O inițiativă : Un bust pentru DUMITRU M. ION – Omul-Instituție

Dan Donoiu

1 year ago

Dumitru M. Ion – creatorul de festival

L-am cunoscut pe Dumitru M. Ion – scriitorul complet dar și organizatorul de instituții și evenimente culturale pe la sfârșitul mileniului II când în calitate de redactor-colaborator al RRC (Radio România Cultural) căutam subiecte interesante pentru emisiunile culturale. Nu ne-am apropiat ușor, festivalul Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș avea amploare și președintele său nu prea avea chef să stea de vorbă cu jurnaliștii, mai precis n-avea încredere că aceștia pricep ce se petrece pe-acolo… Pentru a stabili o punte de comunicare am fost obligat s-o chem la Curtea de Argeș pe șefa mea de atunci, Teodora Stanciu, care era foarte cunoscută și deci de ne-refuzat. A fost însă un moment (cred că la ediția 2001) când a avut nevoie de un traducător de spaniolă și atunci am reușit să găsim o platformă de înțelegere și colaborare… Apoi, pas cu pas ne-am apropiat și după vreo 2 ani de amușinare (culturală!) reciprocă, am găsit subiecte, cunoștințe și pasiuni comune. Așa că eram în relații amicale, relații care s-au întărit și prelungit până când el a părăsit lumea noastră… Nici măcar n-am putut să-l petrec pe ultimul drum, la vremea aceea eu fiind bolnav de Covid…

În peste două decenii de amiciție (intelectuală) ne-am certat –de multe ori- plecând de la divergențe de opinii, de evaluari, de judecăți. Și, de tot atâtea ori, ne-am împăcat la multe pahare cu vin roșu care era preferatul său (și într-o vreme și al meu). Până pe la anul 2010 a (ră)mas la mine acasă, multe nopți la vânătoare de poeți interesanți (de limbi neo-latine) pe site-urile de poezie ale lumii. Din principiu nu mă amestec în nicio activitate în care nu cred, doar așa, ca să mă aflu în treabă. Am crezut în “Festivalul lui Ion și al Carolinei” și l-am ajutat cât am putut, și când a fost la apogeu dar mai ales atunci când dădea semne de slăbiciune din cauza limitării sprijinului material tot mai restrâns al instituțiilor statului, fie acestea centrale sau locale. Altfel spus, i-am fost alături și când festivalul fondat de cuplul poetico-marital Dumitru M. Ion – Carolina Ilica a avut 100-120 de invitați și atunci când a avut “doar” 40-50…

Dumitru M. Ion a fost un balcanic pur-sânge. A iubit Balcanii, i-a înțeles, prin anii ’70 a învățat sârbo-croata (așa se numea pe atunci limba acelui minunat stat care a fost Iugoslavia, dezmembrat de CIA), dar se descurca și în turcă, muntenegreană, albaneză… Și dacă teatrul balcanic (bulgar, sîrb, macedonean, mutenegrean, croat) îl cunoșteam mulțumită turneelor la care m-a invitat să particip Teatrul Al. Davila, îi sunt recunoscător lui Dumitru M. Ion pentru că mi-a prezentat literatura balcanică, din care a tradus zeci de cărți de poezie și proză. Așa că nu-i pricep pe “intelecualii rasați” care merg doar la Paris sau Londra și care strâmbă din nas când au de cultura balcanică… O cultură pe care „intelectualii rasați” o disprețuiesc fără să o cunoască, măcar parțial, superficial… Dar avea –ca și mine- o deosebită prețuire pentru literaturile de limbă spaniolă și portugheză pe care le consideram cele mai dinamice și mai inovatoare. Mult peste acea recunoaștere oficială măsurată prin premiile Nobel (care se acordă pe criterii colaterale esteticii…). Datorită acestei percepții aproape la fiecare ediție cam o treime din invitați erau vorbitori de spaniolă sau/și portugheză (și scriitori în aceste limbi), ceea ce colora foarte frumos tabloul festivalului de poezie argeșean, mai ales în momentele neoficiale. Chiar dacă nu vorbea spaniola, o înțelegea, iar în ultimii ani traducea din spaniolă și fiind -vorba lui Caragiale- “scrofulos la datorie” de câte ori avea îndoieli asupra unor expresii, mi le trimitea și îmi solicita o versiune. Era cu adevărat meticulos și exact ca traducător…

