi diplomaţie feminină Ramona chiar a reuşit să câştige pe toate fronturile…

Dan Ivănesei „face” cu eleganţă un Conte de Almaviva iubăreţ, posesiv (cu înclinaţii de despotism sexual), pus pe şotii amoroase, cu schimbări de dispoziţie şi stări mereu tranzitorii potrivit feed-back-ului vreunui demers epistolar amoros.

Lia Deaconu – Rosina, contesă de Almaviva, frumoasă şi neglijată, atentă cu onoarea, dar măgulită de atenţiile pajului mult mai tânăr, sensibilă la avansuri, dispusă la acel amour courtois şi poate mai accesibilă decât ar părea la prima vedere (ceea ce de altfel se va demonstra în a treia parte a trilogiei lui Beaumarchais)…

Cornelia Niculescu – Marcellina, menajera de succes a doctorului Bartholo transformată în nevastă cu acte în regulă şi fericita mamă a regăsitului fiu Figaro. În cazul ei, un proces pe jumătate pierdut înseamnă un fiu (pe de-a-ntregul) câştigat… aşa că o baie nu tocmai dorită nici că se mai pune la socoteală…

Petrişor Stan – Antonio, grădinarul aproape permanent într-o avansată stare etilică (dar grădinăritul e muncă grea, cere puţin alcool), pune mult suflet şi mai încurcă puţin iţele şi-aşa destul de încurcate.

Dan Andrei este un foarte sprinţar Cherubino, pajul contelui Almaviva, un Cherubino frumos, bine dezvoltat fizic, plăcut privirii şi mângâierii, ai cărui ochişori alunecă cu îngrijorătoare (spre condamnabilă) uşurinţă de la o femeie la alta… Că doar toate-s frumoase, aşa că nici măcar nu încearcă să reziste farmecelor acestora sau dictaturii hormonilor. Cherubino este un rol comic dintr-o tipologie pe care Dan Andrei n-o avea în panoplia cu succese şi de care s-a achitat (ca de obicei) cu abnegaţie şi seriozitate.

Robert Tudor – doctorul Bartholo, fost tutore al Rosinei (în „Bărbierul din Sevilla”), pe-atunci perdant în confruntarea cu Almaviva, acum un simpatic concurent în tentativa de a pune mâna pe banii lui Figaro. Se-alege totuşi – ca premiu de consolare – cu ceva: intră în legalitate civilă dobândind nevastă şi fiu şi, chiar dacă nu părea să aibă trebuinţă de-aşa ceva, acceptă situaţia cu amuzament.

Petre Dumitrescu este graţiosul şi armoniosul Basilio, profesorul de muzică al contesei Rosina, binevoitorul purtător de mesaje şi un mentor (păgubos!) de care cu drag te-ai lipsi. Dar nu se poate lipsi intriga, fiind o verigă de bază în urzeli şi scorneli.

Vasile Pieca este Don Guzman, judecătorul Brid’Oison, reprezentând opacitatea „instituţiilor”, incapacitatea de a judeca şi atitudinea aproape soldăţească de aprobare a indicaţiilor venite de sus, recunoscând „speţele” înainte de a fi prezentate şi cântărind rapid şi cu muuultă grijă (şi experienţă) FORMA… ca fundament al justiţiei!

Adrian Duţă – Doublemain, secretar al judecătorului, cel care – conform numelui – este gata să apuce cu două mâini. Şi ceea ce sugerează (sau chiar declară!) numele face cu nonşalanţă purtătorul său.

Daniela Marinache este Fanchette-Barbarina, fiica apetisantă a grădinarului Antonio, jună-jună, da’ introdusă într-ale vieţii, nu prea atentă la secrete (şi proprii, dar mai ales ale altora cu ranguri nobiliare) şi cu un debit discursiv impresionant, armă sigură în ameţirea interlocutorului.

Marius Pieca (aprodul, cu o singură nuanţă, aceea a autorităţii discreţionare), Andrei Nedelea (Pedrille, un fel de majordom, de administrator şi/sau curier aflat mai tot timpul pe fugă), Daniela Butuşină (compozitorul Wolfgang Amadeus Mozart în febra creaţiei Nunţii lui Figaro şi dirijor ad-hoc al corurilor reunite actori+spectatori) completează o echipă foarte bine armonizată care evoluează spre binele textului şi al piesei. Spectacolul lui Cristian Ioan este coerent cu textul lui Beumarchais&Da Ponte, fiecare actor subliniindu-şi atât cât trebuie personajul, fără stridenţe individualiste, atitudine care sper să persiste…

Scenografia ingenioasă a Mirunei Varodi (cu elementele de decor deja menţionate), dar şi foarte frumoase costume servesc perfect ideea regizorală. Aranjamentul muzical pe teme mozartiene asigurat de profesoara (şi dirijoarea multor coruri argeşene de succes) Magdalena Ioan şi coregrafia Ramonei Titov închid armonios cercul unui spectacol cum n-au fost prea multe pe scena piteşteană, cel puţin în acest început de mileniu III.26-oct-nunta-lui-figaro-1

Echipa tehnică, serios întrebuinţată de cerinţele acestei nunţi a lui Figaro (şi a Susannei) este alcătuită din: Gabriel Bucătaru (regizor tehnic), Narcisa Mazilu (sufleur), Edi Iordache (sonorizare), Florian Cristea (lumini), Liviu Martinaş (recuzită), Elena Ciobotea (peruchier, cu peruci foarte izbutite, potrivite personajelor), Gianina Bucătaru şi Floricica Ciurariu (cabiniere).

Am vrut să fie un spectacol provocator. Actorii au făcut eforturi mari, pentru că şi cântă. Cred că este un spectacol interesant”, declara regizorul Cristian Ioan. Şi, trebuie s-o recunoaştem, s-a ţinut de cuvânt… fapt mai rar întâlnit între noi mioriticii argeşeni. Spectacolul a fost antrenant, acaparant (pe alocuri chiar seducător!), minunate premise pentru o revizionare…26-oct-nunta-lui-figaro-3

Îmi vine să cred că, prelungind acţiunea din Figaro, o cabală curat feminină Susana – Rosina – Araxy a făcut posibile prezentarea acestui foarte bun spectacol şi livrarea lui către spectator într-un eveniment complex şi cuceritor, cu covor roşu, ţinute de seară, panglicuţe, balonaşe, şampanie, socializare, muzică bună, iar socializare, iar şampanie… Şi, împreună cu ziarul ediţie unicat foarte bine redactat, cu spirit cu adevărat beaumarchairian. Aşa că, dacă pe scenă a fost „nunta anului”, per total a fost (cred) evenimentul cultural piteştean al anului 2016.

Cristian SABĂU

Lasa un raspuns