Lawrence al Americii sau Vocea subversivă a poeziei

0
108

*Cristian SABĂU

A murit recent, la 22 februarie 2021, la San Francisco, poetul, eseistul, activistul pacifist, librarul şi editorul Lawrence Ferlinghetti. A fost prezent doar la două ediţii ale Zilei Ferlinghetti, sărbătoare instituită de oraşul californian în 2019 cu prilejul împlinirii a 100 de ani a celebrului său poet-cetăţean-librar a cărui librărie City-Lights era reper obligatoriu pentru oricine avea contact cu sfera culturii. Ferlinghetti n-a mai ajuns la 102 ani, dar la 101 ani era încă activ şi-l critica pe Trump într-un poem („Calul troian al lui Trump”), acuzându-l pe al 45-lea preşedinte al SUA că „distruge regulile democraţiei pentru a instaura supremaţia regulilor corporaţiilor”. Dar să parcurgem (în fugă) istoria unui personaj celebru…

„Cazul” Ferlinghetti

Lawrence Ferlig Monsanto se naşte la 24 martie 1919 în Yonkers, New York.

Tatăl de origine italiană, care-şi americanizase numele (din Ferlinghetti în Ferling), moare cu câteva luni înainte de naşterea lui Lawrence.

Orfan înainte de naştere şi la scurtă vreme cu o mamă (de origine franco-lusitano-evreiască) internată la azilul de boli mintale, copilul Lawrence a fost crescut până la 5 ani în Franţa. Aşa se face că Larry, care va deveni unul dintre cei mai importaţi poeţi americani, a învăţat mai întâi franceza, engleza învăţând-o abia după întoarcerea în America. La întoarcerea în America este crescut de familia Bisland, bogată până la marea criză din 1929. Începe să lucreze ca vânzător de ziare. Copil problemă şi adolescent rebel, membru al unei bande de cartier şi chiar arestat pentru câteva furtişaguri ale bandei, la 15 ani Lawrence a fost atras de poezie de opera lui Baudelaire. Ca student al University of North Carolina a fost cucerit de scrierile unor scriitori ca Hemingway, Faulkner, Dos Passos şi Wolfe. Începe să scrie pentru publicaţiile universităţii, dar este capabil să sară în trenurile ce mergeau în Mexic pentru a participa la lecturile pe care le organizau acolo mari poeţi ai epocii. În 1941 termină universitatea şi, în plin război, se înrolează în corpul puşcaşilor marini. După război, începând din 1946, lucrează ca ziarist la New York şi începe să scrie poezie. Între 1947-1950 îl găsim ca doctorand la Paris. În 1951 se întoarce în America, se stabileşte la San Francisco şi se căsătoreşte cu Selden Kirby-Smith cu care va avea doi copii. Lucrează ca învăţător, dar scrie şi eseuri despre artă. În 1953 îl cunoaşte pe Peter Martin (fiul unui cunoscut anarhist), director al revistei „City Lights”, împreună cu care fondează librăria „City Lights Pocket Book Shop”, prima librărie de cărţi în format popular, şi apoi editura „City Lights Press”. În 1954 publică sub semnătura Lawrence Ferlinghetti prima culegere de poeme „Ilustrate dintr-o lume dispărută”. În 1957 publică volumul lui Allen Ginsbergm „Strigătul” (Howl), pentru care este arestat şi judecat pentru „publicarea unei opere obscene şi indecente”. Apărarea este asumată de ACLU, o organizaţie de apărare a drepturilor cetăţeneşti, Ferlinghetti este absolvit, judecătorul recunoscând „importanţa socială” a volumului, iar „Strigătul” se vinde în 100.000 de exemplare. În 1958 publică volumul „A Coney Island On My Mind”, o culegere de 29 de poeme fără titlu care-i va aduce celebritatea şi se va vinde într-un milion de exemplare.

