O sută de ani de jurnalism românesc. Liviu Rebreanu, jurnalistul

0
269

Călătorul român vede în general în culori trandafirii tot ce e străin şi în negru tot ce are aparenţă românească. Şi, făcând aşa, se crede foarte occidental şi foarte civilizat… Însemnările acestea n-au fost scrise cu gândul să înlocuiască manualele de călătorie, nici să stârnească pasiunea călătoriei, nici să descopere lucruri necunoscute… Sunt simple aspecte care, împreună cu multă bunăvoinţă, ar putea rezuma zvârcolirile mari ale sufletului omenesc într-un anume moment…” – Liviu Rebreanu, „Metropole” („Cartea Românească”, 1931)

*Cristian SABĂU

S-a întâmplat ca, la început de decembrie 2011, să-mi vină pofta de a vedea Viena şi Budapesta, oraşe prin care trecusem în fugă, le „vizitasem” doar zonele centrale câte două-trei ore noaptea şi adăstasem câteva minute la câte un bar pentru o cafea nocturnă. Aşa că am fost cu un grup de turişti români (şi niciodată n-aş repeta experienţa asta!) într-o excursie bine organizată care oferea trei zile pline la Viena într-o perioadă plină de evenimente culturale: o expoziţie Botero (a fost evenimentul determinant în alegerea perioadei), o expoziţie Magritte şi un festival de teatru francez contemporan. Ca beneficiu colateral am avut parte de „vizite profesional ghidate şi gratuite” prin principalele cafenele din centrul Vienei, ghidul meu fiind poetul egiptean Tarek Eltayeb (invitat în 2017 pentru un recital poetic la Centrul Cultural Piteşti), vienez de câteva decenii, profesor de limbă şi literatură arabă la câteva universităţi din Austria. La toate aceste avantaje asigurate de vreo conjunctură fericită a astrelor am dorit să adaug ca bonus o vizită la Ambasada României chiar de Întâi Decembrie, ziua noastră naţională. Aşa că, pe la ora cinci a serii, când deja se înnopta, m-am dus să văd ce se poate întâmpla de Ziua României la Ambasada României de pe Prinz Eugen Strasse. Nu eram foarte sigur, dar presupuneam că va fi o sărbătoare româno-austriacă şi mă gândeam doar că n-o să fiu primit, accesul făcându-se mai mult ca sigur pe bază de invitaţii bine filtrate. Dar şi aşa o încercare merita… Pe strada Ambasadei României pe care o străbăteam pentru prima oară, mai înainte de a mă uita la numerele imobilelor am văzut o clădire mai puternic luminată decât restul şi, instinctiv, m-am dus glonţ spre ea. Daaar… foarte greşită opţiunea! Acolo era într-adevăr o ambasadă, a Turciei… Am ajuns şi la Ambasada României, dar probabil după încheierea programului: lumini stinse, porţi ferecate… Ei, cine ştie?, poate înăuntru se petreceau fapte deosebite, interzise aflării outdoor, urbi et orbi… Mă aşteptam la mai mult de Ziua României, dar acest mai mult (mai multă agitaţie măcar) s-o fi întâmplat în perioada în care celebrul personaj de dubioasă amintire băse alesese Viena ca loc al intervenţiei chirurgicale asupra părţii în care-l durea organismul prezidenţial (mai precis, îl durea în spate…). Da’ poate că la ambasada de la Viena nu se aflase că 1 Decembrie era (totuşi) Ziua României…

Pornind de la experienţa nefastă încercată la ambasada vieneză a României mi-am amintit că şi alţii, mult mai celebri, au trecut prin experienţe similare. Mi-am amintit că în urmă cu vreun deceniu, în perioada când lucram pentru Editura Paralela 45 (pe-atunci a lui Călin Vlasie), editura în cauză tocmai publicase în limba franceză un volum de însemnări de călătorie ale lui Liviu Rebreanu într-o foarte bună traducere a lui Jean-Louis Courriol. O carte în care Liviu Rebreanu povestea cum trăise cu aproape un secol înainte experienţe similare cu vizita mea la ambasada vieneză a României. Pentru că, din păcate, cele rele se repetă…

***

În 1931, Editura Cartea Românească, sub titlul „Metropole”, publica un (fals) jurnal de călătorie al lui Liviu Rebreanu. Un fals jurnal despre o călătorie adevărată pe care scriitorul ardelean poliglot (cunoştea germana, maghiara şi franceza) a întreprins-o spre sfârşitul deceniului al treilea al secolului XX în trei metropole europene: Berlin (în 1926), Roma (în 1927) şi Paris (tot în 1927). Deşi la apariţia Metropolelor Liviu Rebreanu era deja considerat ca fiind marele romancier al României (publicase deja romanele Ion, Ciuleandra, Adam şi Eva şi Pădurea spânzuraţilor), puţini îşi amintesc faptul că scriitorul trecuse şi printr-un stagiu de câţiva ani în redacţiile unor publicaţii (Astra, Ordinea, Scena) şi din 1910 până spre sfârşitul Primului Război Mondial fusese chiar angajat ca reporter la Adevărul. Un minimal curriculum care asigură cititorul de capacitatea de observaţie şi redare a jurnalistului Rebreanu. Dar să cunoaştem experienţa lui Rebreanu cu diplomaţia românească în Berlinul anului 1926:

Relaţii româno-germane

Înainte de-a ne simţi cu desăvârşire stăpâni pe timpul nostru, socotim că ar trebui să facem o vizită la legaţia română. E o datorie de bunăcuviinţă să prezentăm omagiile noastre modeste marilor şi harnicilor muncitori care aici, departe de ţară, se străduiesc din răsputeri să normalizeze legăturile dintre România mărită şi Germania nouă.”

