„Noaptea furtunoasă” a lui László Bocsárdi şi invazia culturală maghiară

0
576

Teatrul „Davila”, ianuarie 2019: în sfârşit, CARAGIALE

„Noaptea furtunoasă” a lui László Bocsárdi şi invazia culturală maghiară

*Cristian SABĂU

„Mahalaua pe care o satirizează Caragiale nu e o categorie socială, clasa de mici burghezi, de mici funcţionari care stă în suburbie şi ale cărei mijloace materiale şi intelectuale sunt restrânse. Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o categorie sufletească… este vorba despre mahalaua intelectuală…” – Garabet Ibrăileanu („Spiritul critic în cultura românească”)

Caragiale la Piteşti

Cam puţină atenţie a primit în Piteşti întemeietorul teatrului modern românesc. Cam puţin pentru alogenul Caragiale care şi ca biografie a fost un individ cu totul ieşit din comun. Pentru că acest mare intelectual român a fost copist la Tribunalul Prahova şi la Teatrul Naţional, participant la Republica (de câteva ore) de la Ploieşti, a servit în Garda Civică în timpul Războiului de Independenţă, dar a fost şi ctitor de publicaţii; unele umoristice (Claponul, Moftul român), dar şi o revistă de aleasă ţinută până în ziua de azi, Vatra, scoasă împreună cu Slavici şi Coşbuc. Şi măcar pentru faptul că, după scandalul legăturii amoroase cu Veronica Micle din 1881, solicită transferul pe când era revizor şcolar pentru zona Neamţ-Suceava şi aplică pentru acelaşi post aici, în zona Argeş-Vâlcea (şi chiar îndeplineşte această funcţie în perioada 1882-1883).

Trebuie să constatăm că nu prea s-au regăsit în repertoriul Teatrului Davila textele lui Caragiale în ultimele două decenii. Doar o „Scrisoare pierdută” simplificată şi up-datată (pro)pusă de Zoltan Schapira, un „Conu’ Leonida” care-l primeşte în casă (şi-n pat) pe Ipingescu, datorat lui Bogdan Cioabă, şi un „Moft” clasic, cinstit (pro)pus de Matei Varodi dintr-un puzzle de (bune) momente caragialiene. Pentru că de montarea cu „D’ale carnavalului” datorată lui Laurian Oniga nici nu vreau să-mi aduc aminte… O versiune în care regizorul a vrut mult, actorii s-au străduit şi au muncit enorm, pentru rezultate – din păcate – neglijabile. În schimb mi-amintesc de o montare a „Nopţii furtunoase” de-acum mai bine de trei decenii cu regia semnată de Savel Stiopul. O versiune scenică „conformă cu originalul”, în care apăreau Florin (Puiu) Pretorian (Jupân Dumitrache), Petre Tanasievici (Ipingescu), Dumitru Drăgan (Chiriac), Ileana Zărnescu (Veta), Carmen Roxin (Ziţa), Sorin Zavulovici (Rică Venturiano) şi Emil Cortea (Spiridon). Cea mai recentă piesă Caragiale de la DAVILA a fost tot „O noapte furtunoasă” (care – dacă bine-mi amintesc – s-a jucat între 2012-2014), regia Emilian Cortea (care era şi Ipingescu), cu George Gentea (Jupân Dumitrache), Puiu Mărgescu (Chiriac), Ionuţ Oanţă (Rică Venturiano), Adrian Duţă (Spiridon).

Cât despre drama caragialiană „Năpasta”, din păcate aceasta n-a ajuns pe scena piteşteană postdecembristă deşi, după părerea mea, teatrul piteştean are la dispoziţie o distribuţie care ar face faţă cu succes provocării (şi în persoana lui Vasile Pieca un posibil Ion, rol pe care şi-l doreşte de decenii).