În timpul festivalului, Dumitru M. Ion nu era ușor de tolerat în timpul zilei, atunci când lua atitudinea de sergent-major care trebuia să conducă turma poeților – acei soldați ai poeziei simpatici dar cam neastâmpărați și indisciplinați. Era un companion fermecător la orele serii, când scăpat de grijile zilei se transforma într-un povestitor cu har. Un povestitor care cu deosebită vervă își împărtășea experiențele și care nu se putea să nu captiveze auditoriul ad-hoc…

În perioadele de pregătire, (practic un an fără o săptămână) ne adunam de multe ori, mai întâi la mine la Pitești, mai apoi în orașul –necropolă regală Curtea de Argeș, pentru a discuta, analiza, definitiva texte pentru antologia ediției. „Vino maestre și-ți voi da salăți din Grădina Ursului”, mă ademenea la Curtea de Argeș, orașul de care nu voia să se desprindă, neam… Mai mult, câțiva ani a tot căutat să mă convingă să mă mut la Curtea de Argeș; „cum să trăiești în Pitești, oraș zgomotos, aglomerat, fără istorie și fără personalitate?”. Vorba unui alt poet, poate că simțea că “acolo la Argeș îl cunoaște Dumnezeu după nume”. În ultimii ani când i-a fost tot mai greu să se deplaseze la Pitești, îl vizitam la două-trei săptămâni și ne întâlneam la hotelul-restaurant Posada unde era client fidel și unde se bucura și de credit, dat fiind faptul că anual, pentru o săptămână asigura zeci de clienți la cazare+masă…

Erau adevărate bucurii acele întâlniri periodice sau extraordinare, la zile onomastice, aniversări, la sărbători (civile)… Îi aduceam câte un tort pentru că grozav îi mai plăceau dulciurile. Poate și din cauza asta orașul său preferat era Istambulul, o capitală a celor mai dulci dulciuri… Ne creasem și un limbaj de comunicare, când toată lumea trecuse la expresii împopoțonate ca domnia-sa și excelența-sa, (chiar, cum sună excelența- sa băsescu, ceva doldora de ghiolbănie) în contra-timp cu spiritul vremii am trecut la mult mai democratica formulă „tovarășe”. O bună parte din vina pentru adoptarea acestui aparat conceptual o are prietenul comun -tovarășul Gheorghe Ungureanu, care înainte de 1989 dăduse în judecată instituțiile statului comunist (de două ori, bineînțeles, fără efect…), iar după 1990 a înființat Partidul Comunist Ne-Pecerist… Să mai zică cineva că țărișoara noastră tristă nu dă pe-afară de humor, vorba unui coleg de prin Bacău…

Dumitru M. Ion, Bio-bibliografie

Născut în 26 septembrie 1947, în satul Brăteşti – Argeş a făcut toate studiile pre-universitare (Şcoala elementară, Şcoala de meserii şi Liceul „Vlaicu Vodă“) în Curtea de Argeş. Apoi, după un an de filologie (1965-1966) urmează Facultatea de critică de teatru, film şi televiziune din cadrul I.A.T.C. „I.L. Caragiale“ – Bucureşti, absolvită în 1971. Debutează timpuriu (1960, la 13 ani… până la vârsta de 25 de ani având deja 3 volume publicate!) în reviste literare ale USR (Uniunea Scriitorilor din România, nu partidul!) iar în 1966 i se publică primul volum de versuri – IADEŞ. Din 1967 este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, fiind ales în câteva rânduri în forurile de conducere ale acesteia. Încă de la debut, critica literară l-a considerat drept o personalitate a literaturii române contemporane. Până în 1989, dar și după 1990 a trăit exclusiv ca scriitor profesionist ca autor și traducător. Este prezent în peste 25 de antologii de poezie şi proză română contemporană apărute în ţară şi în străinătate. Volume din lirica sa au fost publicate în peste 15 limbi.

