„Regina frumuseţii din Leenane”, un fel de „Bernarda Alba” irlandeză contemporană

0
147

Martin McDonagh are calitatea de a spune poveşti triste învelite în umor, poveşti despre oameni simpli, personaje candide cu aspiraţii, cu visuri neîmplinite şi, cumva, în spatele pojghiţei de umor se ascunde o dramă personală foarte puternică. Asta se întâmplă în toate piesele lui şi cu precădere în Regina frumuseţii… Textul se potriveşte foarte bine în Tulcea: povestea unor oameni blocaţi într-un orăşel, care visează la mai bine, să fie iubiţi, să iubească şi-şi pun toate speranţele vieţilor lor în încercarea asta. Câteodată reuşesc, câteodată nu” – Vlad Cristache, regizor

*Cristian SABĂU

Gândurile expuse mai sus determină atitudinea regizorului Vlad Cristache faţă de textul irlandezului Martin McDonagh: priveşte personajele cu înţelegere, cu condescendenţă, mai c-ar vrea să le ajute, dar din păcate nu poate, nu se poate amesteca în vieţile lor. Asta e, textul irlandezului nu-l lasă să facă mai mult pentru ele, cum s-ar zice, sunt pe cont propriu în viaţa ce pare liniştită, bine ordonată, dar plină de primejdii… domestice.

Irlanda nu este numai ţara care a dat, în ultimele secole, mari nume ale literaturii universale, de la Swift şi Wilde la Joyce, O’Casey şi Beckett. Prin literatura sa actuală, Irlanda se înscrie printre marile puteri ale literaturii mondiale. Dintre genurile literare care au împins şi menţinut Irlanda în prim-planul literaturii mondiale se remarcă cu precădere creaţiile dramaturgilor, foarte cerute pe piaţa teatrală internaţională în ultimii ani. Din această efervescentă literatură pentru scenă, în România (inclusiv la teatrul piteştean) au fost prezentate piese ale unor autori din generaţii foarte diferite, de la octogenara Jennifer Johnston, până la autori tineri ca Malachy McKenna, Rosalind Haslett, Paul Meade sau Eugene O’Brien. Dar pare-se „cel mai lăudat autor dramatic al momentului”, o exemplificare vie a „succesului peste noapte”, este Martin McDonagh, artist anglo-irlandez născut din părinţi irlandezi la Londra în 1970. Piesa care l-a consacrat la 26 de ani, practic prima piesă din „The Leenane Trilogy” (care mai cuprinde „A Skull in Connemara” şi „The Lonesome West”), a fost prezentată pentru prima oară în februarie 1996 în Galway la „Town Hall Theatre”, pentru ca din martie 1996 să se joace deja la Londra, iar din 1998 şi la New York. Cultivă un teatru încadrat în genul „In Your Face” care nu ocoleşte durităţile de limbaj, scenele şocante, aspectele incomode şi situaţiile neplăcute, dar care fac parte din viaţă. În niciun caz, nu este corect politic, nu scrie piese drăguţe pentru a-i oferi clasei burgheze seri plăcute la teatru. În acest sens, piesa „The Beauty Queen of Leenane”, prezentată în aceste zile de Teatrul „Jean Bart” din Tulcea pe scena Festivalului Teatrului de Studio piteştean, o dovedeşte din plin…

Irlanda lui McDonagh, o altfel de Irlandă

Celui care vede piesa lui McDonagh i-ar fi, cred, greu să explice cum de Irlanda atrage atâţia emigranţi în ultimii ani. Totuşi, într-un interviu, autorul ne lămureşte: Irlanda zugrăvită în „The Beauty Queen of Leenane” este Irlanda de acum 20-30 de ani, acea Irlandă dinaintea avântului economic. Acţiunea piesei se desfăşoară în mica localitate Leenane din comitatul Connemara, o comunitate rurală tipică pentru Irlanda anilor ’90, pe când încă mai era urmărit cu (ceva) interes serialul „Dallas”. O comunitate (încă destul de) catolică, în care „părintele se foloseşte foarte rar de violenţă”. O comunitate care conservă cu greu valorile tradiţionale, dar şi dorinţa de evadare oriunde pentru un trai mai bun. O comunitate în care resentimentele antienglezeşti (motivate de istoria de secole, comună şi violentă) sunt întreţinute de superioritatea cu care sunt priviţi de către englezi emigranţii irlandezi ai anilor ’70-’80 (în căutare de munci prost plătite la Londra sau Manchester). O comunitate care – cu pragmatismul pe care ţi-l dă disperarea – încearcă să scape de sărăcie alegând emigrarea în Anglia (în lipsă de ceva mai bun) sau – preferabil – în SUA.