Caragiale, care a fost un foarte prost administrator al finanţelor proprii (n-a avut noroc cu berăriile deschise, nici în Bucureşti, nici în Buzău, deşi le-a administrat direct; Cincinat are un catren foarte inspirat), s-a dovedit un manager foarte grijuliu cu finanţele publice. În 1888 este numit director general al teatrelor, funcţie în care se dovedeşte foarte riguros spre autoritar, dar cu rezultate imediate în însănătoşirea funcţionării acestor importante instituţii de cultură. Introduce o disciplină nemţească, obligă la punctualitate şi seriozitate în toate fazele unui spectacol, de la repetiţii până la reprezentaţii. Reduce drastic cheltuielile şi interzice biletele de favoare („Adeseori, la controlul biletelor apare ca statuia comandantului din Don Juan însuşi directorul general”, scrie argeşeanul IonescuGion). Dar mai presus de toate le-a lăsat românilor o moştenire literară valoroasă şi neliniştitoare: „O oglindă perfidă pentru chipurile ei nefardate”, după cum remarcă Şerban Cioculescu, cel mai însemnat exeget al operei caragialiene. Considerând că în 140 de ani de existenţă mai toţi cititorii cunosc subiectul (sau aşa ar trebui), să trecem dar în revistă personajele şi interpreţii lor.

Mahalagiii piteşteni ai lui László Bocsárdi

Constantin Cotimanis – un Jupân Dumitrache cum nu cred că-i altul în toată mahalaua, atâta grijă are de făptura-i proprie, de manichiură şi de epilare (în zone de interes). Că igiena corporală şi facială se execută cu instrumente nu tocmai adecvate şi de către personal (bănuiesc!) nu tocmai calificat nu contează, tăierea unghiilor şi smulgerea părului de prisos sunt doar o resursă de FUN (cum zicem noi, tinerii) în plus. Resursă care chiar funcţionează, recoltând râsete şi aplauze… Jupânul Dumitrache este un mahalagiu tipic cu mare ambâţ şi multe daraveri, apropitar şi negustor serios – cherestegiu (titular de IMM cu doi angajaţi, am spune în limbajul de azi) aparent – decidentul asupra oricărei situaţii de la adresa Catilina nr. 6, dar de fapt păcălit de tejghetarul Chiriac şi de cumnată, încornorat de nevastă, ba chiar şi abuzat intelectual de interpretările sui-generis ale amicului (şi camaradului de lecturi politice din „Vocea Patriotului Naţionale”) Ipingescu. Cu figura de bonz în timpul oficierii unui ritual (în jacuzzi!), a retrăirii aventurii drumului parcurs de la Iunion până acasă ca pe o litanie, cu numărul 6/9 în formă de aură pe programul de sală, marţial şi drastic în comportamentul faţă de amici şi colegi, dar de-a dreptul ilar în relaţia matrimonială, jupânul Titircă inimă rea (oare chiar aşa rea?) duce un război dinainte pierdut pentru „onoarea sa de familist”.

Constantin Tache Florescu este un Chiriac pe cale de a-şi depăşi condiţia iniţială de „slugă cu simbrie” şi de a deveni „tovarăş la parte” cu proprietarul; interesantă „parte” care – contabiliceşte vorbind – conţine nu doar mărfuri şi bunuri imobiliare, ci chiar şi pe onor nevasta apropitarului, amorezată de tejghetar. Un Chiriac muncit de posibila infidelitate a iubitei sale Veta, gata să pună mâna pe obiecte periculoase, foarte tăioase (de la spangă la Drujbă, mă rog, o drujbă STIHL-ată) şi să le şi folosească. Că doar ce-i o viaţă de om (a sa sau a altuia) când la mijloc e o pasiune arzătoare? Mai nimic…

Petrişor Stan – un Nae IpingescuRezon cu comportament (cam) cazon, care pare că trăieşte ca să-l admire pe amicul Dumitrache şi să-i ţină hangul, dar este mai profund decât ni-l oferă prima lectură… o profunzime manifestată nu doar în interpretările lecturilor politice, ci şi în aluziile făcute cu perdea foarte subţire asupra situaţiei de fapt a triunghiului amoros Titircă-Veta-Chiriac. Ipingescu este un (faux)raisonneur care nu trădează textul caragialian prin viu grai, dar îi conferă ceva nuanţe picante prin intonaţia folosită şi prin mimica ce subliniază (sau contestă) textul… mimică poate (uneori) excesivă, dar cum avem de-a face cu o comedie a excesului, nu putem obiecta…  Şi mai are o treabă importantă Ipingescu-Rezon: să conexeze mahalaua profundă cu „înălţimile” politichiei şi jurnalisticii momentului, treabă de care se achită cu convingere.