 

Poezia venită din subterană

Deţinător al titlului de doctor al Sorbonei pentru o teză cu titlul „Oraşul ca simbol în poezia modernă”, Lawrence Ferlinghetti, acest clasic ce aparţine secolului XX, a fost poet, pictor şi proprietarul unei librării. Numai că înşirarea unor repere existenţiale poate conduce la un discurs destul de simplist asupra personalităţii celui pe care critica şi presa l-au desemnat drept cel mai înţelept din grupul pe care-l constituia împreună cu Kerouac şi Allen Ginsberg. Un discurs poate simplist, dar absolut adevărat. Un om simplu în fond, Ferlinghetti este poet, publicist, pictor şi patron al unei „librării cu o singură încăpere” „Luminile oraşului” (nume inspirat de filmul lui Chaplin „City Ligths”), o adevărată Meccă (în San Francisco) pentru cei care vin aici din toată lumea să-l cunoască şi să vadă cărţi adevărate. Rămăsese singurul supravieţuitor al „Generaţiei Beat”, ultimul beatnik, actual la 40 de ani de la apogeul (şi crepusculul) mişcării care a avut ca deviză de viaţă antimilitaristă „Faceţi dragoste, nu război!”. Culmea este că Ferlinghetti, cel atât de angajat politic contra totalitarismului mascat al regimului Bush, nu credea că poetul trebuie să fie neapărat un activist politic. „Pentru că – spunea Ferlinghetti într-un interviu – foarte mari poeţi sau pictori n-au fost sau/şi nu sunt activişti. Aşa cum s-a întâmplat cu maeştrii poeziei japoneze haiku sau cu poeţi chinezi sau cu marii poeţi persani mistici ai secolului al XII-lea Rumi şi Hafiz. Despre mulţi dintre aceştia se poate spune că au fost disidenţi, dar nu activişti. Şi n-are niciun rost să angrenezi în politică pe cineva care nu este nici obişnuit, nici atras de această sferă de activitate, pentru că rezultatele nu vor fi bune…”

Cumpăraţi cărţi din librărie, nu din supermarket!

Prin anul 2001, Lawrence Ferlinghetti, într-un articol publicat în „San Francisco Chronicle”, susţinea că trăim timpuri grele: „Realitatea este tot mai îngrijorătoare. Libertatea de expresie se află sub tirul unei mentalităţi de tip fascist… Zgârie-norul America îşi întinde supremaţia asupra lumii răspândind monocultura nord-americană. Acum există zgârie-nori în Sumatra, în Japonia, în China, în Orientul Mijlociu, în Europa Centrală, în mai toate ţările care au avut regimuri dictatoriale şi care acum nu fac altceva decât să adopte în goană cele mai rele trăsături ale monoculturii corporative americane: zgârie-nori, automobile, absolut întregul mod de viaţă american… Îngrijorătoare lipsa de coloană vertebrală a democraţilor care au acceptat dictatura lui George al II-lea, uzurpatorul tronului pe care-l ocupă în mod ilegal… 11 septembrie a însemnat începutul celui de-Al Treilea Război Mondial, nu în sensul în care au fost Primul şi al Doilea, ci în sensul începerii Războiului cu Lumea a Treia…”. Trebuie să subliniem faptul că Ferlinghetti (născut în 1919) a participat la Al Doilea Război Mondial (în timpul debarcării din Normandia a fost comandant al unei nave antisubmarin, apoi a fost la Nagasaki). Cu atât mai interesantă este evaluarea situaţiei Americii de azi, ca şi paralela pe care poetul o face între epocile anilor 1950 şi 2000.

„Regimul preşedintelui Eisenhower a fost considerat ca fiind intolerant; trăiam sub o adevărată cenzură neoficializată. Dar privind situaţia de azi, Eisenhower pare un înger în comparaţie cu bandiţii care se află acum la Washington. Ăştia sunt de-a dreptul criminali, criminali internaţionali. Sub administraţiile celor doi Bush au fost scoşi la lumină cei condamnaţi în epoca Watergate şi a crizei iraniene. Aceştia conduc acum ţara, iar democraţii lipsiţi de coloană vertebrală nu reuşesc să facă nimic.”