Un cuplu feminin autodistructiv

Acţiunea piesei o are în centru pe Maureen Folan, 40 de ani, în prezent îndeplinind toate criteriile pentru a fi definită ca fată bătrână, cândva (poate) o (posibilă, dacă nu chiar probabilă) Miss a localităţii. Maureen îşi împarte traiul modest cu mama sa Mag Folan septuagenară, dependentă de fiică, capricioasă şi autoritară. Un cuplu mamă-fiică în care cordonul ombilical intrauterin pare să fi fost înlocuit cu o dependenţă psihică morbidă bazată pe obişnuinţa unei convieţuiri de patru decenii şi pe ura în care s-a transformat treptat dragostea iniţială. Maureen îşi gratulează astfel mama: „Babă intrigantă… căţea bătrână şi senilă… stau în curu’ tău de 20 de ani!… eşti o ipohondră cu infecţie urinară, cu spinarea bolnavă, mâna bolnavă, care ascultă un post de radio irlandez de căcat… eşti bătrână, proastă şi habar n-ai ce vorbeşti… Fie să ajungi în rai cu o jumătate de oră înainte ca dracul să fi aflat că ai murit! Te-am visat pe tine în alb, întinsă în sicriu şi pe mine în negru!”.

Nici mama nu se lasă mai prejos: „Te-nfoi ca o curcă proastă! Nu te mai răscrăci atâta! 70 de ani o să ai la înmormântarea mea!”. Şi, chiar dacă până la 40 de ani Maureen s-a sărutat doar cu doi bărbaţi, pentru mama sa nu-i decât o curvă pentru că, după standardele sale, „Doi bărbaţi e enorm! Fetele tinere n-au voie să cocheteze cu băieţii!”. Convinsă de acest precept moştenit de generaţii, mama sabotează continuu comunicarea fiicei cu eventualii pretendenţi. O ajută şi un element din biografia fiicei sale, de pe vremea când avea 25 de ani şi lucra la „Leeds” ca femeie de serviciu („spălam birourile şi WC-urile”). Atunci, Maureen s-a ales cu o pată pe curriculum: a fost un timp scurt internată la o clinică de psihiatrie. N-ar fi mare lucru pentru că azi „o grămadă de oameni fac o grămadă de căderi psihice, abia dacă mai fac vreo pauză între ele”. N-ar fi prea grav cu atât mai mult cu cât Maureen pare complet restabilită. Numai că acea internare „la nebuni” este asul din mâneca mamei sale, numai bun de folosit pentru a-i alunga orice eventual pretendent. Septuagenara Folan este de o perseverenţă diabolică în sabotarea oricărei şanse de emancipare şi de părăsire a locuinţei comune de către Maureen. O face cu orice preţ, reuşind chiar să zădărnicească tentativa pe aceasta o întreprinde de a pleca cu (singurul?) pretendent, Pato Dooley, în America.

De-a lungul îndelungatei (şi forţatei) convieţuiri, cele două femei acumulează mulţimi de resentimente, nimic nu se iartă, nimic nu se uită, totul se plăteşte cu dobândă, şi încă o dobândă îngrozitor de mare. Viaţa în comun a cuplului mamă-fiică este un joc cu miză extremă, cu reguli schimbătoare şi acceptate de cele două competitoare, într-o îndelungată şi consolidată relaţie călău-victimă în care, în funcţie de evoluţia conflictului, statutele glisează. În funcţie de circumstanţe, cele două femei – care se antipatizează continuu, se suspectează permanent, se acuză de cele mai ciudate (şi aproape neverosimile) fapte, se victimizează pe rând şi se demonizează reciproc – îşi schimbă rolurile. Dar n-are rost să intrăm prea adânc în relaţia mamă-fiică, oricum n-am găsi adâncimi cehoviene, ibseniene sau strinbergiene, personajele lui McDonagh sunt mai puţin complicate. O fi ştiut ceva „tapiţerul” Freud când a decretat că irlandezii „sunt un soi de oameni pentru care psihanaliza este complet inutilă”…

Creativitatea celor două se centrează mai ales pe descoperirea unor noi mijloace de şicanare şi torturare a competitoarei. Orice mijloc e bun pentru hărţuirea adversarei, de la produsele alimentare obişnuite (celebrul porridge şi biscuiţii Kimberley) până la inventarul casnic al oricărei bucătării. De la ceainic (producător de apă fiartă bună pentru tortură) la vătraiul de aţâţat focul transformat dintr-o banală unealtă în armă letală…

