Români rămaşi (lăsaţi) peste graniţe: Vasile Bâcu, (Herţa, Cernăuţi)

0
198

La centenarul României Mari,

Români rămaşi (lăsaţi) peste graniţe: Vasile Bâcu, (Herţa, Cernăuţi)

*Cristian SABĂU

Mi-a produs o reală plăcere volumul „Motiv de toamnă” al jurnalistului şi poetului cernăuţean (dar care se împarte între Herţa şi Cernăuţi) VASILE BÂCU, volum apărut spre sfârşitul anului 2017. Plăcerea poeziei a fost dublată de interesul de a descoperi în temele poemelor constante culturale ale locului şi constante culturale ale neamului. Şi interesul mi-a fost răsplătit, Vasile Bâcu dovedindu-se nu doar un poet intimist, un intelectual aplecat asupra propriilor trăiri, un trubadur al dragostei de diverse tipuri (nu că aceste trăiri ar lipsi din volum), ci şi un poet care vibrează la marile probleme ale umanităţii, căruia nu-i este indiferent „de e pace sau război” şi nici vorbă de „bucuroşi le-om duce toate”. Le-om duce, DA, dar fără să ne bucurăm, doar cu sentimental inevitabilului, al destinului global/regional/local…

Frumoasele „cuvinte înainte” (şi ilustraţia copertei!) volumului „MOTIV DE TOAMNĂ” îi aparţin lui Ioan Răducea pentru care Vasile Bâcu este nu doar un prieten şi un tovarăş de idei, ci şi – în calitate de creator – un interesant subiect de analiză. Şi fiindcă „subscriu” la o mare parte din analiza făcută de Ioan Răducea, îi voi cita ideile:

„Ca la orice creator autentic, la Vasile Bâcu este vie tendinţa de mitologizare a spaţiului formativ. Câteodată ea este provocată de suferinţa depărtării (unele texte au fost compuse încă în vremea instrucţiei militare, pe vremea imperiului sovietic), alteori de nevoia de a consacra prin ode reperele formative – părinţii, prima învăţătoare, pământul natal cu istoria şi eroii lui. Acestea sunt cele prin care se îndrituieşte în primul rând o existenţă artistică, dedicată în atât de mare măsură celorlalţi încât rareori mai rămâne loc pentru ispita narcisistă. Mai degrabă se speculează asupra statutului ontologic al poetului şi de aici se ajunge la Eminescu, reper conceptual pentru oricare artist român. Este de observat că textele structurate pe acest motiv sunt considerabil meditative şi se deschid dimensiunii soteriologice: Poetul se plimbă pe străzi de mână cu Veşnicia / E noaptea Tămăduirii!

Versurile de dragoste, scrise în prima tinereţe la modul avântat şi sensibil al celui aflat departe de fiinţa iubită, domină ciclul poetic denumit Caiet ostăşesc. Cu toate acestea, momentul în care poetul se regăseşte pe sine este mai cu seamă unul elegiac. În acest sens, pivotul conceptual se află în textul Motiv de toamnă, care tocmai din această cauză credem că a fost ales şi ca titlu generic al volumului. Remarcabilă este aici capacitatea de concentrare a neliniştii existenţiale în metafore revelatorii, pe model blagian, de unde un final dominat de ideea tainei nopţii care trece. De vreme ce lumea este văzută ca noapte, resorturile poeziei se fixează (ca şi la Blaga, în fond) pe solul biblic, mai degrabă în vecinătatea Eclesiastului. Altă dată, motivul respectiv este reluat pe calea cea mai sigură de ieşire spre lumină, cea prin rugăciune, de unde şi titlul Rugă dat unor rânduri în care se deplânge, aproape litanic, roada păcatului, în care lumânările răbdării încearcă să muşte din întuneric lângă altarul speranţei… Ancorat, ca jurnalist şi lider al românităţii din multîncercata noastră Bucovină, în cotidianul cel mai solicitant, în care ştie să rămână solidar cu destinul neamului, Vasile Bâcu îşi păstrează aripile întinse către absolutul poeziei, susţinând prin aceasta idealuri existenţiale în care ne recunoaştem şi care dau valoare universului său liric”.