Cât despre soarta cărţilor importante, Ferlinghetti crede că „viitorul stă în editurile mici şi mijlocii, cele mari şi foarte mari fiind doar părţi din conglomerate de interese în care primează banul. Editorii de cărţi adevărate au fost eliminaţi. Cei care au mai rămas de-abia mai rezistă… New Directions, editura care mi-a publicat toate cărţile începând cu A Coney Island of the Mind în 1958, este ceva rar, o excepţie. Ei au fost primii care au publicat scriitori ca Ezra Pound, Dylan Thomas, William Carlos William, Tennessee Williams, o întreagă listă de scriitori importanţi, americani şi europeni. New Directions sunt încă puternici deşi nu fac parte din nicio corporaţie”. Ferlinghetti crede că, din păcate, este greu să rezişti supermarketurilor care înglobează şi librării: „De fiecare dată când văd că un scriitor important îşi lansează o carte într-un local ce aparţine unui lanţ de magazine mi se pare că înfige un cuţit în spatele unui librar. Prin tacticele agresive promovate de supermarketuri au fost falimentate jumătate dintre librăriile Americii. În Chicago n-a mai rămas niciuna, în New York doar câteva. Din fericire, suntem norocoşi că în această zonă – San Francisco Bay – ca nicăieri în ţară, sunt unele care mai rezistă”. Într-adevăr, cartea adevărată se cumpără în librării, în supermarket se cumpăra numai mărfurile best-seller, fie acestea biscuiţi hipocalorici, echipamente electronice, haine sau romane roz.

Băiatul bun din anii ’40…

Ferlinghetti evaluează influenţa pe care situaţia politică o poate avea asupra schimbării concepţiilor şi atitudinii faţă de establishmentul politic a unui om care gândeşte cu propriul creier şi nu ia drept judecăţi prejudecăţile oficiale, ale momentului sau, mai rău, ale politicienilor momentului. „Înainte de Nagasaki am fost un foarte bun băiat american; am fost Eagle Scout (cel mai înalt grad în organizaţia Boy Scouts), comandant de navă în timpul debarcării în Normandia. Dar oricine a văzut Nagasaki şi-a putut da seama că guvernul american ne-a ascuns efectele pe care le are bomba atomică…”

Contestatarul din anii ’60-’70…

Au fost anii impopularului război din Vietnam, ai intervenţiilor americane din Nicaragua, Panama şi Chile, ai tensionării relaţiilor cu Uniunea Sovietică, ai izolării Cubei. Ani în care poezia angajată a lui Ferlinghetti, care cunoscuse pe viu realităţile lumii prin repetate călătorii, a fost o voce „contra”, încă un „Strigăt” care a reuşit să atenueze avântul belicos al unor lideri politici. „Jurnal pentru protecţia tuturor fiinţelor”, revistă din care scoate trei numere, dar şi poeme din volumele „Sensul secret al lucrurilor” (1968), „Tyrannus Nix” – un pamflet contra preşdintelui Nixon (1969), „Ochii deschişi, inima deschisă” (1973), „Cine suntem noi azi?” (1976), „Peisaje ale vieţii şi morţii” (1979) stau mărturie atitudinii ferme, fără echivoc, a poetului Ferlinghetti. Cât despre editorul Ferlinghetti, este suficient să menţionăm publicarea unor volume ca „Erecţii, ejaculări” al lui Charles Bukovski, „Ştirile planetei” şi „Căderea Americii” semnate de Ginsberg sau o culegere de traduceri din scriitorii ruşi Evtuşenko şi Voznesenski.

