Lansare de carte – Editura HUMANITAS. Corina Sabău – „Şi se auzeau greierii”

0
305

*Cristian SABĂU

Miercuri, 22 ianuarie (2020!), am avut ocazia de a participa la lansarea celui de-al treilea roman al unei „scriitoare douămiiste”, cum o numea Dumitru Augustin Doman atunci când îi prezenta cel dintâi roman, „Blocul 29, apartamentul 1”, roman apărut în depărtatul an 2009 tooocmai la editura ieşeană POLIROM. Că scriitoarea douămiistă Corina Sabău s-a nimerit să-mi fie fiică e doar un mare noroc, pentru că (în ziua de azi) nu-i de colea să ai drept fiică o scriitoare recunoscută pentru deosebite calităţi narrrative, cum zicea un critic…

Organizarea a fost foarte bună, participarea la eveniment gratuită în limitele locurilor oferite de spaţiul destinat lansărilor de Editura HUMANITAS şi de rezervarea prin eventbook. Am avut (încă o dată!) un mare noroc, am avut loc atât eu, cât şi invitaţii mei, regizorul Matei Varodi şi creatoarea de modă Gabi Hropotinski (venită tocmai de la Chişinău) şi, deşi nu ne-am rezervat locuri şi era un public numeros, am avut unde lua loc. Şi am mai reuşit să fac şi câteva fotografii, aşa că mă limitez la activitatea de fo(r)toreporter şi-i dau cuvântul autoarei pentru un (invincibile) ARGUMENTUM şi un fragment din romanul recent prezentat publicului (şi care anterior fusese prezentat într-o culegere de proză). Dacă vă va plăcea aşa cum mi-a plăcut mie (care sunt – evident – subiectiv!), romanul va avea un public nu ştiu dacă numeros, dar – sigur – select! Şi cred că va convinge şi prin temă, şi prin scriitură (c-o fi influenţa irlandezului James Joyce sau a englezoaicei Virginia Woolf, nici că mai contează!)…

Argumentum

„Mi-am trăit copilăria în anii ’80, într-un mic oraş de munte, neafectată de sărăcia acelor vremuri, la adăpost de istorie. Cu colegii mei de la şcoala generală nr. 3 făceam toate nebuniile din lume, în orele de PTAP doamna dirigintă ne scotea în Parcul Ştefănescu să adunăm castane, mă consideram norocoasă când la cofetăria Garofiţa băgau savarine, nu-mi dădea prin cap s-o compar pe Angela Similea cu Rolling Stones, iar părinţii mei nu aveau ambiţii nemăsurate în ceea ce mă priveşte. Despre cruzime nu ştiam mare lucru pe-atunci, mult mai târziu, după Revoluţie, am aflat că în anii aceia au murit cel puţin 10.000 de femei în urma avorturilor ilegale. Că până şi moartea lor a fost folosită ca propagandă. Că trupul neînsufleţit al uneia dintre aceste femei a fost expus în fabrica în care lucra, avertisment pentru celelalte muncitoare. Când întâmplarea asta îmi revenea în minte mă suspectam că n-am reţinut corect, că aşa ceva e imposibil. Am început să scriu Şi se auzeau greierii din nevoia de accepta. Am încercat să integrez realitatea folosindu-mă de literatură.”

Fragment din roman

„Şi mi-a pronunţat cum mi-a pronunţat numele, iar acum doarme fără să-şi amintească, lăsându-mă singură cu neputinţa mea în faţa somnului, îi privesc spatele, întotdeauna îmi întoarce spatele, aşa adoarme, o vreme m-am luptat cu spatele ăsta întors, l-am privit cu ranchiună, apoi am încercat să găsesc un colţ prietenos, să mă lipesc de el când doarme, dar degeaba, am renunţat, m-a respins fără să fie nevoie să mă respingă, fiecare noapte se lăsa numai ca eu să-i privesc spatele, într-o noapte l-am urât atât de tare că, atunci când a început să sforăie, am fornăit, am clănţănit, am clămpănit, am trăncănit, am încercat tot ce a făcut Louis de Funès în Marea Hoinăreală, ba am mai şi improvizat pe deasupra, şi apoi, culmea, am adormit buştean cu un sentiment de eliberare.

Îi întorc şi eu spatele, sting veioza şi închid ochii, dar de spatele lui tot nu scap, spatele lui se dizolvă, se multiplică, se descompune ca imaginile din caleidoscopul Soniei, spatele lui ia toate formele şi culorile, ia nuanţa luminii pe care o aruncă felinarul, îmi adun genunchii mai aproape de piept, cum de uitasem că asta era poziţia de care aveam nevoie, în sfârşit moleşeala aia plăcută, dar îmi dau seama că m-am lăsat iarăşi păcălită, inima îmi bate şi mai repede, deschid ochii şi înjur lumina neobişnuit de puternică a felinarului, ştiu că, dacă rămân în pat, va fi şi mai rău, când mă apropii de fereastră îmi dau seama că era, de fapt, lumina lunii, înainte de a ieşi mai arunc o privire spre el, sforăie uşor, mâine-dimineaţă corpul lui odihnit o să alunece, dezmierdat de culori şi miresme, pe străzi şi privirea lui nu va rata nicio femeie frumoasă, iar eu o să simt înţepături în gambe şi coapse şi toate orele în care ochii mei s-au încăpăţânat să rămână deschişi şi toate vocile ridicate se vor întoarce împotriva mea şi în locul cuvintelor pe care le-aş rosti vor ieşi alte cuvinte şi mă voi întreba pentru a nu ştiu câta oară dacă voi reuşi să le mai stăpânesc vreodată.