…Aşadar, un taxi şi apoi la legaţia de pe Rauchstrasse, într-un „cartier distins, o casă simplă cu un singur etaj”, şi relatarea jurnalistului Rebreanu continuă astfel:

„Sunăm insistent… Peste 10 minute apare portarul. Ne îndreaptă pe o scară, la etaj adăugând dacă veţi găsi pe cineva… Parterul e închiriat unui particular care, profitând de nebulozităţile numeroaselor legi şi decrete, refuză să evacueze apartamentul atât de necesar pentru serviciile legaţiei.

Sunăm la etaj. Aşteptăm şi aici 10 minute până ce deschide un aprod blond, cărunt, blajin.

– Legaţia română?

– Da.

Încercăm să intrăm. Cerberul ne aţine calea. Legaţia lucrează numai dimineaţa, între orele 11-13. Dacă avem ceva pentru Consulatul român, e altă socoteală, dar tot între 11-13. Continuăm convorbirea în capul scării cu acest reprezentant al României şi-i spunem că dorim să-i facem o vizită domnului ministru. Ne întrerupe solemn:

– Excelenţa Sa nu primeşte pe nimeni!

– Totuşi…

– Nu, nu, e de prisos orice insistenţă. Ordinele sunt categorice. Afacerile le expediază domnul consilier de legaţie. Dar actualmente domnul consilier lipseşte. E în concediu la Bucureşti.

– Atunci să vedem pe domnul secretar de legaţie?

– Postul e vacant.

– Sau pe domnul ataşat de presă?

– Vacant!, repetă aprodul implacabil. Pentru vize de paşapoarte vă stau eu la dispoziţie, dar, fireşte, numai în orele de serviciu, între 11-13!

– Dumneata?

– Eu sunt cel mai vechi aici, mai vechi chiar decât Excelenţa Sa. Eu am păzit legaţia şi în timpul războiului. Cu Excelenţa Sa Beldiman.

– Aşa? Atunci dumneata eşti sufletul legaţiei?

Surâse cu o modestie neprefăcută. Recunoaşterea noastră îl măgulise şi, drept recompensă, ne pofti în vestibul, oferindu-ne chiar câte un scaun, el însuşi la un birou pe care erau un registru deschis şi un sigiliu.

– Aste-s pentru vize, ne explică el văzând că ne uităm. Dacă aveţi nevoie, deşi nu sunt ore de serviciu, în mod excepţional…

Îi mulţumim călduros, dar am venit numai pentru o vizită de politeţe.

– Ei da, înţeleg! Au mai fost şi alţi domni români, din când în când, să vorbească cu Excelenţa Sa, dar Excelenţa Sa n-a primit pe nimeni. E bătrân şi obosit şi nu are timp.

– Ce lucrează Excelenţa Sa?, îndrăznim să întrebăm cu toată deferenţa.

– Se odihneşte. Diplomat vechi, cu mare rutină. Foarte stimat şi iubit de oamenii competenţi de aici. Mereu primeşte felicitări de la Bucureşti. Când se va retrage, cu siguranţă va fi foarte regretat de toată lumea bună şi decorat de însuşi Excelenţa Sa von Hindenburg.

Şi rostind numele mareşalului-prezident se ridică în picioare.

– Ei, dacă-i aşa, atunci şi relaţiile româno-germane trebuie să fie excelente…

– Destul de excelente, încuviinţează sufletul legaţiei. Mai sunt oarecari mici încurcături, dar încetul cu încetul toate le vom aranja. Trebuie să aveţi răbdare. Diplomaţia e o meserie delicată şi nu merge cu grabă.

– În orice caz, suntem liniştiţi că relaţiile româno-germane se află pe mâini bune.

– Cele mai bune posibile!, completează aprodul cu convingere.

Ne-am lămurit, putem pleca. Ieşind, făgăduim să revenim mâine în orele de serviciu, să încercăm a vedea măcar pe al doilea consilier dacă la Excelenţa Sa nu se poate ajunge în niciun chip.

– Inutil, meine Herrschaften!, ne sfătuieşte dânsul, părinteşte. Dacă aţi vorbit cu mine, să fiţi siguri că mai multe nu veţi afla de la nimeni. Şi apoi nu se ştie dacă şi al doilea domn consilier de legaţie are să vă poată primi, că de obicei dumnealui e foarte ocupat şi n-are timp.

I-am ascultat sfatul şi n-am mai revenit”.

***

N-avem cum să nu observăm că experienţa lui Rebreanu cu diplomaţia românească în Berlinul anului 1926 (atunci când prim-ministru şi ministru de Externe era Ion I.C. Brătianu) are ceva în comun cu experienţa mea în Viena anului 2011: n-am avut noroc să ajungem la sediile diplomaţiei româneşti în acele foooaaarte luuungi două ore de serviciu. E foarte clar că, atunci şi acum, „harnicii muncitori care – cum scria Rebreanu – departe de ţară se străduiesc din răsputeri să normalizeze legăturile dintre România şi alte ţări” sunt cam scumpi la vedere. Sau poate – vorba aprodului – diplomaţii noştri sunt bătrâni şi obosiţi şi n-au timp să ne reprezinte. Sau poate sunt tineri şi (ne)obosiţi, dar ocupaţi cu activităţi mai lucrative

Lasa un raspuns