ACLU – un sprijin de nădejde

ACLU este sigla asociaţiei „American Civil Liberties Union”, o organizaţie care apără libertăţile individului în SUA. Este un sprijin de nădejde, practic singura organizaţie în stare să susţină în justiţie un război cu puterea. Singura capabilă să apere o cauză la nivelul Curţii Supreme a SUA, un nivel la care un avocat bun costă o avere pe care niciun scriitor n-o are. Atunci când Ferlinghetti a publicat „Strigătul” (Howl), o carte intolerantă faţă de intoleranţa societăţii, efectul scontat (şi în mare măsură obţinut) a fost de adevărată flagelare a conştiinţei societăţii americane consumiste. Dacă în acea perioadă s-ar fi organizat întreceri de tipul Olimpiadei şi la literatură, Statele Unite putea să conteze pe o formidabilă (şi prea puţin cunoscută) echipă de scriitori. Ginsberg, Kerouac, Corso, Snyder sunt câteva dintre numele de vază ale acelei posibile echipe… Ceea ce un singur poet, care ca forţă economică deţinea o librărie cu o singură încăpere, n-ar fi putut reuşi în faţa reacţiei oficiale, era posibil să se obţină prin solidaritate intelectuală, printr-un program comun de trezire a conştiinţei ce moţăia pe perna împodobită cu laurii victoriei din Al Doilea Război…

Poezia trebuie să trezească conştiinţa publicului

Oare ce forţă mai are poezia azi, într-o lume atentă doar la ştirile despre vreme, cota dolarului şi ambuteiajele de pe autostrăzi? Încă mai are, crede poetul luminilor oraşului. „Fă dragoste, nu război! Noi – susţine Ferlinghetti – trebuie să trezim conştiinţele.” Singurul mod în care poezia poate schimba lumea este prin deşteptarea conştiinţei publice, a conştiinţei publicului. După 11 septembrie americanii au aşteptat ca intelectualii, în special scriitorii să propună o nouă paradigmă de viaţă, un nou mod în care poate fi dusă existenţa. Mai mulţi poeţi foarte cunoscuţi au rămas îngrijorător de tăcuţi sau, în cel mai bun caz, au mormăit ceva ininteligibil. Doar cei practic necunoscuţi au reacţionat în poezie faţă de turnura pe care o ia situaţia din SUA. Atunci când în 1998 a primit titlul de laureat al poeziei al oraşului Los Angeles, în discursul de mulţumire Ferlinghetti a găsit momentul prielnic pentru a vorbi despre gentrificarea oraşelor (decăderea din cauze economice a zonelor locuite de clasa medie şi primirea de noi locatari mai bogaţi), despre „Îngerii Albaştri” sau despre planurile sale de a mânji falsele simboluri, obiecte de cult ale mândriei naţionale pătate de interesele meschine ale politicienilor. „Când am scris Manifestul Populist în 1970 m-am gândit că a venit timpul ca poeţii să nu mai mormăie în bărbi şi să spună lumii ceva important. Am citit un grafitto care spunea sunteţi atât de minimali!” A fost o încercare de a provoca ieşirea artiştilor şi poeţilor din lumile lor ermetice. Să adăugăm că poetul Ferlinghetti a oferit publicului american larg versiuni în limba engleză din mari poeţi europeni, traducându-i din franceză pe Jacques Prévert şi din italiană pe Pier Paolo Passolini.

 

Ferlinghetti pictorul

Deşi s-a impus mai întâi ca poet şi ca editor, este de remarcat faptul că prin anii ’70 Lawrence Ferlinghetti a trecut şi la maniera de exprimare prin pictură, şi în acest domeniu operele sale fiind provocatoare prin mesajul „enunţat” direct, prin mijloace plastice. Cu impact mai mare decât poemele pentru că „oamenii de azi sunt leneşi şi preferă să privească un tablou decât să citească un poem. Este un efort mult mai mic. Şi mult mai puţin timp pierdut pentru că în medie un vizitator nu acordă mai mult de 10 secunde fiecărui tablou”. Ca pictor, Ferlinghetti se consideră un emul al expresionismului abstract, al unor importanţi artişti proveniţi de la New York School care au pictat în manieră nonfigurativă. Kline, De Kooning, Motherwell sunt după părerea lui Ferlinghetti câţiva mari desenatori care au trecut la nonfigurativ. Desigur, crede Ferlinghetti, pentru a fi el însuşi nu va putea picta niciodată ca pictorii numiţi.

