Patru decenii fără un mare artist – VLADIMIR VÎSOŢKI

0
159

Consider că poezia nesocoteşte frontierele, că problemele care mă frământă pe mine neliniştesc şi pe alţi semeni ai mei” – Vladimir Vîsoţki

De curând, la sfârşitul lunii iulie, s-au împlinit 40 de ani de la decesul unui foarte mare artist, Vladimir Vîsoţki, pe care prin aceste rânduri încercăm să-l aducem în memoria cititorilor noştri. La 25 iulie 1980, exact în vremea Olimpiadei Moscova ’80, pe Stadionul Lujniki, foarte animat de desfăşurarea întrecerilor, s-a lăsat tăcerea şi tot publicul s-a ridicat în picioare: tocmai fusese anunţată încetarea din viaţă a unuia dintre cei mai iubiţi artişti sovietici, Vladimir Vîsoţki. Născut la Moscova în 25 ianuarie 1938 (tatăl evreu, colonel în armata roşie, mama rusoaică, traducătoare de germană) şi trecut prin copilărie în perioada războiului, Vladimir Vîsoţki (pentru prieteni – şi a avut din belşug – Volodea) a fost actor, muzician şi poet. El susţinea ca meseria lui este actoria, iar pasiunea – poezia.

Vîsoţki actorul, absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din Moscova (1961), a fost obsedat de Puşkin a cărui operă se spune că o ştia în mare măsură pe dinafară. A debutat în 1959 la Teatrul Puşkin, iar din 1960 a început să joace în filme. Dar marile succese le-a obţinut pe scena Teatrului Taganka. A fost unul dintre marii interpreţi ai lui Hamlet. Al unui Hamlet care s-a jucat zece ani la Teatrul Taganka, rol pentru care a fost premiat la Festivalul Internaţional de la Belgrad (BITEF 1976). În teatru a interpretat zeci de roluri în spectacole de Puşkin, Cehov, Brecht etc. A apărut în 26 de filme. A triumfat la Olympia şi a fost aplaudat de Paul Newman, Gregory Peck, Rock Hudson, Liza Minelli şi Robert de Niro la recitalul de o oră oferit în Hollywood, Cetatea Filmului…