Este autor a 7 romane şi volume de nuvele, a 5 cărţi de proză pentru copii şi tineret, a 3 drame şi a 2 volume de eseuri; a alcătuit şi tradus antologii esenţiale din lirica georgiană, armeană, macedoneană, din R. Moldova. A publicat peste 100 de eseuri dedicate filmului şi teatrului. Poezia, proza şi traducerile sale au fost distinse cu peste 20 premii naţionale şi internaţionale. A obţinut mai multe burse de studii şi invitaţii de călătorie în: S.U.A., R.F. Germania, Italia, Iugoslavia (apoi Serbia şi Muntenegru), Bosnia şi Herţegovina, R. Macedonia, Grecia, Turcia, Egipt, Cipru, Georgia, Armenia, Uzbekistan, Spania, Tunisia, Columbia etc. A participat ca invitat special la Festivalurile Internaţionale de Poezie de la: Struga, Sarajevo, Budva, Véles, Tetovo, Las Palmas, Bagdad, Medellin, Smederevo, Belgrad, Negotin (Serbia), Jedlienne (Tunisia) etc. A fost membru al unor prestigioase societăţi, asociaţii şi uniuni de creaţie din mai multe ţări, iar din 2000 – membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte din R. Macedonia. În anul 1991 a fondat Editura Orient-Occident, al cărei preşedinte şi director general a fost. A fost și preşedinte al Festivalul Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş“, pe care l-a fondat în anul 1997 (împreună cu poeta Carolina Ilica) și preşedinte al Fundaţiei şi Organizaţiei Culturale ACADEMIA INTERNAŢIONALĂ ORIENT-OCCIDENT (Curtea de Argeş), pe care a întemeiat-o în 1998 (tot împreună cu poeta Carolina Ilica).

Și pentru că viața prietenului Ion a fost centrată și determinată de poezie să menționăm volumele sale de versuri: Iadeş, E.P.L. Bucureşti, 1966; Vânătorile, E. P.L. Bucureşti, 1969; Balcanice, Editura Albatros, Bucureşti, 1970; Fals tratat de vânătoare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973; Culoare şi aromă (Melancolii), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974; Orgolii, Editura Albatros, Bucureşti, 1974; Vânătorile (Selecţie, în colecţia Hyperion), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981; Ioan Metafora, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986; Evanghelia după Ioan Metafora, Editura Orient-Occident, Bucureşti, 1997; El Evangelio según Ioan Metafora – The Gospel After John Metaphor (ediţie bilingvă spaniolă-engleză), Editura Orient-Occident, Bucureşti, 1999; Faraonul, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2002.

O mostră de performanță poetică: 3 poeme de Dumitru M. Ion

Pentru aceia care nu i-au cunoscut opera poetică, dar și pentru cei care au cunoscut-o dar au uitat-o, o mostră de performanță poetică: 3 poeme de Dumitru M. Ion, poeme cu Himere, Metafore, Euritmii…

Cărările Euritmiei

Prin odăile-albastre ale Ţării de Sus

Oştiri îngereşti deretică-n zori –

Pe fereastră aruncă de la al şaptelea cat

Fragede raze:

În sunetul lor,

Printre miresme de surle mărunte

Şi speriate chindvale,

Din spuma rănită

A minţii mele răsari

Tu, Venus Iudeopterix,

Cu anemona-nflorită

Între coapse de fier.

Liniile strâmbe ale şoldului tău

Sunt cu mult mai frumoase

Decât liniile drepte

Ale căii fără păcate

Care duc către cer.

Un ritm senzual născoceşti:

Ochii tăi – două golfuri

Unde se joacă delfinii,

Gura ta – voluptuosul coral

Care mă cheamă să eşuez:

Iei cu o mână

Laptele cald al luminii,

Cu cealaltă rupi o fărâmă

Din drojdia norului,

Cerni de pe tobă,

În ritmul ursitei,

Praful făinii –

Le pui laolaltă şi-ndelung le frămânţi

Cu unealta piciorului,

Aşezi aluatul apoi la dospit

Şi, când a crescut

Cât trupul unui copil,

Azvârli plămada cea vie

În gura cuptorului.

Dar acolo, acolo pe tavă

Tu vezi altceva rumenind

La un foc domolit

Precum al chindiei.

O, Venus Iudeopterix

Ce pâine albă vom mânca amândoi

Pe Cărările Euritmiei!

Ioan Metafora

Ce dor mi se făcuse de tine, Io,

Ioan Botezătorul Ioan,

Ioan Scărarul Ioan,

Ioan Fără Ţară Ioan,

Ioan cel Groaznic Ioan,

Ioan Lumina Lumii Ioan,

Ce dor mi se făcuse de tine

Io, Ioan Metafora Io.

