Românii, argeşenii şi sportul postdecembrist

0
181

*Cristian SABĂU

Da, din multe puncte de vedere, chiar regret că nu mai suntem în socialism!

De curând, Cineva, persoană (destul de) importantă în cultura argeşeană, m-a acuzat că aş fi nostalgic. Da, chiar am nostalgii şi – vorba lui Caragiale – chiar mă laud cu această etichetă. Da, chiar regret că nu mai suntem în socialism (unii, mai nepregătiţi într-ale doctrinelor politice şi teoriilor economice, pun în mod greşit eticheta de „comunism”)! Pentru că, dacă mai eram în socialism, în mod sigur unii ar fi plătit chiar scump incompetenţa, fiind trimişi la „munca de jos”, pe la cluburi fără mare palmares şi strălucire, aşa, ca să ia legătura directă cu terenul. Pentru că, dacă am mai fi fost în socialism, ar fi zburat mulţi dintre cei care au fost cocoţaţi politic pe la Ministerul Sportului (cu suita de combinaţii şi de denumiri pe care a avut-o de-a lungul timpului), mai toţi incompetenţi, dar cu carnete de partid de culoarea celor necesare pentru a fi validaţi pe funcţii. Care „criterii de competenţă”? Pe cine prostesc ăştia (sau ăia?)? E vorba doar de nişte sinecurişti profitori cu colecţii de diplome îndoielnice fabricate de nişte aşa-zise universităţi, sinecurişti care nici nu cunosc domeniul de care se ocupă, nici nu vor să-l înveţe şi teamă mi-e că nici capacităţile personale nu le susţin în niciun fel pretenţiile la sus-pusele „foncţii”.

Da, regret că România nu mai are acel centralizat sistem bine organizat al depistării talentelor, al selectării, încurajării şi stimulării performanţei în orice domeniu nu numai sportiv (se simte lipsa acută chiar şi a mult-hulitelor „Daciada” şi „Cântarea României”), că nu mai există cluburile sportive cu tradiţie. Aşa cum regret că ţara asta nu mai are căi ferate de încredere şi că pe la noi nu mai circulă trenurile care în anii ’60-’80 erau principalul mijloc de transport atât pentru mărfuri, cât şi pentru persoane, transportul pe şină (alături de transportul intern „pe apă”) continuând să fie prioritar „pe-afară” prin Europa. Şi – culmea competenţei – niciun tembel de politician (categoria cea mai numeroasă!) nu spune nimic despre căile ferate, toţi îi dau înainte cu poveştile despre autostrăzile ce se vor face cândva, că doar pe-acolo, prin asfaltul ce se va turna an de an, sunt bani mulţi de tocat, permanent!

 

Cine a zis că „niciodată nu trebuie să zici nu” a avut dreptate

Vorba (uşor schimbată a) cântecului „La viaţa mea/ am avut o dambla”, după ce mi-am dat seama că nu voi putea să realizez performanţe de top ca sportiv (între 16 şi 21 de ani am fost legitimat la trei echipe de handbal) mi-a plăcut să merg pe stadioane la marile competiţii. Doar atunci când spectacolul sportiv oferit de echipa al cărei suporter eram era în măsură să impresioneze… dacă nu, NU! Stăteam la televizor ca orice om din popor. Aşa s-a făcut că m-am angajat faţă de mine însumi să nu mai merg la meciurile de fotbal care (cu rare excepţii) nu mă satisfăceau. Ultimele două prezenţe pe stadion au fost, în ordine cronologică, România-Spania 1-0 (în 1977, la vreo două luni de la cutremur, cu autogol spaniol dat în „contul omeniei”) şi F.C. Argeş-Nottingham Forrest 1-2 (în 1979, cu golul lui Dobrin). Degeaba mi-am luat angajament, că n-am rezistat! La rugămintea unui prieten, medic câmpulungean (azi dispărut) care era fan al „Muscelului” Câmpulung, am fost la meciul de divizia C MuscelulŞtiinţa Drăgăneşti-Olt (parcă 4-2, prin 1980 cred, acum vreo 4 decenii…). Şi – ceea ce nu mai credeam că poate fi posibil! – acum două săptămâni am fost împreună cu Mircea M. Ionescu, aflat pentru o săptămână în Piteşti, la meciul F.C. ArgeşC.SM. Reşiţa, rezultat 3-2. Un meci interesant, cu multe erori, cu răsturnări de scor, cu suspans… şi cu final pozitiv pentru F.C. Argeş. Mi-am mai şters din memorie  amărăciunea dezastrului sportului argeşean, dar în special dezastrul fotbalului piteştean, dezastru măiastru dirijat de cuplul de tristă amintire Pendiuc-Penescu.

