Presă şi informaţie acum un veac (II)

0
71

*Cristian SABĂU

Centenarul realizării României Mari – care, din pricina unor politicieni corupţi, incompetenţi şi arivişti, puşi pe înavuţire, şi nu pe buna gospodărire a treburilor (dinăuntrul şi dinafara) ţării, a durat mai puţin de 22 de ani (1918-1940) – ne oferă ocazia să rememorăm interesante pagini jurnalistice din epoca Primului Război Mondial, dar şi din anii premergători şi următori. Ani plini de evenimente, în general prost gestionate (ca şi astăzi, după 1990) de clasa conducătoare a vremii. Evenimente interne stârnite de aroganţa şi indecenţa politică, de lipsa de cultură politică şi de educaţie economică pe care le presupune „managementul” vieţii sociale la orice nivel. Evenimente externe cu impact major asupra ţării, pe care – de asemenea – conducătorii de-atunci n-au fost capabili să le folosească spre binele poporului român sau măcar să le atenueze consecinţele negative. Vă vom oferi în câteva grupaje selecţiuni din articole semnate de martori ai evenimentelor, de mari personalităţi ale culturii române (Virgiliu Drăghiceanu, Octavian Goga, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu), informaţii foarte puţin cunoscute marelui public şi apărute în acea epocă în publicaţii ca „Neamul Românesc”, „Vremea” sau „Ţara noastră”.

Primul grupaj de selecţii din articolele lui Virgiliu Drăghiceanu (articole care redau însemnările din vremea ocupaţiei germane publicate după război în foileton, în 143 episoade, în perioada 29 ianuarie – 7 august 1919, în „Neamul românesc” editat de Nicolae Iorga, ulterior adunate într-un volum publicat la „Cartea Românească” sub titlul „707 zile sub cultura pumnului german”) s-a referit la  

primele trei luni de ocupaţie aliată (germană, austro-ungară, bulgară, turcă) a Bucureştiului, evacuat de suveran, guvern, parlament, armată…

În acest al doilea grupaj vă oferim însemnări din perioada martie-august 1917, adică perioada în care administraţia militară s-a organizat şi a început stoarcerea rezervelor duşmanului învins, aflat la bunul plac al cuceritorilor.

O perioadă critică pentru bucureşteni, dar şi pentru locuitorii Argeşului aflaţi pe culoarele de invazie, care au fost obligaţi să suporte prădăciuni şi umilinţe individuale şi colective despre care cele mai multe cărţi de istorie ne spun că doar hunii, tătarii, turcii (în vremurile de glorie a Imperiului Otoman) şi ruşii le-ar fi practicat. Ei bine, nuuu…

Dar să-i dăm cuvântul istoricului şi arheologului Virgiliu Drăghiceanu (1879-1964), membru corespondent al Academiei Române (din 1926, la propunerea lui Nicolae Iorga), restauratorul multor monumente istorice şi descoperitorul mormântului domnitorului Constantin Brâncoveanu. Subliniez că aceste consemnări au valoare istorică şi etică şi că ar trebui că fragmente din ele să apară în manualele şcolare. Să le fie spre învăţătură generaţiilor viitoare, dacă mai e nevoie de o astfel de învăţătură…

13/26 martie 1917

„Oraşul ocupat milităreşte, patrule păzesc răspântiile străzilor… le e teamă de revolta… femeilor care, exasperate de dolmeciul evreu ce le promisese ajutoare din partea autorităţilor, fac o straşnică manifestaţie la poliţie şi la primărie. Aruncă cu noroi în soldaţi, cer pâine şi pace!”

2/15 aprilie 1917

„Paştele nostru, o minune de vreme. Îl sărbătorim în contra ordonanţei din decembrie care îl hotărâse după calendarul gregorian, la 26 martie diagnosticul lor e bine stabilit: românul e laş, terorizează-l şi cedează, apoi uită uşor, ca majoritatea naţiilor romanice, care uită uşor trecutul pentru a trăi din plin momentul prezent. Românul uită uşor este injuria cu care suntem pălmuiţi zilnic. Un popor al simţurilor, nu al raţiunii.

…Dacă până acum s-au atins numai de bunurile sau de sufletul nostru, acum începe stoarcerea materialului uman. Magazinele sunt silite să fie deschise, la ţară agronomii silesc cu biciul locuitorii să iasă cu plugurile la muncă. Prin ordonanţa rechiziţiei tuturor oamenilor de la 15 la 60 de ani, toată ţara e roabă în mâinile lor pentru îndeplinirea muncilor agricole care încep…

O migraţie forţată, faimosul Ausgleich, cu pumnul, începe de acum: a nenorocitei şi mândrei populaţii de la munte, spre câmpiile Dunării, pentru muncile agricole. Fără haine, în zdrenţe, zac cu zilele pe peroanele gărilor din lipsă de trenuri. Se văd extenuaţi care mor, femei care nasc în mizerie… spre satisfacerea fotografilor amatori din naţia lor, încântaţi de spectacol şi de halul în care ajunsese populaţia, din cauza lor!”

