Migraaanţi ai lui Matei Vişniec

0
136

La „Odeon”, cu ceva pierderi, am ajuns la mal, între cei 100 de

Migraaanţi ai lui Matei Vişniec

*Cristian SABĂU

Motto: „Trăim o tragedie mondială ai cărei eroi sunt aceşti migranţi… Aşa cum Ifigenia a fost sacrificată pe altarul războiului, migranţii sunt sacrificaţi pe altarul banului devenit zeu” – Gérard Gélas, regizor

Puţină şi ruşinoasă istorie contemporană

În 3 septembrie 2015, dimineaţa devreme, pe o plajă de lângă localitatea turcă Bodrum sunt găsite trupurile fără viaţă ale unor kurzi care în timpul nopţii încercaseră să ajungă în insula grecească Cos, aflată la doar 4 km de coasta turcă. Numai că traversarea, care trebuia să dureze cam 30 de minute, avea să fie ultima pentru mulţi dintre cei 24 de clandestini înghesuiţi pe o barcă pneumatică de doar 5 metri lungime, al cărei motor s-a stricat şi care a fost abandonată de „căpitan”. În plus, toţi cei care au încercat traversarea fuseseră dotaţi cu veste de salvare false. O ziaristă turcoaică a fotografiat trupul unui băieţel de vreo 3 ani, Alan (iniţial scris ca Aylan) Kurdi, originar din Kobane-Siria. Trupul lui Alan aruncat de valuri pe plaja din Bodrum a fost fotografia (răspândită în lume mai ales de publicaţia germană „Bild”) care a zguduit lumea, a mişcat ONG-urile şi a determinat o atitudine binevoitoare faţă de acei amărâţi care fugeau de dezastrele războaielor provocate de distrugerea statelor din zonă de către celebrii exportatori de libertate individuală şi democraţie din NATO. Să menţionăm că împreună cu Alan au murit mama sa Rehana şi fratele său Galib, aşa că poate nu chiar din pură întâmplare apare în textul lui Vişniec (nu şi în spectacolul lui Sandu Grecu) o bunică siriană care-şi căuta fiul, nora şi nepoţeii, date foarte puţin schimbate de realitatea familiei lui Alan…

Şi dacă mai ales germanii şi nordicii au fost sensibili la drama pe care trupul lui Alan o exprima, mai puţin sensibili au fost o parte dintre italienii din nord sătui de acele gommoni şi barconi care ajung de câteva ori pe lună cel mai ades în Insula Lampedusa. Aş putea înţelege atitudinea antimigranţi a „Ligii Nordului” pentru că în plină criză a migranţilor, înaintea „episoadelor Calais şi Ventimiglia”, am avut ocazia să văd cum arătau împrejurimile Gării Milano Centrale (una dintre bijuteriile arhitectonice ale genului) transformate în spaţiu de campare pentru sute de migranţi.

Migraaanţii lui Vişniec clatină Mapamondul

Franco-românul Matei Vişniec este deja cunoscut ca un adevărat colecţionar de teme explozive pe care le exploatează cu ştiinţă de psiho-sociolog şi fineţe de poet.

După ororile războiului din fosta Iugoslavie (dar şi după episodul istorico-patriotic al Ioanei din Orléans), cea mai recentă temă fierrrbinte a fost cea a valurilor de migranţi care fug de frica morţii din statele dezmembrate de civilizaţii planetei.

Acum 3 ani (în noiembrie 2016), Migraaanţii lui Matei Vişniec au fost aduşi pe scena de la Teatrul Stejarului Negru („Théâtre du Chêne Noir”) din Avignon.

„Primăvara trecută, Matei Vişniec mi-a trimis ultima sa piesă, <<Migraaants (On est trop nombreaux sur ce putain de bateau)>>. Eu, care sunt profund mediteranean şi mă întreb mereu ce se întâmplă cu ţările şi populaţiile acestei Mare Nostrum, am găsit în textul şlefuit ca un diamant negru o temă prezentă şi în teatrul antic grec: omul confruntat cu forţa destinului”, scria în „Vaucluse hebdo” (10 nov. 2016) regizorul Gérard Gélas care urma să monteze piesa.