 

Ferlinghetti cititorul

În ceea ce priveşte lecturile din ultima vreme, lui Ferlinghetti i-a plăcut mult cartea scriitorului italian antifascist Ignazio Silone „Şcoala dictatorilor”. „Este povestea unui american care ar vrea să devină dictator şi pentru asta pleacă împreună cu un prieten în Europa pentru a-i intervieva pe Mussolini şi Hitler asupra metodelor folosite pentru a ajunge la putere. Astfel învaţă că poţi obţine puterea absolută prin cooperarea cu instituţiile democratice ale statului. Este exact ceea ce s-a petrecut în Florida noastră la alegerile prezidenţiale (n.t.: din anul 2000), când rezultatele au fost măsluite. Atunci a asistat la o cooperare completă a Curţii Supreme, iar acum cooperarea completă a republicanilor şi democraţilor continuă în Congres. Cooperarea a început să slăbească în ultimele lumi şi în curând vom scăpa de acest dezastru mondial Bush al II-lea, îmi permit să observ.”

 

Ferlinghetti poetul, iarăşi romancier

La o vârstă la care alţii stau la gura sobei, Ferlinghetti îşi făcea planuri pentru viitorul apropiat: îşi propunea să termine un roman început de ceva vreme, al cărui titlu trimite la primul său roman, „Her”, un roman suprarealist despre Parisul anilor 1940. Acea sintagmă-titlu este „Persoana a patra singular”, spune poetul adăugând: „Nu ştiu dacă o să-l mai termin vreodată…”. Dacă ar fi să poată schimba ceva în San Francisco, ar interzice categoric pătrunderea automobilelor într-o zonă importantă din centrul oraşului. Cât despre SUA, „nimic nu se va schimba în această ţară atâta vreme cât cetăţenii săi sunt îmbuibaţi… Pentru o schimbare este nevoie de foame şi pasiune… Poate că o criză economică aşa ca aceea din 1930 ne-ar prinde bine… Pentru că acum politica SUA este doar o amplă paradă de testosteron, şovină şi militaristă”, susţinea Ferlinghetti pe la început de mileniu III.

Artizan al versului aflat într-o permanentă tranziţie impusă de căutările sale spirituale „anarho-turist” vara şi „budist-socialist” în anotimpul friguros, este permanent preocupat de explorarea propriilor rădăcini în relaţie cu solul din care acestea îşi trag seva. Cel puţin aparent foarte accesibilă datorită discursului direct, de impact, această poezie deopotrivă populară şi cultă cu stil aspru, cu lexic bogat ce atestă intimitatea mai multor limbi, foloseşte muzicalitatea cuvintelor şi sugestia vizuală posedă o impresionantă energie poetică.

„Vulgar, obscen şi de prost gust”, a fost caracterizat Ferlinghetti de critica angajată politic din cea mai mare exportatoare de democraţie, SUA. Desigur, contestatarii nu sunt iubiţi de şefii politici. Nici angajamentul său direct împotriva războiului din Vietnam, nici participarea la marşurile şi mitingurile împotriva invaziei Irakului, nici apariţia la tribunele manifestărilor anti-Bush alături de actriţele Jane Fonda sau Susan Sarandon nu i-au crescut cota de popularitate printre politicieni. Numai că prin poezia sa explozivă şi prin pictura sa angajată, prin modul în care în calitate de ziarist, editor, librar a sprijinit adevărata valoare în literatură, artă şi politică, acest pictor şi poet „vulgar şi obscen”, ultimul supravieţuitor al generaţiei beat care ne-a părăsit săptămâna trecută, este un model demn de urmat. Un model adevărat într-o lume plină de false modele. Istoriceşte gândind, pe cunoscutul model Lawrence al Arabiei, Ferlinghetti este un adevărat Lawrence al Americii. Şi – de ce nu? – un Lawrence al întregii lumi.

