Presă şi informaţie acum un veac (IV)

0
178

*Cristian SABĂU

Centenarul realizării României Mari – Românie care, din pricina unor politicieni corupţi, incompetenţi şi arivişti, puşi pe înavuţire, şi nu pe buna gospodărire a treburilor (dinăuntrul şi dinafara) ţării, a durat mai puţin de 22 de ani (1918-1940) – ne oferă ocazia să rememorăm interesante pagini jurnalistice din epoca Primului Război Mondial, dar şi din anii premergători şi următori. Ani plini de evenimente, în general prost gestionate (ca şi astăzi, după 1990) de clasa conducătoare a vremii. Evenimente interne stârnite de aroganţa şi indecenţa politică, de lipsa de cultură politică şi de educaţie economică pe care le presupune „managementul” vieţii sociale la orice nivel. Evenimente externe cu impact major asupra ţării pe care – de  asemenea – conducătorii de-atunci n-au fost capabili să le folosească spre binele poporului român sau măcar să le atenueze consecinţele negative. V-am oferit (în trei grupaje) şi vă vom mai oferi (în două grupaje) selecţiuni din articole semnate de martori ai evenimentelor, de o personalitate pe nedrept nu îndeajuns de cunoscută a culturii române, Virgiliu Drăghiceanu (1879-1964), membru corespondent al Academiei Române, informaţii foarte puţin cunoscute marelui public şi apărute în acea epocă în „Neamul Românesc”. Dacă primele trei selecţii din articolele lui Virgiliu Drăghiceanu (articole care redau însemnările din vremea ocupaţiei germane publicate după război în foileton, în 143 de episoade, în perioada 29 ianuarie-7 august 1919, în „Neamul românesc” editat de Nicolae Iorga) s-au referit la evenimentele petrecute în primul an al ocupaţiei aliate (germană, austro-ungară, bulgară, turcă) a Bucureştiului evacuat de oficialităţile statului (suveran, guvern, parlament, armată…), în acest al patrulea (şi ultim) grupaj vă oferim însemnări din perioada decembrie 1917 – ianuarie 1918, adică perioada care este marcată de efectele revoluţiei ruse şi de personalitatea lui Trotzky rămasă în prim-planul actualităţii politice până la sfârşitul războiului.

Pentru românii aflaţi sub ocupaţie a continuat regimul de stoarcere a oricărui tip de resurse, de la petrol, grâne, fructe, lemne, până la obiecte casnice ca saltele, plăpumi, lămpi cu petrol, obiecte metalice bune de topit (inclusiv clopotele multor biserici). O perioadă în care continuă politica de jaf ştiinţific organizat după celebra ordine germană, perioadă în care populaţia a fost obligată să suporte prădăciuni şi umilinţe individuale şi colective despre care cele mai multe cărţi de istorie ne spun că doar hunii, tătarii, turcii şi ruşii (în vremurile lor de glorie) le-ar fi practicat. Dar şi o perioadă în care, în ciuda presei oficiale mincinoase a germanilor, începe să se simtă degringolada „centralilor”, de la înfrângerile de pe câmpurile de luptă, până la foametea care începe să ducă la situaţii preinsurecţionale chiar în inima Imperiului Habsburgic, la Viena. Susţin în continuare că unele dintre aceste pagini cu o importantă valoare istorică ar trebui să apară în manualele şcolare spre învăţătura generaţiilor viitoare. Dac-o mai fi nevoie de o astfel de învăţătură…

16/29 decembrie 1917

„Plec spre Târgovişte. Acelaşi dezastru în toate gările. În restaurantul de la Titu se produc încă faimoasele chiftele pe care lumea le devorează cu furculiţele lui Dumnezeu… În gară, o firmă mare arată baia de soare a garnizoanei. Mii de cisterne cu păcură. Târgoviştea complet moartă… Pretutindeni geamuri sparte. Toate străzile au tăbliţe cu nume germane. Faimoasa Cale Domnească ce trece pe lângă rămăşiţele Curţii Domneşti a Voievozilor ţării se cheamă acum HindenburgStrasse. Toţi locuitorii sunt obligaţi să-şi aibă numele trecut pe o tăbliţă în faţa casei. Lumea, înspăimântată, de-abia iese din case, trăind cu mulţămirea că-şi poartă capul între umeri.”