8/21 aprilie 1917

„Frig: +5 grade Celsius.

Îşi pun mari speranţe în Lenin, filogerman pornit din Geneva spre Rusia, prin care speră o schimbare a revoluţiei ruseşti în favoarea lor…

În Germania, proprietatea mică şi mijlocie ar fi de 62%, la noi doar de 14%… De la ţară se aud grozăvii… populaţia e terorizată de jandarmii şi agronomii locali, e bătută, băgată la carceră… La ce muncă a fost supusă populaţia se vede din datele lor: au semănat mai mult ca în 1916, grâu 216.371 ha, secară cu 9.211 ha, rapiţă  cu 25.415 ha. Şi asta deşi 800.000 de locuitori se refugiaseră în Moldova sau erau pe front! În acest an a fost însămânţată 80% din suprafaţa cultivabilă a ţării!

Pe lângă obligaţiile fiecărei gospodării de a da o anumită cantitate de ouă, păsări, lapte, brânză, untură şi unt, populaţia suportă şi abuzurile dolmeciului (traducătorul de germană – n.r.), nelipsitul evreu… în unele judeţe, ca în Dâmboviţa, dolmeciul omoară oamenii în bătăi cu ciomagul… apoi plaga autorităţilor abuzive române… şi pe deasupra, în multe sate, die deutsche Reinheit: soldaţii rezolvă în public, agăţaţi de stâlpii prispelor caselor, necesităţi inexorabile, spre scandalul sălbaticilor valahi! Cu rândul, femeile sunt chemate pentru curăţenie şi, spre batjocură, chiar fetele preoţilor şi învăţătorilor”…

15/28 aprilie 1917

„În ţară se pompează ziua şi noaptea. Producţia minelor de lignit o va întrece pe cea din timp de pace; sondele ce fuseseră arse sau astupate în timpul retragerii vor fi repuse în activitate şi vor da, până în iulie, 147 vagoane zilnic. Asupra pădurilor se începe un jaf de o barbarie înspăimântătoare: se taie tot, se curăţă tot. Lemnele bune transportate în Germania, Turcia; celelalte vândute ţăranilor pe 3 lei metrul. Sate care n-au încălzit niciodată sobele decât cu paie ard lemne.

Tot ce nu se poate transporta se transformă în mangal. Dacă s-ar putea, ar căra chiar şi pământul! Din toate pădurile liniile Decauville se întind până la staţiile de încărcare. S-au tăiat chiar şi parcurile oraşelor, ca acela din Trivalea Piteştilor. Fierăstraiele din Buşteni, Azuga, Fieni, Sinaia, Câmpulung fasonează ziua şi noaptea lemnele sau le transformă în putini, butoaie, lăzi. Se înfig tot mai adânc în grumazul nostru…”

30 aprilie/13 mai 1917

„Puterea primăverii. Toată lumea pe stradă. Nu se aude decât nemţeşte. Dacă în timpii normali auzeai vorbind nemţeşte pe fiecare al zecelea om întâlnit, acum nu exagerăm dacă afirmăm că fiecare al treilea om întâlnit vorbeşte germana. Evreii, în special, nici nu mai vorbesc o altă limbă, ar fi o ruşine! În cazul cel mai rău, în localuri, câte o doamnă îmbrăcată extravagant ţi se adresează, foarte civilizat, în franţuzeşte. Româneşte?! Ar fi o ruşine, asta e limba plebei, dac-o vorbeşti, te înjoseşti!”

„În orele serii, valuri de lume pestriţă bat neîncetat Calea Victoriei sau se revarsă din cinematografele arhipline, din străzile comerciale Lipscani şi Carol. Sunt încântaţi chiar de aerul oraşului. Pe când în Occident, în centrele industriale, chiar la ţară, sunt 473.000 molecule de praf pe centimetrul pătrat, la noi, în murdarul Bucureşti, sunt numai 2.000 până la 8.000. Ca grădini, Bucureştiul, cu cele 150 ha, ar fi un Eden ce întrece Viena care are numai 36 şi Parisul cu doar 35 ha… Deplângem cu acest prilej sistematica tăiere a arborilor pentru a se crea peluze englezeşti, cu trandafiri într-o ţară în care trandafirul moare în iunie şi unde e nevoie de umbră, de cât mai multă umbră.”

7/20 august 1917

„Propunerea de pace a Papei. Am impresia că i s-a cerşit mijlocirea…

Plec la ora 2 noaptea spre Curtea de Argeş. Aspectul gării: geamurile sparte, treptele scărilor, parchetele, planşeele într-un strat soios de murdărie şi tocite de cizma soldăţească aflată într-un du-te-vino ameţitor ziua şi noaptea. Pe scări, prizonieri ruşi şi români, umbre îndobitocite, mânate ca nişte turme spre Germania, înfulecă din gunoaiele pe care le strâng de pe jos.