O vizită la Muzeul Sportului Argeşean

Mi-a făcut foarte bine la moral că împreună cu Mircea M. Ionescu (unul dintre puţinii ziarişti-comentatori de sport care aveau tupeul să susţină că, în faze importante, atât Steaua, dar mai ales Dinamo mai erau favorizate făţiş de arbitri, care acordau sau anulau goluri, ofsaiduri sau lovituri de la 11m…) am petrecut momente de adevărată reverie sportivă, de evocări nostalgice ale succeselor argeşene în singurul Muzeu al Sportului din ţară, ghidaţi fiind chiar de întemeietorul acestui muzeu, directorul Muzeului Judeţean Cornel Popescu, şi de un alt istoric competent într-ale sportului argeşean, Sevastian Tudor. Dacă ar fi să ne luăm după criteriile de azi, explicaţiile primite au fost high-class, cei doi ghizi fiind doctori în istorie, mari amatori de sport şi buni cunoscători ai domeniului.

Recunosc, după dezamăgirile fotbalistice, până în 1990 am mai fost pe stadioane doar la meciurile naţionalei de rugby, unde chiar aveai ce vedea şi cu ce te lăuda. Ultimul meci de rugby la care am fost pe stadion a fost dezastrul dintr-un meci-test cu Anglia (cred că în vara lui 1991) când naţionala noastră a pierdut la vreo 90 de puncte diferenţă… Că după aceea, prin anii 2000, naţionala noastră a mai pierdut o dată, la peste 130 de puncte, în faţa aceleiaşi Anglii n-a fost decât un bonus pentru Federaţia Română de Rugby…

Faptul că nici la trecuta Olimpiadă (2016, Rio de Janeiro) şi nici la cea din 2020 România nu mai are echipe de gimnastică nici la masculin, nici (mai ales) la feminin spune mult despre preocuparea celor (bine) plătiţi să facă programe de perspectivă şi să gestioneze baza de selecţie în aşa fel încât să descopere şi să şlefuiască talente. Absenţa din întrecerea de la gimnastică feminină, disciplina la care România a uluit lumea, e dureroasă pentru orice iubitor al sportului românesc. Şi nu numai…

Situaţia dezastruoasă se repetă şi la handbalul masculin, unde practic România nu că nu mai este o forţă (cum a fost până aproape de 1990), dar nici măcar nu mai apare pe harta handbalistică a lumii, locul nostru fiind luat de ţări cărora noi, românii, le-am predat ABC-ul acestui sport: Franţa, Spania, Egipt, Tunisia… O stare de fapt greu de tolerat.

Şi… situaţia dezastruoasă s-a repetat la volei, mai ales la volei masculin, specialitate românească la jumătatea deceniului 7, când de câteva ori la rând finala Cupei Campionilor Europeni (CCE) era o finală 100% românească: RapidDinamo. Aceeaşi situaţie de dezastru naţional se întâmplă la atletism unde nu mai avem niciun fel de performanţe. Departe de noi timpurile când România avea campioane ca Iolanda Balaş, Viorica Viscopoleanu, Mihaela Peneş. Sau de acel 1982 (parcă!) când pe fostul stadion „23 August”, într-un adevărat regal al atletismului, recordul mondial feminin la săritură în lungime a fost bătut de două ori – într-un sfert de oră! – de două atlete de vis: Anişoara Cuşmir şi Vali Ionescu. Acum Stadionul Naţional nici măcar nu mai are pistă de atletism…

Elemente ale unei realităţi „moderne”: Stanozolol, Boldenon, Meldonium, hormoni de creştere…

În august 2016, ţara a suportat cu indiferenţă un trist eveniment: comportarea lamentabilă la olimpiadă, o prestaţie echivalentă practic cu înmormântarea cu fast şi public select a sportului românesc. Un incompetent (dacă nu chiar sabotor al sportului) de la Comitetul Olimpic Român declara cu seninătate că ar trebui să ne cam resemnăm cu câteva medalii luate pe ici-pe colo din întâmplare. O fi ştiut tembelul ăla (să folosim cele mai adecvate expresii!!) ce spune având în vedere halul în care au ajuns sportul românesc şi reprezentarea sa la marile competiţii internaţionale: Campionate Europene, Campionate Mondiale şi mai ales Olimpiade.

Pentru că, după Olimpiada de la Sydney 2000, sportul românesc a intrat în picaj şi nu-s multe semne că ar vrea cineva dintre cei responsabili să-l redreseze. La Sydney a fost ultima mare recoltă de medalii, România clasându-se la totalul acestora pe locul 11 după marile puteri ale sportului mondial: SUA, China, Rusia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Australia… Din păcate, tot la Sydney a fost episodul retragerii medaliei de aur a gimnastei Andreea Răducan, aparent pentru un banal Nurofen, când de fapt se pare că a fost o adevărată cabală pentru ca România să nu obţină încă un loc în Comitetul Olimpic Internaţional… „Episodul Nurofen” a fost semnalul care ar fi trebuit să trezească nu numai C.O.R.-ul (Comitetul Olimpic Român), ci şi federaţiile de specialitate, organizatoare de competiţii interne, medicii, antrenorii, precum şi staff-urile cluburilor sportive şi ale echipelor naţionale. Şi – tot din păcate – din acel (acum îndepărtat) 2000 am început să învăţăm de la cei care de multă vreme practicau sportul ajutat de chimie să folosim substanţe ajutătoare care contribuie la creşterea performanţei. Aşa am aflat despre Stanozolol, Boldenon, Meldonium, hormoni de creştere, „stimulente” nepermise (şi periculoase) care au fost folosite în special de halterofili (şi depistate la controlul antidoping) şi care au condus la numeroase suspendări ale sportivilor români şi la excluderea de la diverse competiţii. Şi să nu uităm să amintim şi de amenda de 50.000 de dolari ($) aplicată Federaţiei Române de Haltere (FRH) pentru dopajul sistematic al concurenţilor români, amendă plătită nu de federaţie, care e săracă şi incompetentă, ci de un particular, Ion Ţiriac. „Preţul corrrect” plătit pentru ca nişte trişori să mai terfelească numele României prin concursuri internaţionale. Ca urmare a tembelismului şi inconştienţei unora, FRH n-a mai primit finanţare olimpică, Ce departe sunt vremurile când – fără stimulente! – halterofilul Nicu Vlad domina concursurile… Ce departe sunt timpurile în care sportul era încurajat şi susţinut de statul român, când sportivii erau mândri să concureze sub culorile României!