19 decembrie 1917/1 ianuarie 1918

„Anul lor Nou, fără salve de tunuri ca anii trecuţi, dar cu bere şi vin. Din multe case unde sunt încartiruiţi răsună ecoul cântecelor lor, cântece de nespusă tristeţe şi cu intonaţii de imnuri bisericeşti… Trotzky cere întărirea frontului rus. Basarabia se proclamă Republică a Moldovei în sânul Republicii Ruse. Un spirit viu de conştiinţă naţională pare a-i cuprinde pe toţi românii de dincolo de Prut. Mişcătoare sunt cuvintele rostite în sfatul soldaţilor de către Toma Jalbă în numele românilor de peste Nistru, reproduse de ziarul Opinia din 1 decembrie: Fraţilor, văd că toţi v-aţi hotărât să vă luaţi ce vi se cuvenea… Scăpaţi scumpa noastră Basarabie din mâinile vrăjmaşilor, precum scoate ciobanul oaia din gura lupului. Dar eu vă întreb, fraţilor care sunteţi moldoveni, cum ne lăsaţi pe noi moldovenii cei rupţi din coasta Basarabiei să trăim pe celălalt pământ al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului… De ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom îndrepta apa dincolo de pământul nostru, căci mai bine să-şi schimbe râul mersul decât să rămânem noi, moldovenii, despărţiţi unii de alţii! Într-adevăr mişcător mesaj şi din păcate profetic…

Finlanda se adresează Cancelarului spre a-i recunoaşte independenţa! Din Berna vine ştirea că bolşevicii nu au avut succes la Iaşi, planul lor de a-l ucide pe Scerbacev nu a reuşit; au fost arestaţi; Trotzky, care spre a-şi câştiga simpatiile germane, presează asupra noastră, protest la Iaşi pentru arestări şi ameninţă pe cei care ridică mâna împotriva revoluţiei ruse încheind astfel: Fiecare român, soldat, muncitor sau ţăran, ştie că va găsi în autoritatea Sovietului Rusesc sprijin contra arbitrariului autorităţilor reacţionare româneşti!

22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918

„Ameţită de atâtea miraje şi dezamăgită de ceea ce vede la Brest-Litowsk, România ocupată e complet paralizată. S-au dus şi mirajele… România paralizată? Moarte aparentă sau înţepeneala morţilor?, se întreabă ziarul oficial german… Nu e nici una, nici alta, ci cuminţenia de veacuri: în faţa cuţitului vom simula înţepeneala morţilor, dar straşnică va fi deşteptarea.”

Frumoase (şi cam vane) speranţe, am constatat privind retrospectiv ultimul veac…

25 decembrie 1917/7 ianuarie 1918

„Crăciunul nostru cu 700 grame de carne de porc şi 2 kilograme de peşte, atât se cuvine unei familii de 6 persoane! În noaptea ce-l precede auzim strămoşescul Bună dimineaţa la Moş Ajun spus de atâtea glasuri nevinovate…

Iţele se încurcă la Brest-Litowsk. Ruşii, prin Trotzky, cer mutarea conferinţei într-un oraş neutral, la Stockholm… Ucraina, care a proclamat frontul sud-vestic ucrainean, vine la conferinţă… În presa germană se spune că pacea trebuie să oglindească în formă şi cuprins faptul că Rusia a fost bătută… Anglia fixează punctele păcii pe care o doreşte: restaurarea Belgiei şi despăgubiri de război; recunoaşterea drepturilor popoarelor de a se guverna cum vor; restabilirea Serbiei, Italiei, României şi Muntenegrului; repararea nedreptăţii de la 1870; refacerea Poloniei; autonomia tuturor statelor austro-ungare.”

2/15 ianuarie 1918

„Lipsa hranei se resimte zilnic. Nu se face nimic pentru îngrijirea populaţiei… Administraţia nu are altă grijă decât a percheziţiilor şi rechiziţiilor… Bolile seceră lumea debilitată organic. Anul trecut au fost în Bucureşti 6.001 naşteri şi 11.858 decese. Dacă înainte buletinul stării civile dădea 9-12 naşteri zilnic, acum au scăzut la 5-6. Asta în timp ce numărul deceselor s-a ridicat la 27-29 pe zi. Sunt foarte mulţi bolnavi de scarlatină, febră recurentă şi tifos exantematic care este în creştere.

Sunt case care se sting în întregime, de la părinţi până la ultima odraslă, găsiţi după multe zile, înţepeniţi în contorsiunile morţii. Zilnic se văd femei şi bărbaţi însoţind coşciuge din scânduri albe care pentru economie n-au fundurile complete. Un egoism feroce stăpâneşte fiecare individ, întreaga epocă. Ce mai înseamnă viaţa unui om când se prăbuşesc state, civilizaţii şi poate omenirea sub nebunia instinctelor animalice reînviate în bestia umană? O rasă trebuie să le distrugă pe celelalte sub orice formă. Scuza e războiul: cu cât mai repede, cu atât mai uman!