În aceeaşi perioadă, Editura „Humanitas” publica volumul ce cuprinde „Trilogia balcanică” şi „Migraaanţi”. Poate că a fost doar un concurs de întâmplări fericite sau o strategie bine elaborată, dar, tot în noiembrie 2016, Matei Vişniec primea onorantul premiu „Jean Monnet” al Festivalului Literaturilor Europene. Un premiu care ar putea fi şi un semnal că urmează Nobelul… pe care, după părerea mea, Matei Vişniec chiar l-ar merita.

Migraaanţii piteşteni ai lui Matei Vişniec

Dacă Gérard Gélas a montat piesa la „Théâtre du Chêne Noir” cu doar 7 actori, regizorul Sandu Grecu a avut la dispoziţie o distribuţie luuungă (aproape 20 de actori) să poată popula barcazul spre Insula Lampedusa, o distribuţie care a acoperit foarte bine rolurile.

Robert Tudor este „traficantul bun” cu nevastă/neveste şi copii acasă, aşadar cu familie mare pe care doar cu o meserie grea o poate întreţine… o meserie dificilă

care probabil necesită sporuri de periculozitate (socială), atent la cartea sa de vizită, la imaginea în lumea traficanţilor („Eu n-am pierdut pe nimeni până acum”), adept al unei „democraţii paritare”, când e obligat să arunce în apă câţiva migranţi pentru a uşura barcazul o face pe logica „fifty-fifty”, adică aruncă în mare – în mod egal – creştini şi musulmani.

„Mâine veţi pune piciorul pe pământ european, veţi vedea cum visul vostru începe să devină realitate… dar, pe toată durata traversării, să nu vă prind că vă agitaţi… suntem o sută de oameni pe vasul ăsta, dar la noapte trebuie să vă comportaţi ca şi cum aţi fi unul singur… pentru că, dacă vă agitaţi, barca o să se clatine, o să se răstoarne şi ăia suntem, ajungem hrană pentru peşti, cu veste de salvare cu tot.”

Mai ales că vestele de salvare aduse de „traficantul rău” Fehed sunt false… Din păcate, Dumnezeu nu ţine loc de motor, iar rugăciunile ajută şi ele, dar mai mult în alte domenii decât în cel naval, mai ales pe o mare agitată.

Gabriel Gheorghe este – încă o dată! – convingător în perplexitatea de om de stat cu răspunderi fată de naţia care nu prea se mai ştie ce este şi care primeşte reţete pre(a)fabricate de la înaltele foruri sub formă de sugestie şi îndrumare şi conţinut de ordin clar şi răspicat. Un (poate fost, poate actual, poate viitor) „decident politic” lipsit nu doar de puterea de a decide, ci şi de aceea de a-şi alege cuvintele. Un „decident” (în care mulţi în montarea franţuzească l-au văzut pe Sarkozy) care ar vrea el câte ceva, dar e clar depăşit de situaţie şi conjunctură.

Iulia Dumitru cu prepotenţă (spre obrăznicie) este consiliera infatuată („coach-ul gândirii politice corecte”) a unor organisme internaţionale, exponenta democraţiei dictatoriale, care controlează totul, începând cu aparatul conceptual (un început de eră nouă cu un vocabular nou, n’est-ce pas?) şi care utilizează cu pricepere „arta contrapunctului” în confecţionarea unui discurs politic convingător ca „principal criteriu metodologic”, fiindcă restul e doar pălăvrăgeală… O „înaltă amploaiată” care ştie bine că acea corrrectitudine – linia de urmat – e schimbătoare şi se mulează intereselor de moment.

Gogu Preda este în Elihu din Eritreea doar unul dintre mulţii migranţi aflaţi la mâna destinului (a se citi la mâna traficanţilor de diverse tipuri). Un tânăr sfios, sedus de abundenţa şi sclipiciul (sclipitor şi igienic până şi la toaletele publice) Vestului şi capabil de multe sacrificii pentru familia sa. O marfă umană perfectă în care ochiul de expert al evaluatorului vede materia primă pentru industria medicală a transplanturilor de diverse organe-marfă de bună calitate (rinichi, ochi), dar şi potenţialul martir al vreunei cauze induse şi impuse de sloganuri bine întocmite şi motivante.

