Limba Esperanto – una pentru toţi, a doua pentru fiecare

*Cristian SABĂU

La 14 aprilie 2022 s-au împlinit 105 ani de la moartea medicului oftamolog Ludovic Lazar Zamenhof, creatorul celei mai răspândite limbi artificiale întrebuinţate pe glob, limba Esperanto. Se născuse la 15 decembrie 1859 în localitatea poloneză Bialystok, pe atunci locuită (majoritar) de evrei, dar şi de polonezi, lituanieni, germani, ţigani (mă rog, rromi), ruşi… Venise pe lume într-un mediu multilingv. Un mediu care predispunea la bună înţelegere între locuitorii diverselor etnii, dar şi îngreuna comunicarea. Aşa i-a venit tânărului Zamenhof ideea de a inventa un limbaj de comunicare uşor de învăţat şi de folosit, o limbă universală, utilizabilă pentru toată lumea complet democratic, o egalitate a şanselor cum nu se mai văzuse…

O limbă creată pentru a uşura înţelegerea între oameni ale căror limbi materne erau foarte diferite. Din păcate, limba Esperanto, care a fost concepută pentru a fi una (şi aceeaşi) pentru toţi şi a doua pentru fiecare, a fost sabotată mai întâi de francezi, pentru că până în perioada interbelică franceza era limba diplomaţiei, a cancelariilor din mai toate ţările, iar după Al Doilea Război Mondial de americani, care şi-au impus limba vorbită de ei. Au făcut-o şi cu ajutorul limbajului tehnologiei moderne care este tot engleza. Este greu de crezut că în actuala conjunctură, cu o omenire tot mai grăbită, oamenii vor avea posibilitatea alegerii unei limbi care să nu fie limba altuia… dar, din păcate, imperialismul lingvistic anglo-american a triumfat în domeniul comunicării mondiale. Esperanto se pare că va rămâne ca un hobby, ca un instrument de comunicare între anumite cluburi şi cercuri de adepţi ai acestei limbi.

I se reproşează acestei limbi artificialitatea, faptul că este o limbă construită. Cei care spun aceasta uită că limba care se vorbeşte azi în Israel a fost creată după crearea statului Israel utilizând multe elemente din ebraica antică (limbă neutilizată vreo două milenii) adaptate la necesităţile de comunicare actuale. De asemenea, limba indoneziană care este vorbită de peste două sute de milioane de locuitori a fost creată artificial (proces care a durat peste trei decenii) pentru a depăşi greutăţile comunicării cu zeci de limbi şi dialecte locale. Atunci când nu vrei să faci ceva în interesul celor mulţi poţi inventa diverse scuze sau poţi formula diverse acuzaţii. De exemplu, Stalin îi acuza pe esperantişti că sunt cosmopoliţi şi sionişti, în timp ce Hitler spunea că Esperanto este limba evreilor şi comuniştilor.

În anul 2008, limba Esperanto a fost propusă (cu şanse destul de mari pe atunci) pentru Premiul Nobel pentru pace. Din păcate, propunerea nu a fost încununată de succes. Tot pentru Premiul Nobel, dar pentru Literatură, au fost propuşi de mai multe ori doi poeţi care au scris în Esperanto: William Auld (1924-2006, propus între 1999 şi anul decesului), iar din 2007 un alt poet, islandezul Baldur Ragnarsson.

Ceva e clar: Kontentigi ĉiujn eĉ anĝelo ne povas (Nici măcar un înger n-ar putea să-i mulţumească pe toţi este traducerea în limba română a dictonului lui Zamenhof). Aşa că trei dintre cei câţiva esperantişti din România (se pare că au mai rămas activi doar câteva sute) şi-au împărtăşit experienţa esperantistă elevilor Şcolii Gimnaziale Nr. 1 în 7 aprilie. Experienţă şi întâlnire despre care ne aduce în continuare informaţia o participantă, profesoara Rebecca Iair…

„Esperantujo”

Pentru elevii de la Şcoala Gimnazială „Nicolae Simonide” din Piteşti ziua de 7 a lui prier a însemnat o nouă experienţă a cunoaşterii: întâlnirea cu Esperanto, limba speranţei şi a prieteniei universale, amintind de unitatea lingvistică şi spirituală din vremurile biblice, de dinainte de „amestecarea” şi „încurcarea” limbilor la turnul Babel, când „tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte” (Geneza 11:1).

Călătoria prin universul acestei limbi (create în jurul anului 1887 de către medicul oftalmolog şi filologul polonez de origine evreiască Ludovic Lazar Zamenhof) i-a avut drept călăuze pe trei dintre membrii Uniunii Internaţionale Esperanto: Iosif Nagy, Marian Vochin şi Cristian Constantin Sabău. Le-au fost alături scriitoarele Denisa Popescu Martin şi Allora Albulescu împreună cu doamna profesoară Amalia Topliceanu, directoarea Şcolii Gimnaziale „N.Simonide”, care au asigurat un cadru interactiv, în consonanţă cu deschiderile către prietenie ale acestei limbi al cărei nume se traduce prin „cea care speră”.

Maria Nedelea, elevă în clasa a şaptea, a recitat din lirica eminesciană poeme care au fost citite şi în Esperanto de către invitaţi, surprinzând prin muzicalitatea lor aparte. Deşi artificială, Esperanto e folosită pe scară largă, ca o limbă vie, iar vorbitorii săi se consideră cetăţenii unei ţări fără graniţe, numite ESPERANTUJO. (Rebecca IAIR)

Câte ceva în plus despre „periculoasa” limbă Esperanto

În Spania dictatorului fascist Franco, esperantiştii au fost urmăriţi, reprimaţi, unii chiar încarceraţi. Pentru că în cadrul brigăzilor internaţionale republicane luptau şi cunoscători de Esperanto din Europa de Est, limba Esperanto a fost considerată ca limbă de comunicare a comuniştilor şi socialiştilor spanioli cu voluntarii veniţi să lupte pentru Republica Spaniolă. Ceva dreptate aveau javrele fasciste ale lui Franco: Esperanto fusese folosită sub nasul lor pentru pregătirea unei evadări masive dintr-un lagăr din Navarra.