„Irlandezii” lui Vlad Cristache

Regizorul Vlad Cristache pune în valoare textul lui McDonagh (în versiunea românească foarte convingătoare a lui Cristian Juncu) propunând o radiografiere nu numai asupra unei relaţii îndelungat-conflictuale între mamă şi fiică, ci şi între aspiraţiile a două generaţii de femei irlandeze la sfârşitul secolului XX. Regizorul le oferă suficient spaţiu de manevră actorilor, care pornesc de la relaţiile clare, aproape schematice, pe care le stabilesc personaje marcate de ambiguităţi („prerogativa femeii e răzgândirea”, susţine Maureen), de tare, de obsesii, de aspiraţii interzise. Duritatea cu care (reciproc) se tratează personajele nu este continuă (mai oboseşte şi răul, nu-i aşa?), dar este constanta de atmosferă care are în contrapunct momente de adevărată duioşie ce tulbură logica percepţiei spectatorului. Mici răutăţi, şicane „obişnuite” („biscuiţii îi iau s-o chinui pe mama”) care atrag sancţiuni ciudate, deja testate şi validate de protagonistele unui adevărat purgatoriu casnic, întreţinut cu înverşunare zi de zi. În atmosfera de suspiciune şi tensiune difuză a piesei există şi momente de poezie: o scrisoare leagă sentimentele şi speranţele unui bărbat şi ale unei femei, amândoi dezamăgiţi de ceea ce le-a oferit viaţa. Un bărbat şi o femeie care se simt marginalizaţi atât în societatea satului irlandez natal situat undeva la capăt de lume, dar şi în Anglia „civilizată”. O scrisoare pe care regizorul o transformă în vehicul care pare să ofere comunicare în timp real (aproape telepatică), dar păstrând şi parfumul desuet-romantic al scrisorii adevărate, al acelor cuvinte stângace şi nesigure, dar sincere, scurse din stilou pe hârtie ca sângele dintr-o rană…

Adevărat contorsionism al situaţiilor violentează logica dezvoltării predictibile, liniare, mici amănunte nedezvăluite la un moment dat schimbă curgerea şi optica spectatorului. O noapte de amor nebun cu Pato Dooley ostentativ sărbătorită de Maureen ca o victorie a simţurilor, o exhibare (spre exhibiţionism) a trupului său, saturat de plăcute senzaţii (şi întinat la propriu de mama sa): „Avem voie să ne suim pe un bărbat în zilele noastre… şi e tare bine pe un bărbat. A fost bine… şi-am avut grijă să fie bine pentru amândoi”. O noapte de amor nebun sărbătorit cu emfază. Dar peste doar câteva replici aflăm că sărbătoarea a fost un triumforul şi emfaticul anunţ a fost un fake grosolan, că partida de amor nebun a fost de fapt un semieşec… Dar şi un punct de plecare pentru o posibilă întorsătură a vieţilor lor.

Regizorul marchează scenă cu scenă acea adevărată escaladă a răului practicată de cele două femei, fiecare răspunzând la un tratament considerat unfair, la o acţiune considerată ostilă cu o revanşă mai dură, urmată de o revanşă la revanşă, partida încheindu-se doar odată cu moartea celei mai vulnerabile dintre cele două femei – mama septuagenară.

Într-o lume în care scenografii preferă să sugereze, şi nu să reconstituie (obiect cu obiect) ambianţa acţiunii, scenaristul Vlad Cristache (de fapt este om-orchestră, tot el asigurând şi muzica şi luminile scenei) a ales o ilustrare a cadrului acţiunii pornind de la obiecte reale, reconstituind mediul de viaţă („semiviaţă” ar spune poate alţii) al celor două femei. Atent la detalii (de o atenţie barocă), punctează amănuntele care constituie atmosfera, de la oala de noapte pe care mama o varsă sistematic (spre disperarea fiicei) în chiuvetă, până la televizorul cu tub electronic şi aparatul de radio cu ochi magic pentru sincronizarea pe postul dorit. Până şi faptul că în Leenane plouă constant îl aflăm de la Maureen care este echipată de ploaie de câte ori iese sau intră în casă… O adevărată atmosferă de poezie decadentă, de amurg de lume şi viaţă care potenţează şi nebunia cuplului feminin mamă-fiică, ce pare mai posibilă, mai aproape de realitate.