…Şi dacă tot am exploatat în mod superior evaluarea pe care i-o face prietenul Ioan Răducea, propun să nu ne limităm la o singură părere şi să recurgem şi la un fragment din articolul „Vasile Bâcu – Cu crucea ziaristicii în spate”, aşadar un portret al ziaristului Vasile Bâcu, portret pe care îl prinde foarte bine scriitorul Nicolae Şapcă:

<<VASILE BÂCU – CU CRUCEA ZIARISTICII ÎN SPATE

Numele lui Vasile Bâcu apare în presa de limbă română din regiunea Cernăuţi pe la începutul anilor ’80. Era elev la şcoala de cultură generală din satul de baştină, Oprişeni, raionul Hliboca, şi chiar de atunci purta titlul de tânăr corespondent, atât al ziarului raional, cât şi al celui regional. De aceea, n-a ezitat ca imediat după absolvirea şcolii să se angajeze la ziarul raional din Hliboca, de unde s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi pentru a studia limba şi literatura română. Chiar dacă după anul I de studii a fost recrutat în rândurile armatei sovietice, aşa erau vremurile, tot gazeta i-a fost soarta, căci comandamentul l-a repartizat în serviciu la ziarul militar al unităţii. Pe lângă ceea ce trebuia să execute la ordin, cade în pasiunea poeziei şi vine acasă cu culegerea de versuri „Caiet ostăşesc”. Lăsat la vatră în 1987, revine în anul doi la facultate, dar în paralel cu studiile universitare pe care le face cu uşurinţă, datorită lecturilor permanente şi talentului literar fin cu care l-a înzestrat Dumnezeu, este angajat la ziarul „Zorile Bucovinei”, în funcţia de redactor tehnic. Aceasta însemna că ziua era la universitate, iar noaptea la tipografie. Nu era uşor, dar nu l-am văzut vreodată să se plângă, şi asta datorită faptului că Vasile Bâcu nu şi-a ales să ducă crucea ziaristicii pentru câştig, că mare câştig dintr-însa nu-i, ci doar din vocaţie. Aceasta i-i soarta. Ulterior, Vasile Bâcu este angajat al „Zorilor Bucovinei”, făcându-şi cu demnitate datoria de reporter şi fotoreporter. De aici, în 1993, când apare primul număr al „Gazetei de Herţa”, este angajat, prin cumul, în funcţia de secretar responsabil de redacţie, iar din 1995 este redactor-şef al acestei publicaţii, înlocuindu-l pe Simion Gociu. Era un ziar tânăr, dar fără tipografie în oraşul de reşedinţă, spre deosebire de toate celelalte publicaţii similare din regiune, ceea ce îl obligă pe tânărul redactor să tipărească publicaţia în raioanele vecine sau la Cernăuţi. Faptul că ziarul era dus la poştă deseori în spate, în sensul propriu al cuvântului, trezea nedumerire în rândurile colegilor de breaslă. Era foarte greu, însă nu s-a dat bătut!

Vasile Bâcu şi-a mai luat în spate şi preşedinţia Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi, societate al cărei membru este din anii de studenţie. Odată cu această alegere a sa, prestigioasa societate (nonguvernamentală) a românilor din nordul Bucovinei îşi înviorează considerabil activitatea, mai ales prin organizarea „cafenelelor literare”, dar şi a lansărilor de carte, vernisajelor de expoziţii (pictură, fotografie), conferinţelor cu diverse teme de interes. Pe parcursul anilor, Vasile Bâcu a scris versuri, cele mai multe fiind tipărite cu precădere în presa periodică şi în almanahuri… Nu i-a plăcut şi nici nu-i este pe plac să-şi facă loc în primele rânduri>>.

Socot că până la acest moment cititorul român a aflat destule despre Vasile Bâcu, acest poet, jurnalist şi activist cultural din zona Herţa şi oraşul Cernăuţi, aşa că putem exemplifica cele povestite cu poeme sau fragmente de poeme din volumul „Motiv de toamnă”, volum care cuprinde poeme de la cele foarte timpurii la cele scrise la vârsta maturităţii. Un volum inegal ca stil şi înălţime a creaţiei, dar care este plin doldora de simţire românească, de trăire tinerească, de carenţa de iluzii a maturităţii, de îngrijorări pentru viitorul ce nu tocmai roz ni se arată…