Vîsoţki poetul a scris despre orice: a atins subiecte serioase şi perene (patrie, patriotism, sacrificiu, eroism, război, dragoste, prietenie) şi altele cât se poate de umile sau chiar frivole. A scris despre televizor, telefon şi poştă, despre beţivi şi drogaţi, despre viaţa în cartierele aglomerate, despre statul la cozi, despre prietenii săi actori şi regizori, despre iubita sa MarinocikaMarina Vlady pe care a cunoscut-o în 1968 şi cu care s-a căsătorit în 1975. A scris despre circ, despre gimnastica de dimineaţă, despre sport, despre oamenii de ştiinţă, despre ascensiuni montane, despre război, despre beţie şi despre votcă, licoarea care i-a plăcut atât de mult şi de care a abuzat, ruinându-şi sănătatea… Dar despre ce n-a vorbit în cele peste 600 de cântece lăsate posterităţii… În toate a vorbit însă numai despre oameni. Oameni şi situaţii obişnuite, întâmplări din viaţa de fiecare zi. „Eu nu scriu pentru o anume categorie de spectatori, eu încerc să ajung la sufletul oamenilor indiferent de profesiunea ori de naţionalitatea lor. Nu sunt un admirator al cântecului de varieteu şi nu mi-ar plăcea să aflu că în timpul concertelor mele publicul se distrează. Vreau ca publicul să trudească odată cu mine, să se îndârjească odată cu mine. Fără doar şi poate, din dorinţa aceasta s-a alcătuit stilul meu. Cântecul meu este aproape un strigăt.” DA, cântecul lui a fost un strigăt care a sfidat atitudinea oficială şi a zguduit letargia de mare putere, punând în faţa cetăţeanului simplu oglinda adevărului. A fost un strigăt de furie despre timpul turbat pe care l-a trăit. În perioada în care tăcerea era impusă (să ne amintim, era în perioada anilor ’60-’80, pe vremea lui Hruşciov şi Brejnev), Vîsoţki a fost una dintre „vocile” unei mari „naţiuni tăcute”. O voce, dar şi o estetică inedită care a combinat înălţimile sufleteşti cu scăderile cotidianului, imediatului, cu însăşi condiţia umană a cetăţeanului sovietic din acei ani. Norocul operei lui Vîsoţki a fost accesul uşor la aparatura de înregistrare a epocii, la magnetofon, la casetofon. Într-o vreme în care autorităţile sovietice nu au permis publicarea versurilor sale, prieteni, cunoscuţi sau simpli spectatori ai concertelor sale au reuşit să imprime multe dintre versurile sale, servite ca muzică pe un acompaniament simplu de ghitară, de multe ori în săli modeste, în condiţii improprii unui concert. Dar dragostea publicului pentru Volodea şi a lui pentru poezie şi muzică treceau peste micile inconveniente. În cartea „Vladimir sau zborul întrerupt”, pe care o publică la Fayard în 1987, Marina Vlady calcula că de-a lungul carierei sale Vîsoţki dăduse concerte în faţa a mai mult de cinci sute de mii de spectatori pe care-i zguduise cu dramatismul unora dintre versurile sale şi-i încântase cu farmecul său personal. Este puţin probabil ca o carte de poezie să aibă un public atât de numeros. În ciuda asigurărilor date de mai multe ori şi a bunăvoinţei de a-i citi poemele, poeţi recunoscuţi (şi oarecum oficializaţi) ca Voznesenski sau Evtuşenko se pare că nu-l considerau în realitate poet (şi nici nu s-au prea agitat să-l impună ca atare), statutul i-a fost în schimb acceptat de prietenul său Bulat Okudjava (poet, prozator şi… cantautor ca şi Vîsoţki) şi de unul dintre idolii săi, Iosif Brodsky, emigrat în SUA şi laureat al Premiului Nobel 1996. În urma insistenţelor poetei Bella Ahmadulina i se publică… un fragment dintr-o poezie. I s-au imprimat şi cinci discuri de 45 rot/min, cu repertoriul periat cu grijă de cenzura sovietică. Apoi, la Paris, prietenul său bulgar Konstantin Kazanski i-a înregistrat două discuri LP… foarte puţin faţă de valoarea sa. Drept „mulţumire”, secretarul de partid al Leningradului i-a interzis lui Vîsoţki să apară în spectacole de teatru în acest oraş. De-ale politicii culturale sovietice… De-abia după moartea sa în 1980 a apărut un album LP retrospectivă, conţinând 20 dintre cântecele sale, iar spre sfârşitul anilor ’80 i-au fost publicate poemele şi cântecele (inclusiv acele „blatni pesni” – cântece ale delincvenţei). Astronomii de la observatorul din Crimeea au botezat planeta 2374 cu numele de Vîsoţki. Ca o splendidă revanşă faţă de atitudinea oficială, Vîsoţki, compozitorul cântăreţ, cantautorul, care de-abia recunoştea notele muzicale, a fost primit şi îmbrăţişat cu căldură de unul dintre marii muzicieni ai secolului, Sviatoslav Richter. Personaj deranjant în timpul scurtei sale vieţi, a fost onorat post-mortem, chipul său fiind imprimat şi pe timbre poştale, în 1988 în URSS (valoare nominală 5 kopeici) şi în 1999 în Rusia (valoare nominală 2 ruble).

După decesul său neaşteptat, ca urmare a unui infarct miocardic, corpul neînsufleţit a fost depus la Teatrul Taganka (ulterior, străzii pe care este clădirea teatrului a primit numele lui Vîsoţki) şi înmormântat în cimitirul moscovit Vagankovskoe, aproximativ un milion de ruşi participând la vegherea şi înmormântarea acestui iubit artist. A fost de departe cea mai mare dovadă de dragoste faţă de o personalitate; de-abia peste un sfert de veac, la funeraliile papei Voytila, s-au mai adunat atâţia. Că este iubit şi azi o demonstrează florile mereu proaspete de pe mormântul său. Peste toate aceste faţete, integrând şi depăşind imagini şi clişee, aspecte disparate ale unui simplu curriculum profesional… este de amintit şi reţinut Vîsoţki omul, omul cu încurcături familiale, cu cele trei căsătorii (şi multe amante), cu slăbiciunea lui pentru votcă, cu beţiile şi stagiile de dezintoxicare, dar mai ales cu marea lui capacitate de a se dărui din toată inima şi fără rezerve artei, prieteniei şi dragostei. Omul care, cu inconştienţa tinereţii, a fost în stare să se îndrăgostească de o himeră a marelui ecran, de acea Vrăjitoare a anilor ’60, frumoasa şi enigmatica Marina Vlady, franţuzoaica intangibilă pentru un cvasinecunoscut actor sovietic. Dar cum uneori visele devin realitate, frumoasa inaccesibilă a coborât de pe ecran şi a fost sedusă de farmecul personalităţii lui Vîsoţki. Şi, ca în basme, au trăit până când moartea i-a despărţit definitiv la 25 iulie 1980, atunci când Moscova era în plină efervescenţă a Jocurilor Olimpice. Până atunci îi mai separase doar obtuzitatea autorităţilor sovietice care în mai multe rânduri îi refuzase lui Vîsoţki viza pentru vizite în străinătate. În 1971, în poemul său „Despre datele şi cifrele fatale”, după ce trece în revistă poeţii morţi tineri, cei mai mulţi până să împlinească 37 de ani, Vîsoţki scria: „Ni s-a lungit viaţa şi poate, cum vedeţi,/ S-a amânat sfârşitul, un timp, pentru poeţi”. Împlinise atunci 33 de ani, iar sfârşitul îi va fi amânat doar cu 9 ani… Atac de cord pricinuit de viaţa dezordonată, de votcă, de intensitatea trăirii şi a iubirii… „Mai mult decât admiraţie, Pasternak, Ahmatova şi Vîsoţki au stârnit prin poemele lor iubire”, avea să scrie în cartea sa de amintiri „regizorul lui Vîsoţki”, Iuri Liubimov, „şeful” de la Taganka. Mai mult decât pe actorul sau pe poetul Vîsoţki, cei care l-au cunoscut îl regretă pe acel Vîsoţki-omul capabil să alerge de la un capăt la altul al Uniunii Sovietice pentru a-şi ajuta un prieten… O trăsătură tot mai rară în zilele noastre… Acesta cred că a fost adevăratul Vladimir Vîsoţki, pentru prieteni Volodea…