Actorii distribuiţi de Vlad Cristache pun în personaje talent, dăruire, temperament şi nu fac economie de efort. Personajele lui McDonagh şi ale lui Vlad Cristache fac parte dintre looser-ii societăţii irlandeze ai anilor ’80, dar fiecare dintre ele are particularităţi care le individualizează. Irina Naum este Maureen, fiica încă prezentabilă („eşti tare bună de ţinut în braţe” este complimentul lui Pato), hărţuită psihic (aproape torturată), revoltată, obsedată de măritiş şi de părăsirea casei părinteşti. Se agaţă de posibila căsătorie cu Pato şi de plecarea în SUA ca de ultima şansă („Dacă nu-l prind înainte să plece, chiar că ai căcat-o!”, îşi ameninţă mama care sabotase comunicarea prin scrisori). Dornică să-şi schimbe condiţia şi terorizată de spectrul sanatoriului („decât într-un sanatoriu, mai bine mor”), lăudăroasă şi mitomană, ajunge (în final) asasină. Luptându-se cu duritatea şi tirania mamei, ajunge să-i copieze comportamentul, să-i preia obsesiile şi hachiţele, ba chiar să le amplifice, să le exacerbeze („Futu-i! Exact ca mă-ta eşti!” este observaţia strigată de Ray Dooley în finalul piesei). Actriţa pune la dispoziţia personajului nu numai expresivitatea feţei, nuanţarea tonurilor „discursului”, ci şi expresivitatea corporală, dovedind că, folosite cu bună măsură, gestica şi plastica trupului pot vorbi mai elocvent şi pot fi mai contondente decât mesajul transmis prin cuvinte. De la resemnare, de la reprimarea constantă a propriei furii (cu doar mici momente de supape de suprapresiune de revoltă controlată) până la tentativa de emancipare civilă (şi socială) de după acea (pretinsă?) noapte de amor nebun cu Pato („să-ţi mai bagi chestia aia în mine că am prins gust”), Maureen a Irinei Naum este delicată, dar dârză, iar în recitalul de lamento după bărbatul plecat (la muncă în Anglia) se vede hotărârea de a aştepta invitaţia lui ca pe o izbăvire din condiţia subumană (ca  pe o evadare „din casa care pute a pişat”) la care a condamnat-o propria mamă. O evadare pentru care este gata să înfrunte inclusiv condamnarea comunităţii leenanene: „A mai muşcat gura lumii din mine… şi ce dacă?!”.

Liliana Ghiţă prezintă în Mag Folan o mamă septuagenară capricioasă, mincinoasă, persuasivă şi posesivă, de multe ori exagerând (sau simulând) incapacităţi fizice (mai grave sau mai uşoare, mai reale sau mai imaginare).

„Scârba egoistă bătrână, senilă” (cum îşi „alintă” Maureen, mama) simulează un grad de dependenţă mai mare decât în realitate faţă de fiica sa asupra căreia vrea să deţină controlul total. Un obiectiv pe care îl doreşte atins cu orice preţ şi cu orice mijloc, de la minciună prin omisiune până la şantajul „cu acte în regulă” – certificatul eliberat de un spital de boli mintale. Forţată de feluritele neputinţe ale vârstei, condamnată la mobilitate redusă, actriţei îi rămân la dispoziţie nuanţarea vocală atentă şi, doar în situaţii excepţionale, explozii gestuale şi vocale hotărâte, vehemente, reprobatoare.

Cristi Naum este în personajul lui Pato Dooley irlandezul simplu, „omul aflat sub vremuri”, emigrantul cu suflet bun care se duce la Londra doar pentru bani, pretendentul nenorocos, atras, dar şi timorat în relaţia cu o mult prea expansivă Maureen. Mult prea timid, chiar aflat la muncă în Anglia, maximumul său de socializare este „să mai iasă câteodată cu maistrul la una mică”. Şi chiar dacă la câte o petrecere „vagaboandele alea de mâini” se mai rătăceau „pe ţâţele vreunei americance”, acela era – probabil – doar efectul berii irlandeze… „Flatat şi onorat” de faptul că Maureen i s-a oferit ca fecioară, este convins că surorile acesteia ar trebui să aibă şi ele grijă de mama lor pentru că – îi spune femeii căreia îi propune să plece împreună în America („la Boston, la Boston!”) – „meriţi şi tu o viaţă”.