Fiorul liric, de un lirism clasic ce exagerează sentimentele, este evident în unele poeme de tinereţe cum ar fi „În gară” (Bate ora ceasul/ Timpul bate pasul/ Nu-ntârzie trenul/ Nu-ntârzie ceasul/ Ploaia de secunde/ Neînduplecate/ Între noi pătrunde/ Iarăşi ne desparte…), „În loc de pluguşor” (Iubita mea, se termină un an/ Pe noul an de-acum l-aşteaptă zorii,/ Apropie-te, scumpo, lângă geam/ Că poate vin şi eu cu urătorii…), „Nimeni ca noi” („Nimeni ca noi primăvara n-aşteaptă,/ Nimeni ca noi nu visează, iubeşte…”), „Satul meu” („Satul meu-copil legănat de istorie/ Împodobit cu mărgăritare de veacuri…”), „Părinţilor” („Mi-aţi dat la drum doar stima şi iubirea/ pentru aceia care pâinea făuresc…/ Nu pot privi la rău cu nepăsare/ de văd necazul altuia eu sar în ajutor/ prieten vreau să fiu cu fiecare/ şi bucuria mea e-a tuturor”), „Peisaj” („A mai venit o toamnă în Carpaţi/ E inundat văzduhul de tristeţe/ îngânduraţi sunt iarăşi brazii-fraţi/ ce norilor doar uneori le dau bineţe”), mai toate creaţii din anii 1986-1987, perioada serviciului militar. Din aceeaşi perioadă a debutului ca poet (şi îndrăgostit) vă oferim două poeme:

 

ÎN AŞTEPTAREA TA

Oraşul se pregătea

Împreună cu mine de venirea ta

Vântul a strâns în grabă

Hârtiile aruncate pe trotuare

Ploaia a spălat străzile

Ferestrele caselor

Soarele a atârnat ghirlande de curcubeie…

Tu ai venit atunci când toţi

Îşi pierduseră speranţa că te vor revedea

N-aveai cuvinte, ochii, sărutul

Ce mi l-ai lăsat în loc de rămas bun

Mi-au povestit totul…

Nu eram supărat, doar inima –

Acest barometru al dragostei

Nu se putea linişti…

Şi ploaia supărată

A spălat urmele tale,

M-a lovit cu picăturile ei

De parcă m-ar fi acuzat de ceva.

Probabil a înţeles că totuşi

Eu numai pe tine te iubeam…

Dar oare ploaia ştia ce-i gelozia?

 

CĂLĂTORIE ÎN DOI

Cunoscuta staţie de autobuze

Pare a fi un port al speranţei,

Unde stau ancorate

Corăbiile aşteptării…

Din toată mulţimea de oameni

Numai noi nu ne luăm rămas bun,

Chiar dacă avem doar un singur bilet.

Pentru că noi nici nu ne despărţim

Eu rămân în privirile tale,

Iar tu rămâi în inima mea…

Lirismul începuturilor se păstrează intact şi mai târziu, doar că este ceva mai diluat de greutatea socială a temelor abordate… de teme în care (aproape) nimic nu mai este (strict) personal, mai totul este de interes comun… interes istoric – fapte aparţinând trecutului, dar şi actual, pentru că acele fapte trecute în istorie influenţează modul de a gândi şi felul de a simţi a celor de azi, drama celor care zac în pământul de la Fântâna Albă, dramele zecilor de mii de deportaţi în „Siberii de gheaţă” sau dincolo de cercul polar. Rar întâlneşti în lirica universală un motiv poetic atât de trist ca acela al „trenului morţii, ce goneşte pe oase, nu pe şine”. Mi-a adus aminte acest tren care gonea spre răsărit de un alt tren „care vine din sud” al italianului Sergio Endrigo (şi Vasile Bâcu, şi Sergio Endrigo şi-au văzut creaţiile poetice puse pe note şi cântate cu succes), numai că soarta trenului lui Bâcu este mult mai dramatică…

TRENUL MORŢII

În memoria celor deportaţi

Trenul ce gonea spre răsărit,

Încărcat cu tragice destine,

Nu era un tren obişnuit,

El gonea pe oase, nu pe şine.

El scotea afară fum de pipă,

Bocete scotea sirena lui

Şi părea c-o straşnică aripă

Îl mâna în lumea nimănui.

Trenul tot gonea ca un blestem

Prin hăţişuri de străinătate,

Depănând în goană-al vieţii ghem,

Să ajungă pân-la gara „Moarte”

El şi acuma vine uneori,

Rătăceşte-n vis ca o nălucă

Şi ţăranii noştri pe la zori

Dorm, şi-n vis se tot gătesc de ducă.