Un exemplu al incompetenţei, delăsării şi amatorismului: „cazul” CORONA Braşov

În plină febră a pregătirii echipei naţionale de handbal feminin, singura echipă care mai reprezenta România, cu vreo 10 zile înaintea plecării spre Japonia a venit o lovitură năucitoare: tot lotul echipei de handbal CORONA a folosit metode de sporire a performanţei sportive interzise de organismul internaţional de reglementare antidoping WADA! Ar fi vorba deci de un dopaj sistematic şi de masă, dat fiind că întreg lotul a folosit procedee interzise.

Dar ar trebui să facem o distincţie clară între cazul CORONA Braşov, unde în cauză sunt sportive tinere care abia au depăşit 20 de ani şi nu au apelat la astfel de proceduri în mod conştient pentru a trişa, ci pentru a grăbi recuperarea fizică, şi celebrul caz de dopaj sistematic şi de masă al echipei americane de ciclism US Postal şi al liderului său Lance Armstrong, de 7 ori câştigător al Turului Franţei (la începutul acestui mileniu, prin anii 2000) în principal prin dopaj. O adevărată javră a ciclismului (să folosim cuvintele nimerite, spuneam) care nu numai a făcut din dopaj o ştiinţă, ci şi a impus dopajul în activitatea echipei.

Mai mult, au apelat la procedură doar după ce au fost asigurate de către medicii clinicii braşovene că nu este vorba în niciun caz de vreo interdicţie. Ceea ce nu scade cu nimic gradul de vinovăţie prin neimplicare a onor Federaţiei de Handbal care nu s-a interesat.

De-a dreptul ilar a fost preşedintele Federaţiei Române de Handbal (FRH) Alexandru Dedu care la conferinţa de presă chiar părea picat din lună cu declaraţia despre situaţia unui club care dă naţionalei 4 jucătoare: „Experienţa noastră tinde spre zero, a trebuit să ne interesăm despre această situaţieAm aflat vestea cu surprindere şi cu durere Oficialii de la Corona au spus că procedura s-a făcut pentru că nu e nici pe departe vorba de doping. Mai multe detalii nu ştiu pe această temă. N-am aprofundat această chestie, nu ştiu ce riscă cei de la Corona Braşov. M-am concentrat pe echipa naţională în aceste zile. Echipa naţională a ajuns bine în Japonia, asta mă interesează acum. Vom avea timp pentru toate”.

Păi nu-i deloc aşa, dom’ Dedu! Echipa naţională n-a ajuns bine în Japonia, pentru că a ajuns „treisfertăţită”! A ajuns fără conducătoare de joc şi având în componenţă jucătoare care se cunosc din vedere sau după (re)nume, care n-au jucat niciodată împreună, un puzzle din care antrenorul (suedez, că nu se mai găsesc români pricepuţi!) Ryde trebuia să facă – într-o săptămână – ECHIPĂ. Ceea ce până în momentul când scriu aceste rânduri (joi, 5 decembrie) nu i-a prea reuşit, formaţia noastră având o prestaţie neconvingătoare spre dezamăgitoare. Se cunoaşte că fetele care ne reprezintă nu se cunosc (poate unele nici nu se plac), aşa că tot ce a mai reuşit echipa României a fost prin „numere” (uneori, chiar sclipiri) individuale. Ridicolă este şi afirmaţia preşedintelui (cam de prea lungă durată al) FRH care se concentrase asupra naţionalei, că vom avea timp pentru toate. Uite că nu mai avem timp, iar rezultatul concentrării asupra naţionalei se vede…

Să sperăm că are dreptate secretarul general al FRH Cristina Vărzaru, care declara în aceeaşi conferinţă de presă: „Echipa naţională a ieşit bine din atâtea încercări, sunt optimistă şi cred în calitatea umană şi sportivă a tuturor jucătoarelor prezente în Japonia. Am încredere că aceste jucătoare se pot înscrie în obiectiv, chiar şi în aceste momente grele”.

Lasa un raspuns