Ferlinghetti – Poeme

 

Poet spălat pe creier

A lăsat să-i cadă creionul

Şi a ridicat o bombă

Şi creionul care scria înapoi

A ajuns la un punct

Şi a explodat de parcă ar fi fost încărcat

Cu ceva mai rău decât versul

Şi a fost primul poet

Al cărui creion a împuşcat

Detunătură în noapte

Şi a avut un atât de mare succes

Încât a fost numit

Poetul Naţional al Plutocraţiei

Spre distrugerea democraţiei noastre

**//**

Vezi

Aşa s-a întâmplat când

Am pătruns în acest loc

Ca o pereche de mâţe de-ale papei

Ce dansează un passo-doble aztec

 

Şi eu am zis

Tată, hai s-o lăsăm

 

Dar vezi, pe la spate

a venit această doamnă

şi mi-a spus: tu şi cu mine

chiar am putea exista

 

Straşnic, am zis

Doar că a doua zi

De dimineaţă

Ea are dinţi urâţi

Şi de-adevăratelea

urăşte poezia.

 

**//**

Ei îi plăcea să privească florile

Să miroasă fructele

Iar frunzele aveau înfăţişarea iubirii

Dar marinari pe jumătate beţi

Au năvălit în visele ei

Şi şi-au împrăştiat sămânţa

În peisajul virgin

 

Şi la o anumită vârstă

Inima sa a plecat

În căutarea coastelor împrăştiate

 

Şi a ascultat cântecul păsărilor verzi

Dinspre cealaltă parte a liniştii.

Dinţii balaurului
Un bărbat decapitat

Aleargă pe stradă

Îşi ţine în mâini capul

O femeie fuge după el

Ţinându-şi în mâini inima

Bombele cad întruna

Semănând ura

În timp ce ei aleargă

Încoace şi-ncolo pe străzi.

Nu numai cei doi

Ci mii de alţi & fraţi

Ce fug înnebuniţi

De bombele ce cad

Semănând cea mai pură ură.
Şi din fiecare bombă căzută

Răsar o mie de Bin Ladeni

Şi o mie de noi terorişti

Aidoma dinţilor ascuţiţi ai balaurului

Din care apar războinici

Însetaţi de sânge.

Şi bombe inteligente ce seamănă ură,

Continuă să cadă, să cadă, să cadă.

 

Riscând mereu absurdul

Riscând mereu absurdul

Şi moartea în timp ce evoluează

Deasupra capetelor audienţei,

Poetul precum un acrobat

Escaladează rime

Şi pe o sârmă inventată de el

Se balansează

Pe deasupra unei mări de feţe

Îşi deschide drum

Spre cealaltă parte a zilei

Mişcându-şi picioarele

În figuri de balet şi fente

Şi trucuri de teatru.

Totul fără greşeală

ca şi cum n-ar fi fost aievea

superrealismul său

trebuie vrând-nevrând

să perceapă încordarea adevărului

înaintea fiecărui pas, fiecărei posturi

în presupusa sa înaintare

către acel încă prea înalt piedestal

unde plină de gravitate

Frumoasa aşteaptă

să-şi înceapă saltul mortal.

Iar el – un micuţ Charley Chaplin

care poate sau nu să apuce

frumoasa ei formă

etern crucificată

pe aerul rarefiat

al existenţei.

Făcând dragoste în poezie

În război fiecare secundă contează

Timpul se scurge pe pământ

Precum umbra copacului

Sub care ne-am tolănit

Într-o barcă făcută din lemn

De un tâmplar necunoscut de dincolo de marea

Pe care se leagănă sâmburi de piersică

Traşi de un pistolar rămas fără gloanţe

De botul unui tun a cărui muşcătură

lasă găuri în formă de inimi

departe de orizonturile cărnii noastre

moleşite de soare şi ameţite de linişte

între actul sexual

şi actul poeziei

în momentul iubirii şi orgasmului

nici măcar o fugară privire

asupra mizeriei lumii.