Emanuel Bighe – un Rică Venturiano care are febrilitatea unui „june tânăr” amorezat, robit de o mistuitoare pasiune faţă de angelul radios, dar persecutat implacabil de destinul nemilos. Spre norocul lui (şi al angelului!), salvat la timp de Dumnezeul amorezilor. La el debitul verbal şi ornamentarea declarativă merg mână în mână cu sterilitatea discursivă pe care le etalează cu dezinvoltură fie în picioare în poză avântată, fie în genunchi pe întuneric, la picioarele unei doamne… greşite.

Prin aspiraţii, comportament (şi echipament!), cele două surori, ruşinoasa Veta şi delicata Ziţa, alcătuiesc un duo feminin atrăgător (spre feminist), complementaritatea toaletelor (un adevărat dialog de culori tari), coregrafia momentelor în care acţionează ca un duet feminin fiind de mare efect, efect potenţat de coafură, machiaj şi costume. Când ingenue – când lascive, când visătoare – când dominant-posesiv-ofensive, cele două surori au personalitate (mai ales când formează duetul), atrag atenţia, sunt adevărate puncte de exclamare pe scenă. Aşa că n-ar mai fi fost nevoie să-şi suprasolicite coardele vocale şi (în unele secvenţe) să ne timoreze pe noi, spectatorii, cu decibelii eliberaţi.

Visătoare şi fatalistă, Veta propusă de Oana Marcu joacă foarte ingenios pe două fronturi, îmbinând utilul cu plăcutul. În public, la Iunion sau în mahala este o doamnă care nu iese din spusa soţului, dar în particular, în intimitate, discursul se schimbă odată cu personajul care – trecând dincolo de uşa glisantă a budoarului – i se alătură pentru activităţi mai interesante… Dar viermele geloziei lucrează… şi dacă Veta o fi început jocul erotic cu angajatul Chiriac („Nu trebuia să-mi pun mintea cu un copil ca dumneata” este o constatare tardivă…) „aşa, de un pamplezir”, vorba Ziţei, acest joc s-a transformat în patimă, în amor visceral-pasional imposibil de strunit, cu potenţiale pericole („Te duci la Iunion să te curtezi cu amploiatul? Vreau mai bine să mor!” este strigătul de revoltă a lui Chiriac)… Sigur că Veta cea ruşinoasă (mai e vorbă?) şi prăpăstioasă („Nu puteam să-mi iau gândul de la puşcă”, spune cu subînţeles Veta amintindu-şi de Chiriac pe care-l lăsase frecând-o…) este o fiinţă a extremelor, trecând de la deznădejdea cea mai neagră la plăcerea cea intensă.

Ada Dumitru este o Ziţă romanţioasă, zvăpăiată şi gata oricând să urnească munţi şi văi pentru o seară la IUNION, nu atât ca să vadă comediile, ci mai mult ca să vadă lumea. Sau – şi mai mult – ca să fie văzută de lume… De ce? Păi pentru că e o văduvă veselă şi foarte dispusă să renunţe la văduvie, „frumoasă, modistă şi învăţată trei ani la pansion”, dar din păcate – până de curând – „tratată cu insulte şi bătaie” de mitocanul consort, pastramagiul ţârcădău. Sigur că Ziţa, acest „crin plin de candoare, fragedă zambilă” cum o percepe imaginaţia înfierbântată a studintelui în drept şi publicist Rică, este de la divorţ o jună liberă care de nimeni nu depande… Păi chiar, cu atâtea calităţi, o persoană delicată ca ea nu merita oare o soartă mai bună?