Trenul ce gonea spre răsărit,

Încărcat cu tragice destine,

N-a rămas în timp împotmolit,

El a fost as-noapte după mine…

22 august 1993

FÂNTÂNA ALBĂ

În pădurea deasă nu se văd morminte

Căci pădurea toată s-a făcut mormânt.

Brazii stau de veghe ca icoane sfinte,

Pentru rugăciune nu găsesc cuvânt.

Calc încet pe vreascuri, teama mă străbate,

Parcă-ar fi din oase, crengile trosnesc,

Foşnetul de frunze sufletu-mi răzbate

Cum pot înţelege despre ce-mi şoptesc?

Simt cum timpul trece, simt cum clipa zboară

Şi mă răstigneşte acuzarea lor,

Că-s născut acuma, nu odinioară

Şi că pentru ţară n-am putut să mor.

În pădurea deasă păsările cântă,

Însă nu ca toate – parcă ar boci.

De ce oare, Doamne, ele nu cuvântă?

Poate ele-n cântec multe-ar povesti.

La Fântâna Albă, albi sunt doar bătrânii,

Restu-i totul negru, şi pământ, şi cer.

Neagră e şi roua, şi culoarea pâinii,

Cad din cer amare lacrimi de-adevăr…

Luptător pentru păstrarea limbii române în Bucovina acum ucraineană (limba română „medie” de la Cernăuţi este mult mai românească decât aceea din Chişinău), poetul Vasile Bâcu încearcă sentimente de revoltă faţă de tentativele de stâlcire prin asimilări făcute aiurea şi mondializare lingvistică stupidă (a se citi, practic deromânizare):

Început de an şcolar

Dramă la-nceputul toamnei,

Vântul printre ierbi se plimbă,

Plâng copii în limba mamei,

Ei nu ştiu o altă limbă…

Iar părinţii lor, sărmanii,

Tot încearcă să-i convingă

Că nu-i bună limba mamei

Şi-i mai dulce altă limbă.

Cobori, Doamne, doar o clipă,

Şi puterea Ta cerească

Să-i atingă cu aripa

Şi să-i facă să zâmbească.

Dă-le, Doamne, să cunoască

Toate limbile din lume,

Dar spre toate să pornească

Numai de la limba mumei.

Dramă la-nceputul toamnei,

Vântul printre ierbi se plimbă,

Plâng copii în limba mamei,

Ei nu ştiu o altă limbă…

(1989)

ÎNSTRĂINAŢILOR DE LIMBA MATERNĂ

Ni-i, frate, limba ca o pâine –

Muncită în sudoare grea!

De ce cu-atâta uşurinţă

Şi nepăsare calci pe ea?…

Ea ni-i comoara cea mai scumpă

Chiar pentru viaţa de apoi,

De ce să-i oferim uitarea?

Că doar nu am muncit-o noi!…

Strămoşii, frate, au purtat-o

Prin ani, la bine şi la greu,

Au să ne-ajungă a lor blesteme

Şi ne va bate Dumnezeu!

Au să ne uite strănepoţii

De parcă n-am fost pe pământ,

Uitând de astăzi limba mamei,

De astăzi ne săpăm mormânt.

Ni-i, frate, limba ca o pâine

Muncită în sudoare grea,

Hai s-o gustăm şi azi, şi mâine

Prin rugăciunea mea şi-a ta…

10 septembrie 2006

O temă pe care Vasile Bâcu o cultivă cu asiduitate este recursul la modelul cultural întemeietor de limbă (şi literatură) Mihai Eminescu. Nu numai prin organizarea sau participarea ca invitat la evenimente omagiale dedicate poetului din Ipoteşti atât de legat de Bucovina, ci chiar şi prin creaţii poetice proprii:

REVENIREA POETULUI

(Cu ocazia inaugurării monumentului Luceafărului la Cernăuţi)

Cel mai mult l-au aşteptat teii,

Pentru că nimeni altul

Nu le-a închinat

Cuvinte mai alese.

Vechiul oraş

Sătul de regimuri şi de politică

A pierdut numărătoarea anilor,

Însă ştia că undeva alături,

Împotmolită în hăţişuri de negocieri,

Se află clipa reîntoarcerii

Fiului-pelerin

În romanticul pustiu al stelelor.

L-au aşteptat bătrânii ţărani,

care şi-au adus din Siberia

sufletele în traiste,

pentru că n-au putut exista

între cer şi pământ

fără dulcea lui Bucovină.

