Marinela Măntescu, o impresionantă artistă bucureşteancă, la Piteşti

0
290

În culori calde sau în rafinate armonii de albastruri, de griuri ce îşi dispută spaţiul cu albul, peisajele şi naturile statice… păstrează o aură de mister fie prin formele ce se topesc în atmosferă, în cazul primelor, fie prin insolita alăturare de obiecte în celelalteVictoria Anghelescu

*Cristian SABĂU

Născută vara (la 23 iulie 1954, la Bucureşti), sosită la Piteşti primăvara spre vară (mai-iunie), Marinela Măntescu a expus la Galeria de Artă „Rudolf Schweitzer-Cumpăna” într-o expoziţie „provocată” de pictorul Augustin Lucici, care îşi prezenta colega de uniune cu aceste cuvinte:

„E un prilej unic de întâlnire şi mă bucur că expoziţia Marinelei Măntescu este prezentă aici, la Piteşti, pentru prima dată, într-un oraş în care tendinţa noastră nu este către artă, ci către altceva. E un lucru de bun augur, o expoziţie inedită cu una dintre pictoriţele de calitate ale ţării noastre… La Marinela Măntescu e vorba despre o anumită sonorizare a culorii, o diversitate de gen, o pictură profundă. Ea fredonează foarte mult cu aceste culori. E clădită pentru a fi pictoriţă şi a avut şansa de a fi terminat facultatea cu Corneliu Baba şi Marius Cilievici, unii dintre cei mai mari artişti ai ţării… La Marinela Măntescu totul e culoare, o legănare de la cald la rece. Toate aceste acorduri cromatice nu fac decât să vibreze. Pictura ei îţi transmite multe lucruri, alcătuiri cromatice, game de culori, mai puţină linie, o varietate de îmbinări, o tendinţă către un abstract. Pentru noi a fost o mândrie şi o onoare că am invitat-o aici, la muzeu. Ea nu respectă nişte reguli, dă la o parte tot ceea ce e vâscos, care nu ţine de materia ei sufletească. Pe ea o interesează pata de culoare, acea vibraţie care există sufleteşte acolo, pe pânză, un fel de feedback. Este lumea ei acolo, o desfăşurare de interes plastic ce rămâne şi se transmite înapoi. E vorba despre o compunere, în sensul că defineşte foarte bine pe pânză tema respectivă, o pune în valoare, apoi încearcă să o reia, să o distrugă, rezultatul fiind surprinzător. Un artist cum e Marinela Măntescu este acea fiinţă care a parcurs treaptă cu treaptă o cronologie artistică demnă de invidiat. Mă simt plăcut impresionat de acest ambient al picturii sale, iar publicul piteştean se poate simţi înnobilat de contactul cu pictura Marinelei Măntescu. În această dezordine interioară, care există în sufletul fiecărui om, e bine să existe şi o pată de culoare care să găurească acest zid cenuşiu nenorocit”. Ca să zic aşa, rezon, Maestre!

Pictură ritmată, veselă, zglobie, optimistă

Artista are nevoie de spaţiu (n-o văd defel în postura de miniaturistă), pentru că este o orchestratoare de culori, compoziţia sa este polifonică, foloseşte fiecare culoare ca pe nişte instrumente cu sarcini precise în armonia finală. Şi dacă se întâmplă ca în dezlănţuirea lor culorile să sufoce desenul pe care ne obligă să-l depistăm, să-l ghicim (doar dacă ţinem cu tot dinadinsul), asta-i foarte bine, ne pune judecata şi imaginaţia la lucru, ne mai temperează beţia în care ne (a)trag culorile.

În pictura Marinelei Măntescu nimic nu stă, nu şede, nu are stare (nici măcar merele, gutuile sau ceasul din compoziţii, nici măcar florile din glastre, în naturile statice), există factorul vânt (pentru peisajele cu diverşi copaci), există factorul rază de lumină, există factorul umbră… Polifonia cromatică a Marinelei Măntescu se mişcă într-un Allegro vesel, contrapunctat când şi când cu un Andante-andante (de-al acelor ABBA de demuuult…).