Aflat la debut (cu dreptul!), Alex Macavei pare să se simtă foarte bine în straiele lui Spiridon, un tânăr aflat în dubla ucenicie a prăvăliei şi a vieţii. E adevărat că în ucenicie a învăţat să tragă chiulul, să tragă tutun şi să taxeze micile servicii prestate (şi poate să perceapă şi sporul de confidenţialitate!) în afara celor prevăzute de fişa postului. Se vede că a crescut cam în fugă şi, deşi personajul pare a fi în graţiile regizorului, să recunoaştem că educaţia sa e cam precară, aşa că Sfântu’ Nicolae pândeşte ameninţător… ca şi „papara lui jupânu’”…

Şi după ce s-a terminat textul caragialian, după ce Ipingescu a rostit apăsat ultimul „REZON!”, onor regizorul le-a oferit spectatorilor amuzaţi (şi timoraţi!) un bonus pentru bună purtare: un moment coregrafic de dans sportiv (în afara personajelor indicate de autor, cu Tatiana Serghi, Ruxandra Tomescu, Gogu Preda, Andrei Nedelea şi Alexandru Nuţă) pe care şi-acum, la vreo 24 de ore de la spectacol, mă străduiesc să-l leg cumva de piesă. Până acum fără succes, da’ nu mă las, mai încerc, vina-i doar a mea, precis n-am priceput ceva… Oricum, bine că nu m-am nimerit pe direcţiile de sprint ale unor tineri care (poate!) reprezentau tineretul foarte grăbit al epocii aceleia (sau acesteia?)…

Piteşteanul care citeşte afişul sau caietul-program poate considera că se află în faţa unei invazii maghiare. Desigur, ne confruntăm cu o invazie maghiară culturală masivă (ei, nu chiar ca aceea a lui Carol Robert de Anjou), nu precum acelea vestite de cercuri rău-intenţionate. O invazie bine-venită care m-a pus totuşi pe nişte gânduri… pozitive. Păi mă gândesc că, dacă şi regia – László Bocsárdi, şi decorul – József Bartha, şi costumele – Zsuzsanna Kiss, şi coregrafia – Noémi Bezsán, şi muzica – Magor Bocsárdi, şi light design-ul – Tamás Bányai, video Csaba Csiki, ba chiar şi asistentul de regie şi text – Roxana Marian au trecut munţii, teatrul DAVILA fie nu mai are personal (s-or fi făcut disponibilizări masive şi eu n-am aflat!), fie Consiliul Judeţean Argeş are excedent de monetar (asta ar fi de bine!) şi-şi permite să (mai) externalizeze niscaiva servicii artistice (complete! – precum anunţurile despre serviciile funerare) ale teatrului şi să lucreze cu (muuulţi) colaboratori. Poate mai întrebăm, poate ne mai documentăm, poate mai aflăm, poate mai consemnăm…

Şi, dacă ne gândim mai bine, invazia (culturală) maghiară ne-ar face un bine nouă „sudiştilor”, că poate noi argeşenii ne-am putea asocia acelei „ligi a vestului” care lucrează direct cu Europa şi – de ce nu? – poate am (re)construi Ungro-Vlahia şi-am duce mittel-Europa până la Constanţa.
Cert este că, de la inadmisibila montare în termenii epocii în care a fost scrisă la tălmăcirea pentru contemporani cu tentantele şi periculoasele variante retălmăcire şi răstălmăcire, orice variantă este posibilă. Drept care, cu bune şi mai puţin bune, inclusiv cu neclarităţile semnalate, recomand spectacolul ca ceva de văzut şi de comentat (că pro sau contra contează mai puţin). Cel puţin pentru că un Caragiale este – întotdeauna! – de văzut…

Caragiale actualul, Caragiale actualizatul

Cum ziceam mai sus, un Caragiale este întotdeauna de văzut (chiar dacă m-am citat, sper că nu voi fi acuzat de plagiat!). Şi nu putem renunţa la a sa noapte furtunoasă, cu atât mai puţin cu cât este vorba despre prima mare operă dramatică nu doar caragialiană, ci chiar românească. Împlineşte o vârstă înaintată, a fost prezentată în premieră în 18 ianuarie 1879, aşa că mutarea premierei din 13 ianuarie în 18 (nu ştiu exact pentru ce motive) a fost bine făcută, rotunjind exact 140 de ani. Cel care va consulta o istorie a teatrului românesc va constata că, de la premiera din 1879 până în prezent, piesa lui Caragiale a fost jucată undeva în ţară aproape în fiecare stagiune (cu o ciudată întrerupere între 1960-1964), inclusiv în perioadele celor două războaie mondiale. Mai mult, pentru că am depăşit centenarul Marii Uniri ar trebui să ştim că, în Ardealul care încă făcea parte din imperiul austro-ungar, „O noapte furtunoasă” a fost jucată în multe zone, de către diverse trupe de amatori ale ateneurilor locale, la Vărădia (Caraş-Severin, 1894), Ciclova-Montană, Braşov, Făgăraş, Brad, Alba-Iulia, Lugoj, Hunedoara, Dobra (Hunedoara), Lipova, Săcele, Feldioara, Bran, Orăştie, Arad… Şi ar mai fi ceva de menţionat din istoria montărilor cu „Noaptea furtunoasă”: ar fi de notat că, în primele vreo 20 de stagiuni în care s-a jucat, rolul ucenicului Spiridon era interpretat de actriţe, una dintre interprete fiind chiar marea Aristizza Romanescu