În atât de democratica SUA, în perioada Războiului Rece, pentru o javră politică, senatorul Joseph McCarthy, cunoscut pentru cercetarea aşa-ziselor activităţi antiamericane şi trimiterea multor intelectuali în puşcărie, cunoaşterea limbii Esperanto era sinonimă cu simpatia pentru comunism. Mai mult, armata SUA, cea care răspândeşte civilizaţia în lume (de multe ori folosindu-se de bombe inteligente şi napalm), prin anii ’60 a editat o carte intitulată „Esperanto, limba agresorului – Esperanto, the aggressor language)”. Şi pentru a mări coeficientul de realism al manevrelor militare se constituiau câte două echipe care se luptau, iar duşmanul, agresorul, folosea limba Esperanto pentru a comunica verbal, dar şi pentru a întocmi documente oficiale. Păi, în aceste condiţii, cum putea Esperanto să se impună? E clar că cetăţenii SUA şi instituţiile nu acceptă nicio altă limbă pe lângă engleza lor americanizată. S-a văzut atunci când statul canadian Quebec a obligat toate firmele să întocmească documente şi în limba franceză. Păi, decât să facă acest mare sacrificiu, firmele americane, ca nişte copii mofturoşi, au preferat să-şi ia jucăriile şi să se mute în alte colţuri ale lumii. Şi ar mai fi ceva despre termenul „american”. O prietenă din Mexic, profesoară la UNAM (Universitatea Naţională Autonomă din Ciudad de Mexico) care m-a vizitat prin anii ’90, şi-a exprimat mirarea astfel: „Cum voi le spuneţi americani la aceşti gringos? Ăştia de-abia sunt veniţi. Noi, urmaşii indienilor, suntem americanii!”. Aşa e, da’ nu prea mai contează, dolarul şi pistolul fac legea nu doar în Lumea Nouă, ci şi în cea (destul de) veche şi inertă, lipsită de reacţie. Există însă în Europa o categorie de lucrători care au adoptat Esperanto ca limbă de comunicare de aproape un veac: feroviarii din diverse ţări care se întâlnesc zilnic şi trebuie să comunice… Aşa că, dacă se poate spune că Esperanto şi-a dovedit utilitatea într-un anumit domeniu, acesta este – si-gur – transportul feroviar.

Chiar şi aşa, cu tot sabotajul politic, Esperanto e recunoscută de UNESCO, era recunoscută şi de INTERPOL, există traducător de Esperanto şi în Google, există şi Wikipedia în Esperanto (cu peste 234.000 articole), există în lume cel puţin 20 milioane de vorbitori (un recensământ e dificil de făcut, pentru că marea parte a utilizatorilor de Esperanto sunt în Asia), dintre care vreo 2.000 de vorbitori nativi, copii născuţi din ambii părinţi esperantişti, a căror limbă maternă este Esperanto. Există încă în mai multe ţări cursuri de Esperanto, chiar şi catedre de Esperanto la unele universităţi, iar în Polonia limba Esperanto face parte din patrimoniul cultural nematerial.

Cât despre relaţia mea cu această limbă, a început devreme: mama mea (care era născută în 1910) avea o prietenă care „ştia limba aia Esperanto”, fapt pentru care era urmărită de agenţi ai Siguranţei… Aşa că în perioada aia dintre războaie pe care unii o idealizează, esperantiştii n-au dus-o prea bine, fiind percepuţi de autorităţi ca influenceri comunişti. Şi, după o perioadă de relaxare prin anii ’70, esperantiştii au devenit din nou periculoşi pentru că aveau legături cu multe ţări… Foarte puţini utilizatori ai limbii Esperanto am cunoscut în judeţul Argeş. În anii ’80, la Câmpulung Muscel erau câţiva esperantişti activi supravegheaţi de organe: profesorul Nițescu, profesoara Maria Omota–Georgian (care conducea un cerc de Esperanto la Casa Sindicatelor), farmacista Emilia Pipeaua… Ca angajat al Întreprinderii Miniere Câmpulung corespondam cu unul dintre cei mai importanţi esperantişti suedezi – Olle Olsson (1909-2003). Nu ştiam că familia fratelui său era şi foarte activă într-o asociaţie creştină neoprotestantă esperantistă, iar nepoata Kerstin ROHDIN (n.1937) era dintre organizatorii de cursuri şi întruniri internaţionale (inclusiv în fosta URSS) şi traducătorii importanţi în Esperanto (Kerstin tradusese pe celebra Astrid Lindgren). Aşa că exact în ziua în care m-am angajat la Institutul de Reactori Nucleari Energetici (IRNE, actualmente ICN) mi s-a pus în vedere să termin imediat cu corespondenţa cu Suedia. Aşa am şi făcut până în 1980 când am reluat-o prin interpuşi… Dintre esperantiştii argeşeni de azi am avut mai multe întâlniri doar cu inginerul Emil Tudorache din Costești, membru al AFER (Asociaţia Feroviarilor Esperantişti din România). Dar poate după întâlnirea pe care am avut-o la Şcoala Gimnazială „Nicolae Simonide” cu vreo 20 de elevi limba Esperanto ar mai putea câştiga un adept, doi, trei…