Adrian Duţă este „tipul cu geanta diplomat”, după ton şi echipament preot catolic (sau pastor protestant), intermediarul binevoitor şi grijuliu cu „marfa umană” ce urmează a fi predată traficanţilor de organe. Convingător în demersul de a atrage în vârtejul pieţei (foarte libere a) organelor noi „donatori voluntari”, cu un discurs simplu, mieros şi eficient care prezintă avantajele – de nerefuzat – ale propunerilor sale.

Femeile oprimate din zonele dominate de politica emirilor şi muezinilor sunt (foarte bine) reprezentate de cântăreaţă şi de dansatoarea cu voal care – ambele – se numesc Anahita.

Cornelia Niculescu este dansatoarea cu voal, foarte periculoasă căci volutele trupului şi învolburările mişcărilor în vârtejul dansului pot induce în creierul acelei minunate şi delicate fiinţe, bărbatul, cine ştie ce gânduri ofensatoare sau chiar prea ofensive („Când o femeie începe să-şi mişte şoldurile, braţele, abdomenul… o imensă energie negativă se răspândeşte în univers”)…

Tatiana Serghi este „cântăreaţa toxică” ce n-are dreptul să cânte în public pentru că vocea sa este „languroasă, provocatoare şi păcătoasă”, iar formele trupului „riscă să perturbe pacea socială”. De aceea nici hijabul nu trebuie să fie „prea mulat”, adevărată agresiune pentru privirile masculine atât de sensibile.

Ramona Olteanu este patroana unei „case vesele”, care într-o atmosferă de continuă sărbătoare conduce afacerea cu biciul (sau o fi doar cravaşa aceea soft absolut necesară pedepsirii „băieţilor răi” în jocurile erotice sado-maso), creează o atmosferă de bâlci vesel cu animatoare tentante, echipate corespunzător (adică suprasumar şi hiperţipător), momentul culminând cu un soi de glorificare a patroanei şi a industriei plăcerilor erotice sub forma unei piramide alegorice.

Luiza Stoica, Mirela Dinu şi Elena Mengheşi formează un grup vesel şi ofertant de prostituate jucăuşe, animatoare foarte pricepute în arta „încălzirii” atmosferei stabilimentului, dar şi a spectatorilor care n-au ezitat să pună în funcţiune aparatele foto ale telefoanelor mobile. Pentru amplificarea efectului de bună spre minunată dispoziţie, grupul celor trei prostituate care ridică temperatura ambientului uman este „completat” în anumite momente şi cu alte „voluntare” (Cornelia Niculescu, Andreea Drugulescu, Diana Bagdasar, Elena Mengheşi, Tatiana Serghi) şi „voluntari”(Andrei Barbu şi Mihai Savu în amuzante apariţii de travestiţi).

Însărcinaţi cu numărarea migranţilor, Andrei Nedelea (Ali) şi Marius Pieca (Fehed) reuşesc să menţină ordinea în supraaglomeratul barcaz cu argumente de necontrazis: pistoalele automate sub ameninţarea cărora îi ţin în nemişcare (că doar balansul ar putea răsturna amărâtul de barcaz) pe cei 100 de îmbarcaţi-candidaţi la viaţa de tip european.

Un contrapunct de un lirism intens într-un text cu precădere dramatic (presărat cu umor negruuu!) este duetul pescarului Vasile Pieca cu tânărul Radu Bunescu. Un duet pe tema şanselor de supravieţuire, şanse în care pescarul nu prea crede, aşa că-şi ia toate măsurile pentru liniştirea propriului cuget pentru participarea la o posibilă crimă.

Mihai Savu şi Ionuţ Oanţă sunt doi convingători (şi aproape simpatici) traficanţi de copii care, prin înfăţişare şi discurs, apar ca adevăraţi voluntari ai unui serviciu public foarte, foarte solicitat. Eficienţi şi bucurându-se de o imagine bună („Nu suntem răufăcători, nici pungaşi, nici proxeneţi, nici necredincioşi, am condus deja în Europa mii de copii fără să pierdem niciunul pe drum…”), par persoanele nimerite să le încredinţezi copiii (chiar de la poartă, serviciu la domiciliu!).