Caragiale, cel care-şi nota în carneţel replici auzite pe stradă sau la cafenea, n-a căutat să facă filozofie în piesele sale, a căutat să-şi descrie personajele prin dialoguri vii, prin replici scurte, dar încărcate de sens. Recunoaştem şi aici abdicarea existenţială în faţa dictaturii imediatului şi contingentului. Să trăim aici şi acum cât putem mai bine, să bem, să ne veselim şi să iubim. Dar – atenţie mare! – numai după ce citim ziarul şi ne dăm cu părerea despre situaţia politică a zilei! Pentru că în intriga de alcov cu variantele sale de mahala se combină chiar şi stalking-ul (hăituirea) şi violenţa (suferită şi povestită) împotriva femeilor (vezi păţania Ziţei cu mitocanul). Ce să-i faci, moravuri de periferie care desenează starea generală de spectator la propriul destin, exotismul mioritic subliniat şi (cu destulă îngăduinţă) ironizat şi cu seninătate acceptat.

Fie că-şi aşteaptă iubiţii (dumnealor doamnele), fie că-şi desfăşoară diplomaţia şi drăgălăşenia feminină combinată cu accese de furie (de tipul „fir-ar a dracului de viaţă!”) în oarece negocieri, fie că pun ţara la cale (dumnealor domnii), fie că analizează starea de (bună) apărare a ţării de către Garda Naţională, (anti)eroii lui Caragiale se lansează în savante şi inutile analize, în ore de discuţii care demonstrează cu asupra de măsură că Nenea Iancu a avut dreptate când a spus că la noi, dacă nu se gândeşte şi nu se munceşte, măcar se discută. Atunci ca şi acum, măcar avem continuitate în ceva…

În spectacolul piteştean, László Bocsárdi pune la lucru o diversitate de personaje locatari ai mahalalei bucureştene de după 11 fevruar, dar protagonist este bucureşteanul tipic, moftangiul par excellence, frivol, superficial, simpatic şi îngrijorător de flecar… Mai grav este că moftangiii de-acum mai bine de-un secol seamănă îngrijorător de mult cu contemporanii noştri, miticii deghizaţi în straiele lansate la începutul mileniului al treilea… Şi chiar dacă aici, la vreme de „Noapte furtunoasă”, nu mai avem miza europeană din „Scrisoarea pierdută”, avem aceleaşi vete şi ziţe care tândălesc şi compătimesc sub acelaşi soare, luând pe botine acelaşi praf sau noroi (după anotimp) de mahala bucureşteană. Scenografia adună pe scenă elemente necesare şi suficiente pentru a depune mărturie despre bunăstarea (up-datată, uşor opulentă, ostentativă cum se cuvine unor recent îmbogăţiţi) unei gospodării de negustor de la margine (sau cartier rezidenţial actual) de Bucureşti. Că doar în cestiune se află ditamai cherestegiul, nu fiştece conţopist sau vreun amărât de amploiat inferior, un coate-goale, maţe-fripte… Şi fiindcă am adus vorba de echipamentul de lucru al actorilor de pe scenă, în afara toaletelor superb-provocatoare şi sexy ale doamnelor am sesizat (ca fost montaniard vreme de aproape 60 de ani, cu cel puţin 2-3 săptămâni anual la peste 2.000 m) bocancii lui Jupân Dumitrache şi simt cum mă umflă pizma…