Zeci de cozi înaintea ghişeelor; doi câte doi stau răbdători, cu ceasurile, indigenii noştri într-o promiscuitate egalizatoare. Ţigani desculţi, ţărani în cojoace, doamne cu pălării de ultima modă, domni în costume scumpe, evrei, evreice, unguroaice, nemţoaice cu coşuri, târne, saci pentru cumpărăturile alimentare ce le vor face în folosul alimentării flămândului Bucureşti. Vă admir, bieţi conaţionali, răbdarea cu care vă aşteptaţi soarta. Nici măcar un sfert dintre voi nu veţi putea obţine bilete. Dar îmi place că aţi început să simţiţi. Că s-a dus şi dreptul hatârului, al coatelor mai puternice, al protipendadei; începe să mijească în voi conştiinţa că toţi suntem egali, avem aceleaşi drepturi, că dreptul celui care se scoală mai de dimineaţă nu mai poate fi călcat în niciun chip. Începe să mijească în voi simţul pentru dreptul aproapelui de care nu aflaserăţi decât din predicile sau discursurile moralizatoare ale vreunui strigător în pustiu. Şi asta e mare lucru în concepţia culturală a unui popor. În şcoala suferinţei aţi dobândit acest sentiment care nu se mai poate şterge.

Pe peron nu li se dă drumul decât celor cu bilete. Nu se dau decât atâtea bilete câte locuri sunt în vagoane. Militarii călătoresc întotdeauna în vagoane separate. Sub niciun pretext, chiar dacă ar fi să piardă trenul, nu sunt admişi în vagoanele civililor. Românii, în mod egalitar, sunt plebea de clasa a III-a; în clasa a II-a nu călătoresc decât evreii şi supuşi ai Puterilor Centrale. Ţinem şi noi, de altfel, la această distincţie.

A doua zi în Argeş. În gară o activitate cum nu s-a mai văzut vreodată. Mii de căruţe descarcă ziua şi noaptea prunele şi fructele ce se strâng de pe toate plaiurile. În împestriţeala de culori vii a costumelor sătenilor şi sătencelor se încarcă vagoanele deschise ce urmează a fi trimise la fabricile de marmeladă din Piteşti şi Clucereasa. E o înfăţişare de bâlci imens. Zămurile curg din vagoane, miros de ţuică iese din cazanele şi putinile de prin gări.

Pe peroane, sute de femei, sub conducerea unui soldat, cârpesc sacii. Sute de căruţe descarcă cherestea sau putinile executate în număr de peste 600.000 de fabrica unde se lucrează ziua şi noaptea.

Pădurile sunt închise cu cordoane militare pentru culegerea zmeurii. Locuitorii forţaţi la muncă, cu mic, cu mare. Reînviază o pagină de adâncă robie din vremurile jugului fanariot.

Lume multă se adună la un vagon, se închină cu pietate; acolo sunt moaştele Sfintei Filofteia care sălăşluiau la Argeş şi care, după ce ţara se spărsese, fuseseră aduse la loc sigur în Bucureşti. Oraşul află şi se adună la gară, chiar cu copiii de la şcoală. Primarul oraşului, un neamţ, opinează că relicvele trebuie transportate ca un colet, cu căruţa. Negustorimea protestează, vor urma după datină, îşi vor face o cinste ca pe rând să ducă pe umeri pe Sfânta… dar pentru tragerea clopotelor e nevoie de aprobarea Komandaturii. Ochii tuturor se umezesc. În dangătele clopotelor de la Episcopia lui Neagoe-Vodă sfânta e depusă acolo. Sfântă Filofteio, scapă-ne!!

10/23 august 1917

„Spre Piteşti. Mai toate gările fără uşi şi fără geamuri… Podurile aruncate în aer refăcute din lemn.

Piteşti. Gara înţesată de mulţimea ce aşteaptă cu zilele rândul la ieşirea pe peron. Un strigăt militar, o cravaşă spintecă aerul şi izbeşte crud, fără osebire de clasă socială. Trebuie făcut loc: vin supuşi ai Puterilor Centrale, evreii şi evreicele de la Militarverwaltung (!) cu produse proaspăt rechiziţionate (coşuri cu untură, gâşte, raţe, ouă), care a doua zi se vor vinde cu preţuri fabuloase pe pieţele Bucureştilor. Lumea îşi părăseşte bagajele cu groază; purceluşi sau gâşte fără stăpân îşi strigă durerea când sunt luate în râsete generale, ca trofee ale zilei, de soldaţii care şi ei caută o ieşire. Dar ce mai contam noi! Doar eram negrii din noua lor Africă!!”

Lasa un raspuns