Pentru că Bazarul mondial e deschis non-stop. Iar cumpărătorii de organe, traficanţii de copii, asigură pentru viitori sacrificaţi (pe altarul sănătăţii elitelor politico-financiare) călătorii comparabile cu condiţiile de la business class (ce-i drept, numai DUS!).

George Slătioreanu este „omul care surâde permanent” şi de ce n-ar surâde dacă banii vin uşor, viaţa sa e îndestulată şi un pic palpitantă, mai ales atunci când foloseşte, gradat, cu multă dibăcie, „ştiinţa” şantajului… O face în două secvenţe, cu acelaşi surâs diabolic de binevoitor, cu doi tineri exploataţi în maniere diferite:

Diana Bagdasar este Chakira, fata frumoasă exploatată sexual, împrumutată (sau poate dată în gaj) unui creditor, iar Andrei Barbu este Ayub, al doilea tânăr „reţinut” şi extorcat, silit să le ceară mii de euro părinţilor. Sunt secvenţe care le „povestesc” spectatorilor dramele tinerilor (de ambele sexe, dar mai ales ale fetelor) care ajung să se îndatoreze la aceşti seniori binevoitori, de fapt nişte vămuitori clandestini şi cruzi ai drumului spre Europa tuturor speranţelor. Drame – la propriu – cu ameninţări explicite de final de viaţă, relativ rapid şi nu tocmai senin şi liniştit, al lor sau al „aparţinătorilor”…

***

Piesa lui Matei Vişniec are mare potenţial dramatic şi este incitantă (am simţit-o de când am auzit-o la radio în regia lui Mihai Lungeanu), aşa că am tot aşteptat o reprezentaţie, ca să zic aşa, „de expoziţie, de vitrină”. Am sperat că acea reprezentaţie putea fi cea de la „Odeon”, aşa că să nu trecem en passant pe lângă acel moment ratat. Putea fi o mare reuşită într-un festival foarte vizibil şi având între spectatori un critic de talie internaţională ca George Banu, pe autorul Matei Vişniec sau regizorul Sandu Grecu (şi m-am referit doar la primul rând al bărcii). Text bun, actori buni, regie bună, scenografie bună erau premise solide pentru un spectacol de foarte înaltă ţinută. Mă rog, ar mai fi trebuit ceva, repetiţiile, antrenamentul specific care să toarne perfect personajul în actor şi acţiunea piesei în echipă… Ei, n-a fost să fie… important! Poate că de-acum înainte, cu repetiţiile cuvenite, spectacolul va prinde înălţimile pe care le oferă textul şi regia acestor Migraaanţi piteşteni… În calitate de migrant fericit că am ajuns la liman (Allahu Akbar!) cu barcazul lui Matei Vişniec şi Sandu Grecu, mi s-a părut corrrect jurnalistic să (de)scriu cele văzute şi să (mai) şi „semnez propriu” ca pe o declaraţie la poliţie. Păcat de acele ezitări, dar – cum se zice prin Moldova – „aşa s-a primit” spectacolul de la „Odeon” din cadrul Festinului Teatrului Nottara. Desigur, ar fi fost de preferat dacă s-ar mai fi repetat sau/şi (mieuxbetter!) jucat acest spectacol care, după priceperea mea, este cel mai bun din portofoliul teatrului piteştean, un „Aşa că da”, vorba unui personaj important (nu chiar becher), chiar am simţit că sunt „nostalgic” (chiar profund nostalgic) şi am regretat nivelul reprezentaţiei de undeva din primăvară, ultima până la prezenţa de la „Odeon”…

***

Cu amendamentul că una dintre tragediile care ne ating deja (şi) pe noi a fost provocată dacă nu de noi, în mod sigur de „ai noştri”. De ai noştri aliaţi (mai mult sau mai puţin strategici) care în secolele trecute „exportau” civilizaţie, iar acum sunt mari „exportatori de democraţie”. Dar sunt – mai ales – „importatori” pe preţuri de nimic ale marilor resurse pe care le deţin ţările africane, sud-americane şi asiatice… Politicianismul aspectuos şi găunos al frumoaselor promisiuni şi fermelor asigurări merge în paralel cu desfăşurarea măsurilor de protecţie sub forma reţelelor de sârmă ghimpată şi echipamentelor specifice luptei antimigraţie.