Bineînţeles că în Germania e altceva. Acolo mortalitatea infantilă a scăzut de la 17% în 1911 la 9,5% în 1915. Acolo se ţine socoteală exactă de numărul naşterilor ce-l aduce patriei germane fiecare val de soldaţi veniţi în concediu de pe front.

La Viena, ca şi la Berlin se discută cu seriozitate (germană! – n.r.) despre o cartelă… sexuală!

Dacă cultura antică ne-a lăsat templul zeiţei înţelepciunii ATHENEUM, Kulturul german ne înzestrează cu LAUSOLEUM – Păducherniţele! Prin preajma gărilor se ridică cu zecile, bineînţeles pentru soldaţi. Le fac însă şi pentru uzul populaţiei civile, pentru a justifica stăpânirea ţării prin investirea capitalului german în întreprinderi kulturale! Unele familii de cea mai bună condiţie socială, suspectate de boală, sunt duse cu forţa la Lausoleum. Fete de pension, cocote, ţigănci sunt târâte într-o promiscuitate murdară spre aceste iaduri. Într-o cameră ce serveşte drept cameră de dezbrăcare şi garderobă stau toţi tremurând ceasuri întregi, într-o nuditate biblică. Zdrenţele şi hainele cele bune merg – în egală tovărăşie – la etuvă. După ce suspectaţii au făcut câte un duş aşteaptă alte ceasuri aducerea veşmintelor. Cei care scapă de această încercare precis vor trăi o viaţă ca a lui Matusalem.”

Păi nu seamănă puţin vestiarele Păducherniţelor obligatorii din România, acele Lausoleum, cu ceea ce vor fi, peste doar 25 de ani, vestiarele camerelor de gazare…? Un mic laborator românesc pentru opera de civilizare globală cu marcă germană…

Dar iată aspectul Bucureştilor de atunci consemnat şi de un gazetar considerat neutral (danez!), dar arondat oficinei de denigrare puse în serviciul ocupanţilor şi publicat în „Politiken”:

„Dacă nu s-ar vedea la fiecare pas pe străzile Bucureştilor atâtea uniforme germane şi austriece, n-ai avea deloc impresia că te găseşti într-un oraş ocupat… Din vitrinele marilor magazine toate mărfurile bune au dispărut, chiar şi frumoasele bluze româneşti… Administraţia militară a încuviinţat fiecărei persoane 5 perechi de încălţăminte, ceea ce este un act de clemenţă, fiindcă cea mai mică fată de magazin ţine să-şi aibă un picior elegant încălţat. Ca şi în Germania, cu greu găseşti o bucată de săpun. Se spune că o cochetă bucureşteancă pasionată de şiraguri de mărgele şi-a întrebat iubitul dacă nu crede că gâtul ei ar avea nevoie de ceva. Desigur, i-a răspuns acesta şi i-a adus un săpun (!)…

Germanii au ridicat curăţirea la rang de sistem (!). Populaţia e spălată cu forţa (!), despăducherea e obligatorie pentru toată populaţia (!). Pare cam straniu, dar în trenuri, conductorul cere pentru clasele I şi a II-a bilet de… despăduchere! Suficienţă germană…”

3/16 ianuarie 1918

„Concepţia lor asupra viitoarei stăpâniri a lumii e bine stabilită: Pământul va fi împărţit între 3 sau 4 puteri, după necesităţile viitoare sau ale războiului actual: puterea engleză, Mittel-Europa, Transoceania! În Bukarester din 28 decembrie (1917 – n.r.), reţeta e simplă: alipirea economică la Germania, iar România va continua să fie o ţară agricolă, capitalul fiind mai rentabil în această ramură; capitaliştii nu trebuie să aibă nicio piedică în activităţile lor. Ca muncitori ai pământului vor fi folosiţi mai departe ţăranii, iar conducători în industrii evreii. Ca industrii se vor crea: mari ţesătorii, împletituri, fabrici de conserve, de ulei, de porţelan şi hârtie.

Iar publicaţia Deutsche Tageszeitung e şi mai explicită: Nu poate fi nicio îndoială că România trebuie să rămână economiceşte în mâinile noastre… Munca administraţiei militare ar fi o binecuvântare pentru Germania şi România!!

Curată (şi despăducheată) binecuvântare, ar fi comentat – poate – nenea Iancu, cel care şi-a ales Berlinul ca ultimă rezidenţă… Dacă pentru România mai puţin, pentru Germania sigur!

Lasa un raspuns