 

Lenjeria intimă

N-am dormit prea bine astă-noapte

Gândindu-mă la lenjeria intimă

V-aţi oprit vreodată serios atenţia

Asupra lenjeriei intime văzute (ca ceva) abstract?

Pentru că, dacă vă concentraţi asupra acestui subiect,

Apar imediat câteva probleme şocante

Lenjeria de corp este o chestiune

Care ne priveşte pe toţi

Pentru că oricine poartă

Piese de lenjerie intimă

Sper că până şi Papa.

Guvernatorul statului Louisiana

Poartă şi el lenjerie intimă

l-am văzut la televizor

şi cred că-l strângea

pentru că se tot foia.

Aşa că lenjeria ne poate crea probleme

Aţi văzut reclame pentru lenjerie intimă

Pentru femei şi bărbaţi

Atât de asemănătoare şi atât de diferită

Fiindcă lenjeria de damă se-mbracă mai mult

Pe sus, iar cea pentru bărbaţi pe jos

Lenjeria intimă este un lucru

Pe care îl au şi femeile, şi bărbaţii

Lenjeria intimă este tot ce stă între noi

Aţi văzut poze în trei culori

Având crăcana marcată cu cercuri

Care indică zonele întărite

Şi elasticitatea pe trei direcţii

Care permite o deplină libertate a mişcărilor

Nu puteţi fi dezamăgiţi

Totul se bazează pe sistemul bipartit

Care nu lasă prea multă libertate de alegere

Aşa stau lucrurile şi

America se zbate

în lenjeria sa intimă întreaga noapte

Până la urmă lenjeria intimă controlează totul

Luaţi de exemplu corsetele şi centurile

Care par forme mai degrabă fasciste

Ale unui guvern din subterane

Făcându-i pe oameni să creadă

Anumite lucruri, dar fără să spună

ce poţi şi ce nu poţi face

Aţi încercat vreodată să daţi ocol unei centuri

Poate că Acţiunea Nonviolentă

Este singurul răspuns

A purtat oare Gandhi centură?

A purtat Lady Macbeth centură?

De-asta a fost oare ucis Macbeth?

Şi acea zonă pe care ea şi-o tot freca

Era oare o piesă din lenjeria sa?

Modernele Doamne anglo-saxone

Trebuie să se simtă foarte vinovate

Tot spălând, şi spălând, şi spălând

Acele pete blestemate

Lenjeria cu pete suspicioase

Lenjeria cu umflături şocante

Lenjeria întinsă pe frânghie ca un mare steag al libertăţii

Câte cineva a reuşit să scape de lenjerie

Şi probabil se află gol pe undeva

Ajutor!

Dar nu vă faceţi griji

Fiecare e băgat până-n gât în asta

Aşa că nu va fi nicio revoluţie

Pentru că poezia mai este lenjeria sufletului

Şi lenjeria acoperă încă

în sens geologic

O mulţime de falii

Ciudate roci sedimentare

Inscrutabile crăpături

Dacă aş fi în locul tău aş pune deoparte

o pereche de izmene largi şi groase

ca să nu pleci dezbrăcat în noapte

Şi în acelaşi timp

Să te menţii calm, cald şi uscat

N-are rost să te agiţi prematur

Degeaba

Înaintează demn

Cu mâna sub pieptul vestei

Nu te emoţiona

Şi moartea nu te va stăpâni

Mai ai o grămadă de timp

Iar noi nu mai suntem tineri şi

Nu ţipa

Un portret întunecat

Ea spunea întotdeauna „tu”

Într-un fel insinuant

Ca şi cum ar fi voit

să se culce cu tine

sau ca şi cum ar fi încercat

orgasmul cel mai pasionant

Şi tutuia pe toată lumea

Dar ea chiar semăna cu Nora

Din „Pădurea nopţii”

Cu pasul zglobiu şi nervos

De tânără iapă

Ea colinda cafenelele

Trecând prin uşile rotative

În căutarea unui iubit

Care n-ar fi putut niciodată

s-o satisfacă

Iar când a îmbătrânit

între cai şi-a întins aşternutul.