Îţi aduceam flori ofilite în mâini,

Mireasma maramelor morţii

Închinând-o pe treapta în care

Talpa atâtor picioare săpase

Spre mine-un Colisseum minor.

Ce dor mi se făcuse de tine, Io,

Mâna-mi urcând în văzduh a cosit

Aerul plin de urlet de fiare –

De frică-am uitat să mă port,

De spaimă murisem în mine!

Fie numele tău lăudat,

Floare cu gâtul tăiat,

Stâlp de Himeră-nghiţit,

Ochi ce-ngrozeşte-ngrozit,

Ţărână în care-i murit omorât,

Fragă a ciumei oprită în gât,

Vultur dinastic canonizat,

Fie numele tău lăudat!

Ce dor mi se făcuse de tine, Io,

Din pricina unei femei de pe drum –

Mergeam împotriva obrazului ei

Şi ea m-a cuprins blestemând:

– Te sărut cu gâtul întins,

Cu gâtul de spadă tăiat.

Prin vânzare să fii cumpărat!

M-aş fi lipsit chiar atunci de păcat,

În cugetul meu să rămân încuiat,

Dar Lebăda-n cer a cântat:

– Ioan Metafora, Hristos a-nviat!

Ce dor mi se făcuse de tine, Io,

Cum altora li se face urât,

Cum şi mie mi se face urât

Când fulgerul alb te hrăneşte

C-un trăsnet, Ioan Metafora, Io.

Monologul Himerei

Sus, sus, bunule Scrib,

Sunt ele, uriaşele peşteri

Zidite-n divinele timpuri –

În urechile lor

De sfincşi ai abisului,

Pe eternele tronuri,

Stau nouri în formă de creier –

Cu ei ceru-ţi gândeşte

Sfâşierea de sine.

Fructul abstract

De pe spinii Sophiei

Şi lunatecul lotus solar

Ce-şi cască precum înecaţii

Gura lui roză

Din noroaiele nopţii,

Date ţi-au fost călăuze:

În semnele lor ai deprins să citeşti

Punctele cardinale

Ale intrării şi ale ieşirii

Din pustia tăgadei.

Deasupra izvorului Empatiei

Ostenit te apleci să te cureţi

De transhumanţele colbului;

O poftă mai mare decât suferinţa

Îţi ia oboseala cu mâna –

Îţi dă în schimb o speranţă

Soră cu Moartea:

Numele tainic al Poesiei

Ar putea fi chiar numele tău!

Cuvintele vin să-şi primească botezul

În apele minţii:

Pe prapurii lor de porfiră,

Aşa cum dinţii seminţelor

Sunt smulşi în eter

De firul de lună,

La fel îşi brodează şi zorii

Recolta de spice.

O, Scribule, ce mărturie

Că nu eşti singur pe lume

La utrenia imnului.

Rosteşti numărul numelui

Şi-n rama iluziei

Dublul ţi-l vezi

Cu genunchiul la gură,

Ţinând în echilibru Balanţa:

Încrucişate, mâinile sale

Fac semnu-armoniei.

Pe-un talger Metafora naşte –

Pe altul, în leagănul fără picioare,

Plânge Simbolul.

Scoţi de la piept o tăbliţă de lut,

În două o frângi

Ca pe-o bucată de pâine,

Fericit că ai cu cine-mpărţi

Monologul Himerei:

– Eu sunt Tu, îi şopteşti

Prin sita luminii.

– Tu sunt Eu, îţi răspunde

Prin hăţişul de raze.

– Tu eşti El, te încumeţi să-ntrebi

Căutând pe furiş să-i descoperi în palme

Cuneiformele jertfei.

Dar nimeni nu-ţi mai răspunde –

Te trezeşti urcând pe Vârful Omul

Cu mâinile-ntinse în vânt.