Capabil de avânt, de momente poetice într-o viaţă dominată de proză, Pato, după mai multe încercări de apropiere eşuate, descurajat şi de lipsa mesajelor („tradusă” ca fiind lipsă de interes), în final alege calea mai liniştită a căsătoriei cu altă femeie şi a emigrării în America. Un personaj cald, legănat de iluzii, mereu disponibil, dar greu de crezut că ar fi capabil să treacă cu brio de obstacole mai serioase. De orice fel.

Ştefan Mihai este în Ray Dooley o apariţie simpatică de adolescent frondeur. Dar este – mai ales – mesagerul fratelui său mai mare Pato, un mesager a cărui răbdare este serios pusă la încercare de Mag Folan. Atras (dar ţinut la distanţă) de atitudinea distantă a lui Maureen, este convins că aceasta „se ţine cu nasul pe sus” fără să aibă de ce. Este un personaj simplu, impulsiv şi superficial, creaţie a culturii de masă, ajuns (şi) în Leenane adept al distracţiilor simple (chermeză cu „mâncare la liber”, campionatul mondial de fotbal), dependent de modele luate din filme americane.

Regina frumuseţii se simte bine (şi) la Tulcea

Casa familiei Folan este un fel de casă a Bernardei Alba transportată dintr-un sat spaniol al începutului de secol XIX într-un sat irlandez al sfârşitului aceluiaşi secol. Să observăm că obsesia de căpătâi a fetei bătrâne Maureen este aceeaşi cu a fetelor Bernardei: să se mărite şi să plece, fie şi numai pentru a ieşi din atmosfera de iad a coabitării, o atmosferă  întreţinută cu perseverenţă şi prefăcătorie (oare tipic feminină?) de cele două colocatare. În urmă cu vreo 10-15 ani, regizorul Silviu Purcărete caracteriza atmosfera teatrală europeană de atunci ca fiind sintetizată de expresia „dezinteresul faţă de teatrul celorlalţi”. Judecând după modul în care se (mai) citesc şi se joacă azi clasicii (inclusiv clasicii secolului XX), nu prea cred că „anglo-irlandezul” McDonagh l-a citit cu atenţie pe Garcia Lorca. Cu atât mai puţin cred să fi fost influenţat de poetica dramatică a andaluzului. Şi totuşi, teatrul pe care-l scrie McDonagh, ca tematică, subiecte şi manieră, seamănă foarte mult cu ideea pe care o avea despre teatru Federico Garcia Lorca. Pentru că, dacă andaluzul Lorca înfiinţa teatrul itinerant „La Barraca” destinat spectacolelor pentru săteni şi locuitorii periferiilor, teatrul irlandezului McDonagh se înscrie cu hotărâre în linia teatrului modern, adică a acelui teatru care – susţine teoreticianul Emelie Fitzgibbon – nu încurajează „foşnetul liniştit al cutiei cu ciocolată într-un spaţiu întunecat, ci este un adevărat teatru cu mânecile suflecate”. Poate şi pentru că, cu mici variaţii, avem în geografii şi istorii diferite situaţii similare.

„Regina frumuseţii din Leenane”, piesă scrisă în doar 8 zile, în timp ce autorul trăia din ajutorul de şomaj de 40-50 de dolari pe săptămână, este plină de „resentimente care colcăie şi momente de ură virulentă”, remarca în „The Telegraph” criticul Charles Spencer. Întocmai ca şi „Casa Bernardei Alba”. Cât despre Mag Folan, ea pare să fie o Bernarda Alba irlandeză, bineînţeles, cu unele ajustări de timp, spaţiu, mentalităţi şi obiceiuri. Doar ne aflăm într-o altă epocă, în care mâna de fier a mamei autoritare a slăbit, fiica are şansa unei rebeliuni victorioase, ba chiar şi a unei revanşe sângeroase pentru toate reprimările îndurate. Poate chiar pentru toate reprimările îndurate de fetele tuturor timpurilor şi meridianelor. Pentru că pasiunile, patimile şi ispăşirile standardizate şi repartizate pe epoci şi geografii par să nu difere prea mult.

Câteva spectacole dintre cele ale ultimelor stagiuni arată că ţintele artistice pe care şi le propune „Jean Bart”, teatrul de la gurile Dunării, sunt nu numai interesante, ci şi pasionante, adevărate provocări culturale, iar „Regina frumuseţii din Leenane” este un exemplu viu (şi aplaudat) al reuşitei artistice. Un spectacol verificat pe la festivalurile din ţară pe la care a circulat deja cu succes (Oradea, Bucureşti, Piteşti), dovadă fiind premiile obţinute, cronicile mai mult decât pozitive şi – mai ales – aplauzele publicului.

Lasa un raspuns