L-au aşteptat nou-născuţii

Acestui hotar de milenii,

Pentru că fără el

Din inimile lor

neprihănite

n-ar fi izvorât niciodată

apa vie a limbii materne…

NOAPTEA TĂMĂDUIRII

15 ianuarie 2003

În noaptea când Luceafărul

ne trimite în inimi buna vestire

Poetul se plimbă pe străzi de mână cu Veşnicia.

E noaptea Tămăduirii!

Voi, acei rătăciţi în blestemata împărăţie a înstrăinării,

În întunericul urii faţă de frate şi mamă,

Apropiaţi-vă şi lăsaţi să vă cadă

în sufletele însetate

stropii de apă vie.

Şi voi, martiri ai graiului matern,

care duceţi de secole coarnele plugului,

stropind cu lacrimi pământul plin de strămoşi

şi în loc de blesteme aţi îngânat doine,

Apropiaţi-vă!

În noaptea aceasta rănile voastre

se vindecă,

Iar disperarea trece prin magica metamorfoză

şi se transformă într-o rază de Speranţă.

POETUL ŞI BUCOVINA

Lui Mihai Eminescu

În drumul său prin Veşnica Lumină

Poetul, rătăcit prin constelaţii,

Revine-acasă-n dulcea Bucovină,

Purtat de-un dor nestăpânit prin spaţii.

El ar putea Acolo să rămână,

Luceafăr-călăuză, demiurgic,

Dar dorul sfânt de dulcea Bucovină,

Mereu îl poartă-ntr-un ritual liturgic.

Nu-l căutaţi pe străzile bătrâne,

El vine-n blând colind pe la ferestre,

Cuvântul lui prin veacuri ne rămâne

Cea mai bogată şi frumoasă zestre.

În drumul său prin Veşnica Lumină

Poetul trist se plimbă printre stele,

Dar versul lui prin inimile noastre

Ca un ecou colindă-n Bucovina.

14 ianuarie 2002

Parcurgând volumul lui Vasile Bâcu nu poţi să nu-ţi dai seama că de fapt cititorul face un drum de la inocenţă, dragoste, încredere fără limite în om şi omenire, spre un tărâm al dubiilor, al angoasei, al îngrijorării pentru viitorul nu chiar de peste un mileniu, ci pentru cel care ne aşteaptă după colţ… Griji poetic exprimate în următoarele două poeme:

RUGĂ

Trist amurg de secol,

împovărat de roada păcatelor.

Muşcând din întuneric

ard ultimele lumânări ale răbdării

lângă altarul speranţei.

Lacrimi de secară picură,

spărgând timpanele liniştii

ameţitoare,

se preling pe obrazul

plin de cicatrice

al smereniei.

Iartă-ne, Doamne!

PREMONIŢIE

Trecutul – un vis de copil,

viitorul – plin de orice,

numai nu de speranţă.

Ajuns la timpul prezent,

simt lovituri de berbec

în zidul cetăţii eterne,

unde omenia se află

în stare de asediu.

Zidurile seculare

rezistă presiunii obraznice,

însă n-am niciun motiv

să fiu liniştit,

pentru că simt

atât de aproape clipa

când cineva dintre ai mei

va deschide porţile…

Deşi bucovinean 100% (cu buletin, slujbă, familie şi rădăcini adânci), Vasile Bâcu este un pelerin pe celelalte meleaguri ale României (nu numai în Moldova românească apropiată sau Maramureş, ci şi în destul de îndepărtatul Argeş, mai ales ţinând cont de precaritatea mijloacelor de transport în comun, în primul rând a trenurilor)… şi, ca un acroş al altor spaţii de istorie, baladă şi creaţie cultă, Vasile Bâcu cercetează din perspectivă proprie trista poveste a Anei cea zidită în mânăstire…

AnEi DE LA aRGEŞ

(motiv de baladă)

Pe Argeş, loc de mănăstire

Alese cruntul Domnitor

Ca semn de fală şi iubire

Pentru al său smerit popor.

Şi lui Manole – meşter faur,

Destinul greu i-a hărăzit

Nu să câştige munţi de aur,

Ci să îngroape ce-a iubit.

 

Păşeşte Ana prin baladă

Spre soţul ei o duce pasul,

Oare de ce nu vrea s-o vadă

Manole, să-i audă glasul?…

 

Prin ziduri şuieră trădarea

Manole inima îşi frânge

Când vede chinul şi răbdarea

Şi viaţa Anei cum se stinge.