Vladimir Vîsoţki – Poeme

Pe aleea caleştilor

Cei şapşpe ani unde i-ai irosit?

Pe-a caleştilor alee.

Necazuri şapşpe unde-ai întâlnit?

Pe-a caleştilor alee.

Pistolul negru unde l-ai lăsat?

Pe-a caleştilor alee.

Dar azi pe unde tu nu te-ai plimbat?

Pe-a caleştilor alee.

Prietene, acea casă ţi-o mai aminteşti cumva?

Nu, niciodată n-ai s-o poţi uita.

Cel care pe-a caleştilor alee n-a trecut

Îţi spun, juma’ din viaţă a pierdut

Şi încă, mai ceva…

Cei şapşpe ani unde i-ai irosit?

Pe-a caleştilor alee.

Necazuri şapşpe unde-ai întâlnit?

Pe-a caleştilor alee.

Pistolul negru unde l-ai lăsat?

Pe-a caleştilor alee.

Dar azi pe unde tu nu te-ai plimbat?

Pe-a caleştilor alee.

Un nume nou de-acum i-au dat

De crezi ori nu, acolo totul e schimbat.

Dar pe-oriunde-ai fi şi-ameţit ai umbla,

Pe-a caleştilor alee tot vei reveni cândva

Şi asta neapărat…

Cei şapşpe ani unde i-ai irosit?

Pe-a caleştilor alee.

Necazuri şapşpe unde-ai întâlnit?

Pe-a caleştilor alee.

Pistolul negru unde l-ai lăsat?

Pe-a caleştilor alee.

Dar azi pe unde tu nu te-ai plimbat?

Pe-a caleştilor alee.

(1962)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Despre date şi cifre fatale

Prietenilor mei, poeţii

Doar cel ce tragic a murit, poet e cu adevărat

Iar asta, la timpul rânduit de-a fost, e minunat:

La 26, unul spre revolver s-a îndreptat,

Altul la Angleterre în ştreang s-a atârnat.

La 33, Hristos, poet şi el, ne-a poruncit:

Să nu ucizi! Dar ucigaşii şi i-a întâlnit;

Prea multe-a spus se zice, şi a mai şi făcut;

Şi prea gândea! Aşa că-n palme cuie i-au bătut.

Când mă gândesc la 37, parcă-s beat

Şi chiar şi-acum mă simt înfrigurat

La 37, Puşkin duelul şi l-a stabilit,

Iar Maiakovski ţeava-n tâmplă şi-a proptit.

La 37 să mai adăstăm! Vezi, Cel de Sus, neînduplecat

A hotărât: ori-ori, şi treaba scurt a rezolvat.

Să treacă ăst hotar, Rimbaud şi Byron n-au mai apucat

Noi, cei de-acum, cu chiu-cu vai, ne-am strecurat.

Duelul nu s-a mai ţinut, l-au amânat cumva;

La 33 i-au răstignit, dar nu de-a binelea;

La 37 nu sânge-a curs din tâmpla aceea

Ce-a fost pătată doar de părul alb ca neaua.

„Să tragi pe-alături?” cu frica în inimă…

Psihopaţi şi găşcari, răbdare! Măcar puţină…

Tălpile poeţilor calcă pe lame de cuţite

Şi sângeră desculţe sufletele lor zdrelite.

De trei ori în „gât luuung” „u” a intrat

Poetului – precum am stabilit – i l-am scurtat

Pe muchie de cuţit viaţa-şi trăia – cuţit i-am dat

Şi fiindc-a fost periculos, chiar, d-aia l-am tăiat.