„De fapt, Migraaanţi este un spectacol despre ce se întâmplă cu noi, cei care aprobăm intervenţia chirurgicală pe care ne-o impun mass-media, politica etc.”, observa regizorul Sandu Grecu în caietul-program al spectacolului.

Scrierea („compunerea”) modulară îi oferă o gamă largă de posibilităţi celui care se ia la trântă cu aceşti Migraaanţi. Piesa lui Matei Vişniec este un fel de „IKEA dramatică” cu posibilităţi multiple de construcţie în care regizorul poate lucra cu materialul furnizorului, îl poate înnădi, înnoda, după cum îi e voia, dar mai ales după posibilităţi concrete (compunerea trupei, dimensiunile şi facilităţile tehnice ale scenei) sau – mai scurt – după cum îi dictează inspiraţia. Formatul 25+6 (care aminteşte de „formatul” conferinţelor de pace, din păcate, mai toate cu rezultate îndoielnice).

Profitând de gradele de libertate pe care i le dă autorul, regizorul Sandu Grecu optează doar pentru „varianta acvatică” a migrării, renunţând la ruta balcanică. Jonglează cu tablourile pe principiul „una bună, una rea”, numai că, din păcate, unuia ceva mai bun îi revin vreo 3-4 rele, ceea ce dă o rezultantă amară a demersului de investigaţie sociologică şi transpunere scenică al lui Matei Vişniec.

Regizorul Sandu Grecu şi scenograful Ana Lemnaru au conceput un spaţiu comun pe care şi-l împart actorii şi spectatorii: suntem cu toţii, actori şi spectatori, îmbarcaţi pe arca aceea a speranţei de mai bine, călători (şi/sau prizonieri) ai barcazului care ne trece Mediterana spre Insula Lampedusa, pentru unii limanul, pentru cei mai mulţi doar o bolgie (oare a câta?). Şi am avut parte, prin grija şi îngăduinţa Domnului, de o noapte şi o mare liniştită.

***

Nu poţi să rămâi într-o expectativă meditativă şi să emiţi panseuri inteligente despre precaritatea condiţiei umane când te afli în mijlocul unui incendiu de proporţii, un incendiu care riscă să se globalizeze şi în faţa căruia pompierii planetei sunt impotenţi. Nu poţi să emiţi teorii sofisticate atunci când actualitatea nudă şi crudă năvăleşte pe scenă ca un tsunami uman imposibil de stăvilit şi te ia pe sus cu teorii cu tot.

„Teatrul este şi un loc de dezbatere, de unde poţi pleca cu un gust amar când descoperi câte probleme şi dileme apasă pe destinul nostru ca umanitate. Cel mai important lucru este trezirea conştiinţelor, ieşirea din letargie, stimularea apetitului pentru exerciţiul democratic al reflecţiei. Piesa mea s-a născut din dramele altora, dar şi din sentimentul că astăzi nu putem rămâne indiferenţi la tragedii care, într-un fel sau altul, ne vor atinge şi pe noi. Îi invit deci pe spectatori, împreună cu regizorul Sandu Grecu şi cu trupa de la Piteşti, la ceea ce aş putea numi un exerciţiu de teatru participativ cu dimensiune socială. Scena este şi un loc în care se forjează spiritul critic şi mai ales acel lucru atât de preţios numit democraţie.”

„În această piesă nu mă situez pe poziţia judecătorului. Nu judec pe nimeni, doar captez situaţii dramatice care l-au emoţionat şi tulburat pe jurnalistul din mine. Această piesă vrea să fie o propunere pentru o aventură artistică colectivă care are cel puţin un scop: să spargem indiferenţa”, spunea Matei Vişniec.

Să sperăm că acea indiferenţă spartă despre care vorbea autorul „Migraaanţilor” va opri distrugerea statelor africane şi asiatice de către noi cei civilizaţi şi democraţi şi că marele cimitir comun al Mediteranei nu va mai primi jertfe rezultate din „naveta” navelor de transport clandestine cu nefericiţii care vor să scape de distrugere şi moarte.

Lasa un raspuns