Să polemizăm, dară, olecuţă

„N-am mai lucrat până acum după un text de-al lui I.L.Caragiale”, mărturiseşte în caietul-program (care în sfârşit, după vreo 2 ani, le-a fost oferit spre lectură lămuritoare spectatorilor, dovedindu-se că, dacă vrei, poţi), regizorul László Bocsárdi. „Citindu-i opera şi mărturiile despre viaţa sa, am fost surprins de destinul acestui patriot, cu simţ critic extrem de ascuţit, din care cauză a fost aproape răstignit. Textul montat are de-a face cu starea noastră de acum, o nelinişte pe care o putem găsi şi în societate şi din care trebuie să iasă ceva, e nevoie! Am încercat, deci, să descoperim soluţii acestei tragedii intrinseci prin intermediul umorului caragialesc, un umor cu miez, care înseamnă mai mult decât înşiruiri de vorbe, înseamnă o radiografie perfectă a echilibrului relaţiilor dintr-un areal iraţional şi totuşi funcţional. Un echilibru în acelaşi timp bolnav şi senin, o stare ambiguă, care de fapt blochează pasul următor. Un echilibru care, fără să-mi dau seama, a dus la un final în care bagheta îi aparţine lui Spiridon.” Altfel spus, c’est l’ambiguité qui regne, cred că aceasta ar fi didascalia regizorului László Bocsárdi la întâlnirea (cam târzioară-mi pare, da’ vorba poetului: e târziu, dar nu prea târziu) cu personajele lui Caragiale…

Şi nu ştiu de ce, dar parcă mi se pare că (poate vulgarizând ar zice unii, sau umanizând susţin eu) nu atât condiţia uman-socială de mahalagiu sau moftangiu l-a preocupat pe Caragiale, cât condiţia uman-sentimentală, pasiunile puternice, mai ales amorul clandestin, amorul interzis, amantlâcurile ca parte a vieţii, trădarea (şi traducerea) în amor… Adaptând discursul scris pentru conjunctura social-istorică şi culturală din 1879 la condiţiile de acum, indiferent de ideile estetice şi soluţiile de la scenă, eu unul chiar îmi doresc ca în societate bagheta să nu ajungă pe mâinile unor spiridoni prost şcolarizaţi/instruiţi şi lipsiţi de modele. Lipsiţi nu de modele de succes că de-astea sunt hăt-bogăt, vorba bănăţeanului, ci de modele etice, de conduită morală, de niscaiva caractere.

Criticul Şerban Cioculescu, pe care l-am mai pomenit, spunea: „Caragiale este unul dintre acei scriitori meniţi să stârnească neistovite comentarii, după unghiurile neaşteptate de perspectivă pe care şi le vor însuşi generaţiile succesive… Posteritatea faţă de un asemenea scriitor e o replică continuă”. Ei bine, una dintre posibilele replici o constituie montarea lui László Bocsárdi. Un alt adevărat caragialog, Ştefan Cazimir (creator prin anii ’90 şi al unui efemer partid de inspiraţie caragialiană – Partidul Liber-Schimbist) care s-a ocupat serios de opera lui Caragiale, susţine că „mahalaua în sens cultural, matrice primordială a moftului şi forţă propulsoare a acestuia pe orbitele cele mai înalte, se află în centrul viziunii lui Caragiale de la început şi până la sfârşit”. Şi parcă ar fi păcat să nu oferim spre încheiere haioasa parodie a unei ode închinate statuii lui Nenea Iancu, datorate aceluiaşi mare iubitor al lui Caragiale, Ştefan Cazimir:

Odă la statuia lui Caragiale

Mărire vouă, lupte seculare
Ce-aproape cinci decenii aţi durat!
Obscuritatea în sfârşit dispare
Şi-un soare radios s-a înălţat.

 

Lui Nenea Iancu i-am turnat statuie
Ce mândră o să-nfrunte vânt şi ploi.
Demers mai drept decât acesta nu e,
Căci el întâiul ne-a turnat pe noi.

 

Ne-a intuit genetica matrice
În care toate se aştern şi curg.
Mai bine altul nu le poate zice
Decât le-a zis bătrânul dramaturg.

 

Zadarnic vreme trece, vreme vine
Sub ochiul lui departe văzător;
Prin el trecutul în prezent revine
Şi calcă triumfal spre viitor.

Lasa un raspuns