Vă plâng, socotitori de date şi fatale cifre,

Vă zbateţi ca-n haremuri, nevestele-osândite

Ni s-a luuungit viaţa şi poate, cum vedeti,

S-a amânat sfârşitul, un timp, pentru poeţi.

(1971)

Să zici mersi că mai trăieşti

Pricepi – n-o duc prea bine cu nevasta

Pricepi – de durere cred că-mi crapă ţeasta

Pricepi – ce elegant eram când m-au furat

Să zici mersi că să trăieşti ţi-e încă dat.

Şi ce dacă iar te chinuie sarcomul?

Şi ce dacă ai luat din nou alcoolul?

Şi ce dacă din casă afar’ te-au dat?

Să zici mersi că să trăieşti ţi-e încă dat.

Fleacuri: la poker să fi luat o cacealma;

Fleacuri: stafia casei să te sperie vrea;

Fleacuri: la barul „Sofia” dinţii ţi-ai lăsat;

Să zici mersi că să trăieşti ţi-e încă dat.

Aşa-i! Aseară în paie am dormit.

Aşa-i! Un şut în gură am primit.

Aşa-i! Pe targă-apoi am fost cărat…

Să zici mersi că să trăieşti ţi-e încă dat.

Da, drept e că, de vrea, apoi şi poate omul.

Da, drept e că de vină-s eu; m-ajute Domnul!

Da, drept e: un gând mă roade şi ce să fac nu ştiu:

Oare cui să-i mulţumesc că-s încă viu?

(1969)

 

Bal mascat

O veste bună a sosit azi la brigadă:

La Zoo noi vom face-o mascaradă.

Măşti de iepuraşi am şi primit,

De elefanţi şi chiar de beţivani,

Precum s-a stabilit.

De ce să mergem toţi ca la paradă?

Pe Dumnezeul meu, hai spune-mi, dragă!

„Îmbracă-te, mi-a spus, şi încă bine

Să nu-mi mai fie jenă iar cu tine;

Şi să n-ajungi – ca mai mereu – la coadă.

Eu, rochia – spuse – i-am şparlit-o Nadiei

Acum voi fi şi eu ca şi Marina Vlady

O elegantă ce-şi petrece seara…

Şi-n ciuda mutrei tale de beţivan sadea

Mă voi distra pe cinste toată duminica…”

De ce m-am mai călcat şi m-am gătit eu oare?

La Zoo paznicii m-au prins chiar la intrare…

Căci activistul nostru Kolik

Mie mi-a dat o mască de alcoolic

Şi-a trebuit să n-o fac de ocară…

Şi ca să vezi! Ei bine, chiar în Zoo am nimerit;

Şi două soaţe, două Marine Vlady am întâlnit!

Mascate-n fiare sunt; cu doi hipopotami se plimbă…

Aşa că-n fiară mă prefac şi mă aşez la pândă.

 

În zori s-au dat şi premii în brigadă

Şi-au anunţat că-n toată astă mascaradă

Nu numai că pe-un beţiv eu straşnic l-am jucat,

Dar până şi în ţarcul hipopotamilor am stat.

(1964)

 

El nu s-a mai întors din luptă

De ce pare la fel, când totu-i diferit?

La fel de-albastru-i cerul iarăşi

Pădurea, apa şi aeru-s aceleaşi

Numai el… din luptă nu a mai venit

Nu ştiu nici azi dreptate cine-avea

În nopţile în care ne-am certat…

Încerc să-l înţeleg acum, de-abia

Când el din luptă nu s-a-nturnat.

Brusc tăcea, nu-mi plăcea cum cânta

Fără rost, vorba des o schimba

Şi ce bine dormeam când în zori m-a trezit…

Dar el din luptă ieri n-a mai venit.

Că în jur e pustiu, importanţă nu are

Doar că doi eram, aşa am simţit

Şi că vântul focul mi l-a stins dintr-o suflare

Când el, din luptă, nu a mai venit.

Primăverii-i simt apropierea.

Ca de-atâtea ori, lui i-am strigat:

Prietene, lasă ţigara! Răspunsul – tăcerea…

Că ieri din luptă el nu s-a-nturnat.

La greu nici morţii noştri nu ne lasă

Ca sentinele stau cei dintre noi plecaţi

Se-oglindeşte ceru-n crâng ca-n apă

Şi albaştri-s falnicii copaci.

Loc aveam berechet în tranşeea-bordei

Şi vremea trecea pentru noi, încă multă

Sunt singur azi, şi-mi pare, cu temei.

Că-s eu acela care n-a venit din luptă.

(1968)

Traduceri şi prezentare Cristian SABĂU

Lasa un raspuns