 

Trecut-au de atuncea anii

Zidiri s-au perindat prin vreme,

Dar vocea palidă a Anei

Pe aripi de vânt încă mai geme.

 

Teoria recomandă în vremi de restrişte cu proteste, sloganuri şi tunuri (şi financiare, şi de apă) adoptarea unei atitudini pozitive, de încredere (chiar fără nicio noimă, dar recomandarea-i recomandare!) şi a unui mesaj cât mai luminos cu putinţă. Aşa că pentru ultima parte a prezentării acestui adevărat pilon al românismului în Bucovina istorică, gazetar şi activist cultural înzestrat cu sensibilitate poetică (ceea ce mai rar se-ntâmplă în breasla gazetăriei) am păstrat câteva epigrame, gen cu care Vasile Bâcu a cochetat – cu succes – în ultima vreme:

 

EPIGRAME PENTRU (ŞI DESPRE) PRIETENI

Scriitorului, consăteanului şi prietenului Dumitru Covalciuc,

care a glumit că la 2 ianuarie 2006 am împlinit împreună 100 de ani (60+40)

În doi am împlinit o sută

şi ce-am putea să ne dorim?…

Mulţi ani şi sănătate multă

şi încă o sută să-mplinim!

(ianuarie 2006)

P.S. peste 20 (10+10) ani

Parcă mai ieri aveam o sută-n sumă,

Trecut-au anii-păsări şi… poftim

O sută douăzeci de-acum se-adună

şi ne obligă să tot… întinerim!

(2 ianuarie 2017, Cernăuţi)

Monologul stâlpului lipit cu afişe electorale

Sunt un stâlp modest şi basta

Stau aici de ani şi luni

De ce oare lumea asta

Mă încleie cu… nebuni?!

Moment „prielnic”

D-lui Vasile Tărâțeanu,

la volanul maşinii cu scriitori şi frâna… uşor-uşor defectă

Cu maşina fără frână

Azi vă duc la cititori –

Bun prilej şi la-ndemână

Să vă fac… nemuritori.

Prozatorului supărat că a fost obligat să-şi citească proza doar în trei minute

Proză doar în trei minute?…

Da, prieteni, bune lecţii!

În lecturi atât de scurte

Vă pot da doar… interjecţii!

 

Unor „constructori” de drumuri

Rău vă faceţi meseria,

Meşteri de la drumuri mari,

De ce nu vă schimbaţi simbria

şi să deveniţi… gropari.

Unui afemeiat la vârsta împlinirilor

Deşi cu modestie îţi zici moş,

Mai ţanţoş eşti ca un cocoş

Şi ai umbla pe la femei sub rochii

În fiecare zi, măcar cu… ochii.

Desigur, s-ar mai putea scrie multe, mai muuulte despre poetul, ziaristul, profesorul şi activistul cultural Vasile Bâcu pe care l-am cunoscut în urmă cu vreun deceniu la simpozionul dedicat Experimentului Piteşti, simpozion la care participă cu convingere (şi cu comunicări interesante!) an de an. Este, sper, o prezentare destul de rotundă, deşi foarte sumară, a lui Vasile Bâcu a cărui activitate este una de rezistenţă a românismului într-un climat nu întotdeauna foarte prietenos, climat pe care l-au înrăutăţit, din necunoaştere sau neghiobie, Emil Constantinescu, Adrian Severin şi Petre Roman prin semnarea unui tratat cu Ucraina nu îndeajuns de judicios cântărit. Noroc că mai există pe-acolo oameni ca Vasile Bâcu care ştiu să reziste cultural fără a stârni valuri social-politice. Şi, după plecarea dintre noi a lui Dumitru Covalciuc (cel căruia îi erau dedicate două catrene), un alt exponent al românismului, şi a sculptorului Dumitru Gorşcovski (autorul monumentului lui Eminescu), plecat şi el înainte de a-şi putea pune în aplicare multe idei de valoare, Vasile Bâcu este cam singurul prieten care-mi rămâne pe acele meleaguri. Ce-aş putea oare să-i doresc în afară de sănătate şi putere de muncă? Ah, DA, îi doresc să poată ajunge la locul de muncă cu troleul… ştie dumnealui POETUL mai multe despre treaba asta… Aşadar, să se întâmple!!

Lasa un raspuns