DUMITRU M. ION – Omul-Instituție

De prin 1970, atunci când Louis de Funѐs juca în „Omul-orchestră”, foarte mulți au fost cei care au preluat expresia și au aplicat-o ca pe o etichetă unor oameni care păreau să facă cea mai mare parte a activităților unui grup ba chiar să fie considerați ca de neînlocuit. Nu cred că referirea la actorul francez și filmul cuitat este cea mai apropiată de adevăr. Mai degrabă ar fi fost citarea ca întemeietor al sintagmei a jazzman-ului Sydney Bechet, american prin născare (și formare), dar stabilit, mort și îngropat în Franța. Sydney Bechet a fost cel dintâi care a cântat (și a înregistrat) o melodie, succesiv la 6 instrumente, de parcă ar fi fost interpretată de o orchestră de 6 instrumentiști. Și totuși, nu prea îmi place această expresie, poate fiindcă am văzut-o aplicată cu multă larghețe și cam fără discernământ. Și dacă asta nu-mi place, recunosc, prefer o altă expresie și anume Omul-Instituție, expresie care se pliază mult mai bine pe câte un om + sfera sa de activitate (fie aceasta “cu răspundere limitată”, vorba economistului..)

Am cunoscut (și încă mai cunosc) Oameni-Instituție, oameni care au creat intituții și zeci de evenimente culturale de marcă, de talie mondială. L-am cunoscut și apreciat pe omul de cultură Ovidiu Cornea care a creat festivalul de teatru clasic la Arad, pe maeștrii Emil Boroghină și Constantin Chiriac creatori ai unor mari festivaluri de teatru la Sibiu și Craiova. Chiar și în Argeș am mai avut un Om-Instituție în persoana profesorului Gheorghe Gomoiu care pe durata câtorva decenii aproape că s-a confundat cu Festivalul Coral D.G. Kiriac. Din păcate, după dispariția sa…

Pentru un sfert de veac de Nopți de Poezie de la Curtea de Argeș, Dumitru M. Ion, artizanul principal al evenimentului merită stima și recunoștința nu doar a argeșenilor ci a tuturor românilor. Nu este o exagerare, pentru că la început de mileniu III, România se putea lăuda doar cu singur mare festival: Festivalul George Enescu. Dar acesta era un festival pentru organizarea căruia se cheltuiau mulți bani și pentru care lucrau sute de oameni avea deja o istorie de câteva decenii. „Festivalul lui Dumitru și al Carolinei” a pornit de la un teren viran pe care munca organizatorilor și talentul participanților l-a transformat în poezie. De-a lungul unui sfert de secol la Curtea de Argeș au poposit poeți din toată lumea din Japonia și Australia până în Canada și Chile, s-a prezentat poezie în zeci de limbi. Întorși acasă, mulți poeți au prezentat în publicații orașul Curtea de Argeș cu istoria sa, pitorescul zonei Argeșului și mai ales cu poezia românească. În doar câțiva ani festivalul argeșean a intrat conștiința publicului amator de poezie din întreaga lume, iar în preferințele specialiștilor a intrat în TOP5 alături de mari festivaluri de poezie din lume ca Medellin, Las Pamas, Struga… Dar mai ales festivalul a atras atenția asupra orașului organizator și asupra culturii române atât cea scrisă cât și asupra culturii populare. Prin dispariția poetului Dumitru M. Ion, Curtea de Argeș a pierdut un vector al propulsării culturii locului în lume. Poate că membrii Fundației Orient-Occident (foarte frumos nume, care dezvăluie și intențiile de apropiere culturală) și mai ales vice-președintele festivalului, poeta Carolina Ilica vor găsi resurse fizice și materiale pentru a reporni festivalul, pentru care Dumitru M. Ion a lucrat până la ultima suflare. Și nu este o figură de stil este a fost realitatea cruntă a bolii cu care s-a luptat Dumitru M. Ion, care era dependent de două aparate de oxigen, situate de o parte și de alta a camerei în care dormea și lucra. De la pat la masa de lucru avea de parcurs vreo 6-7 metri, care pentru el în ultimul an erau ca o cursă de 10.000m… Împuținat fizic cu vreo 6 coaste rupte, ajungea epuizat și trebuia să se odihnească. Uneori nici nu putea vorbi, nu putea răspunde la telefon.

Acest om a ars pentru poezia românească și pentru orașul pe care l-a iubit, Curtea de Argeș. Acest om, cetățean de onoare al orașului pe care l-a iubit, merită un omagiu vizibil în marmură sau bronz, sub forma unui bust. În acest sens o inițiativă cetățenească (sub forma colectării fondurilor necesare) a fost demarată. Mai trebuie ca și autoritățile locale să-și facă partea ce le revine. Sperăm să vedem cât mai repede un bust al poetului DUMITRU M. ION în orașul de care n-a vrut să se despartă niciodată!