Având exuberanţa ca rezultat palpabil, starea de creaţie a artistei pare să fie aceea de conexiune cu sferele înalte şi pure ale existenţei, Marinela Măntescu pare să picteze în transă, ea însăşi îmbătată de atâta culoare. Fiecare tablou al pictoriţei este o mostră de magie pe care artista şi-o asumă total şi necondiţionat fie doar şi prin detaliul – semnificativ, mă gândesc (mi se mai întâmplă!) – că semnătura – şi ea exuberantă – este aşternută cu una dintre culorile pânzei. De regulă – mi se pare – cu cea mai „tare”.

O astfel de capacitate de a combina culorile nu ştiu de unde i se poate trage artistei, poate din învăţăturile maestrului Corneliu Baba, din influenţa detectabilă a lui Alexandru Ciucurencu, sigur din reperele teoretice ale lui Marius Cilievici. Poate din contactele cu curentele vreunei noi arte (că mereu există aşa ceva!), dar si-gur din adâncul fiinţei sale sensibile la culori (precum diapazonul la sunete era să zic, da’ să ne ferim de comparaţii!). Sunt sigur şi că nu-i uşor să mediezi între atâtea culori, să eviţi deranjarea armoniei (stare fragilă şi trecătoare cum se spune/ştie) cu vreo cacofonie coloristică, dar Marinela Măntescu reuşeşte s-o facă. Spre deliciul ochilor dumnealui privitorului – aş spune – care n-are cum să nu se bucure de contactul vizual cu un concert coloristic condus cu o uşurinţă (spre benefică frivolitate feminină aş zice dacă nu mi-ar fi teamă să fiu taxat drept incorect politico-estetic) de invidiat spre un fortisimo al culorii dominante, triumfătoare. De ceva vreme (cred că de vreo 5-6 ani), atunci când am motive (destule) de întristare, dar nu vreau să cedez, îmi pun pe youtube (păi, pe unde?) secvenţe dintr-un concert pe care Andre Rieu şi formaţia sa l-au dat în Ciudad de Mexico, respectiv „El jarabe tapatio” şi „Cielito lindo”. Dintr-odată viaţa pare mai suportabilă, mai bună, mai interesantă, mai tentantă. Aceeaşi stare de bine mi-au indus-o pânzele de spaţiu larg ale Marinelei Măntescu. Dacă intri trist sau bântuit de gânduri cenuşii, după o jumătate de oră de privit tablourile ieşi dintr-o astfel de expoziţie ceva mai puţin abătut, mai remontat, îţi creşte pofta de viaţă, de trăire. Pictura sa nu doar bucură privirea şi face să vibreze ceva acolo în interior, dar ar putea fi folosită chiar şi ca terapie pentru depresivi (utilitarism? Nuuu, nicidecum! Valorificare superioară a artei în interesul speciei umane tot mai mohorâte)…

Şi pentru a încheia cu cuvinte potrivite şi venite de la un cunoscător, pour la bonne bouche (artistique) să luăm aminte – încă o dată – la spusele pictorului Augustin Lucici, instigator la actul artistic de la galeria piteşteană: „Marinela Măntescu, membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, a avut peste 150 de expoziţii în ţară şi în străinătate… Artista s-a format la şcoala maestrului Corneliu Baba şi a absolvit, în 1978, Academia de Arte Plastice Nicolae Grigorescu. Cu o carieră de peste patru decenii, Marinela Măntescu şi-a vernisat prima expoziţie înainte de a termina facultatea. Valoarea operelor sale este incontestabilă, dovadă fiind expoziţiile personale sau de grup pe care le-a vernisat în ţară şi dincolo de frontiere. De asemenea, lucrări semnate de artistă se află în colecţii personale din România, Anglia, Canada, Statele Unite ale Americii, Japonia, Olanda, Venezuela…”

Lasa un raspuns