Mă duc în bucătărie, deschid frigiderul şi îmi tai o felie de salam, scot şi pâinea şi înfulec un sandviş, apoi pe al doilea, aşa începe resemnarea, cumva mă simt răsplătită de mâncarea înfulecată, dau drumul la radio, în gospodăriile patriei s-au adunat materiale refolosibile, sursă valoroasă de materie primă, Dan Spătaru cântă În rândul patru, banca de la geam şi când termină se transmit cotele apelor Dunării, Drencova 990 cm, creşte 7 cm, Cernavodă 116 cm, staţionează, gheaţă la mal, îmi trag scaunul lângă geam şi mă lipesc de calorifer, o singură lumină în blocul de vizavi, etajul trei, scara de lângă termocentrală, acolo locuieşte o femeie cu fiicele ei, multă vreme i-am văzut şi bărbatul, ieşea pe balcon şi fuma, mi-am dat seama că a dispărut abia când pe capul ei a apărut o basma neagră, mai sunt trei ore şi se vor auzi tramvaiele, de atâtea ori am încercat să mă gândesc la aceste trei ore într-un mod prietenos, conciliant, iau etamina pe care coase Sonia şi duc modelul mai departe, cos în punct cruce şi din când în când mai las un nod pe spatele pânzei, aşa o să creadă profa că am cusut eu, mi-a spus Sonia, mi-a reproşat de atâtea ori că n-o ajut la lucru manual şi că toate celelalte mame şi-au pus în vitrină coşuleţul făcut din săpun şi împodobit cu floricele de plastic şi panglici, insomnia e ca orice situaţie de viaţă care te ia pe nepregătite, la început revolta, apoi acceptarea, întrebarea ce să faci cu atâta timp, iniţial m-am încăpăţânat să nu-l folosesc, apoi m-am apucat să-i fac un fular, eram sigură că până-l termin o să revină şi somnul, ştii că nu suport să-mi sugrume ceva gâtul, mi-a spus când i l-am dat, îl iau eu, a sărit încântată Sonia şi încântarea ei a fost şi mai mare când a aflat că de fapt fusese făcut pentru taică-su, atunci/apoi m-am oprit din făcut fulare, chiar dacă le-ar fi purtat tot mi-ar fi amintit de neputinţa mea din orele astea.

Acum o săptămână am intrat în librăria din cartier şi am cumpărat două goblenuri, unul cu margarete şi altul cu două pisici, vânzătoarea m-a privit dintr-odată admirativ şi mi s-a confesat că şi pe ea o plictiseşte cititul, plus că după un goblen parcă rămâi cu ceva, ai altă satisfacţie, o carte se uită imediat, mi-a dat o mulţime de sfaturi şi a insistat să învăţ punctul de goblen, aţa de goblen nu se pretează la punctul în cruce, o să mă conving şi singură, a coborât puţin vocea, ea a fost în multe case şi pe un perete nu dă deloc bine un goblen cusut în punct cruceînainte de nopţile astea nu băgasem de seamă peretele înnegrit de deasupra dulapului cu vase şi nu ştiu de ce mintea mea a făcut imediat legătura între igrasie şi indiferenţa lui, dacă nu vorbeşte cu Relu, o să găsesc eu un zugrav, poate că lucrurile se vor schimba când n-o să mai văd peretele murdar, de câte ori, când locuiam în casa de vizavi de birtul lui nea Nae, casa aceea ca o povară, care a strâns toate durerile, toate fricile, toate amintirile, m-am gândit că într-un apartament micuţ pierdut printre alte apartamente micuţe, cu pereţi albi şi curaţi, durerea trebuie să fie altfel, mai uşoară, trebuie să fie la fel cu oricare durere crescută într-un apartament, brigada condusă de Anton Nastasia raportează că a extras 200 de tone de cărbune de la începutul anului, ştiu că, oricât m-aş strădui, numele meu nu va mai suna niciodată, acea Ecaterină a cărei existenţă nici măcar n-o intuisem n-a trăit decât o vară, într-una din cele mai toride veri, când doamna Gojnea avea program de aerosoli, tocurile femeilor se afundau în asfalt şi apăruse televizorul color.”

***

Şi în final, un text de prezentare al Editurii HUMANITAS:

Şi se auzeau greierii” e un roman scurt, puternic, cu o temă necruţătoare: avorturile clandestine dinainte de Revoluţia din 1989 şi consecinţele lor cumplite asupra existenţei individuale. Confesiunea unei femei, directă, cu rare momente de tandreţe şi căldură, atunci când gândurile i se îndreaptă către fetiţa ei, Sonia, recompune fracturat, dar în detalii de o acuitate uneori insuportabilă, un capitol întunecat din istoria românească. Fie că vorbeşte despre viaţa muncitoarelor din fabricile comuniste, că rememorează momente dintr-o copilărie chinuită marcată de figura unui tată violent sau că face să se audă, la final, vocea Soniei, cartea păstrează un ritm şi o intensitate care-i taie răsuflarea cititorului.

Lasa un raspuns