(La vremuri de recluziune) Elogiu serialelor care mi-au colorat pandemia

0
97

*Cristian SABĂU

Foarte bună iniţiativa Bibliotecii Judeţene Dinicu Golescu care, prin poeta Denisa Popescu, a mai trezit spaţiul public cu conversaţii despre simţirea/gândirea în vremuri de recluziune. Conversaţii care s-au dorit interesante, stârnite de întrebările intelectual-incitante ale Denisei Popescu.

A fost o vreme îndelungată, de prin 1986 până prin 2004 (cu o scurtă perioadă de câteva luni la început de 1990), când n-am avut televizor, toată informaţia luând-o de la Radio România şi din presa scrisă (abundentă prin anii 1990-2005), iar mai apoi din presa on-line. Nu regret defel opţiunea acelor ani când oricum nivelul emisiunilor televizate era foarte scăzut şi de-abia de le mai salvau câte un film, două… dar cum în Piteşti încă aveam 4 cinematografe, preferam să văd filmele pe ecranul pentru care fuseseră făcute… Între timp, starea de lucruri s-a schimbat mult, cinematografele tradiţionale s-au închis ori s-au transformat în sedii pentru diverse organizaţii, discoteci sau case de rugăciuni (că mare-i puterea ta, Doamne!), au apărut săli de cinematograf muuult mai mici (dar foaaarte zgomotoase!), cu ofertă muuult mai mare… iar la TV au apărut multe posturi specializate în filme aşa, ca să aibă tot telespectatorul oarece divertisment, oarece cultură de masă… Asta pe lângă camioane supraîncărcate de politică, moderate de destui jurnalişti (asta pentru că tocmai am sărbătorit ziua presei libere) fără cultură, fără vocaţie şi fără ştiinţa jurnalismului…

Revenind la interviurile realizate de Denisa Popescu pentru B.J. Argeş, recunosc faptul că n-am folosit perioada recluziunii pentru înalte studii şi lecturi, ci pentru cel mai pur divertisment posibil la domiciliu – serialul TV. E adevărat că, văzând dintr-un alt interviu al Denisei care au fost lecturile de recluziune ale prietenei Diana Vrabie, am şi simţit cum mă năpădeşte un complex de culpabilitate pentru folosirea improprie a timpului liber (acordat de mult prea capabilul Guvern Orban)… Acum ce să fac, o să răspund pentru păcatul cheltuirii timpului pentru divertisment, şi nu pentru înălţare spirituală, când o veni vremea… Da’ până una-alta recunosc, m-am delectat cu serialele poliţiste, m-am împrietenit cu detectivii Murdoch, Frankie Drake, Miss Fisher şi Candice Renoir care mi-au reabilitat genul serialului pe care o mare parte din timp l-am considerat un subprodus al genului filmului. Desigur, şi din cauza unui serial tembel ca „Dallas” din care am văzut vreo 10 episoade tot sperând să se întâmple pe-acolo prin Texas ceva (nu un alt „asasinat prezidenţial”, ferit-a sfântu’!). Aşa am „accesat” informaţii absolut inedite (şi utile) despre Canada anilor 1900-1920 sau despre Australia de după Primul Război Mondial. Şi despre Franţa contemporană, dar nu chiar cea a adolescentului întârziat Macron, din greşeală preşedinte (ca şi alţii…). Cum s-ar zice, m-am amuzat şi am şi învăţat (bravo mie!) şi… i-am şi răspuns Denisei cum m-am priceput, dar sincer, fără să încerc să înfrumuseţez cruda realitate… după cum se vede în continuare:

INTERVIU – CRISTIAN SABĂU

– Ce gamă de reacţii emotive a stârnit în dvs. pandemia, cu toate crizele ei însoţitoare, cu toate consecinţele viitoare? Care dintre aceste afecte a preluat controlul? În ce fel credeţi că veţi fi stârnit, la nivel profund, în lunile ce vin?

– O gamă minoră de reacţii – aş putea spune rămânând la termenii muzicali – pentru că în fiecare dimineaţă mă aştept ca ziua să fie un dezastru total. Şi, dacă dezastrul este doar parţial, am ce sărbători seara. Am fost obişnuit ca atunci când îmi propun ceva să pornesc de la zero. Cât despre stârnirea la nivel profund în viitorul apropiat, cine ştie ce-o să mai fac, aşa că – să fie foarte clar – o să vorbesc doar în prezenţa avocatului meu…

– Cronicarul de teatru care sunteţi va suferi, cu siguranţă, anul acesta. Nu vor mai fi reprezentaţii sau, dacă vor fi, presiunea sub care se va juca pe scenă va schimba, inevitabil, chipul, silueta, profilul spectacolului aşa cum îl ştim şi cum ne-a intrat în suflet. Despre ce credeţi că veţi scrie, cum credeţi că veţi scrie, ce va dispărea, ce va renaşte – poate din propria cenuşă – ce ne va surprinde în premieră, dacă nu mondială, cel puţin personală? Şi mă refer la zona de subiectivitate absolută.

– Păăăi, să zic… nu mă consider cronicar de teatru! Doar un spectator destoinic, consecvent în preferinţa pentru acest gen de artă, gen pe care îl „frecventez” asiduu de aproape 7 decenii. Un spectator cu mai mult de 1.000 de titluri de piese vizionate şi care întâmplător a ajuns şi comentator al spectacolelor văzute. În mare măsură, formele teatrale atât de căutate (şi de puţin fericit găsite, inclusiv la teatrul piteştean – vezi „Experimentul P(oghirc)”!) în ultimul timp mi-au descurajat adeziunea necondiţionată faţă de această formă de artă. Mi-a rămas cinematograful în format de mic ecran (diagonală modestă, 80 cm) care mi-a umplut cu plăcute emoţii această perioadă de recluziune (să le mulţumim fraţilor Lumină!). Şi, spre deosebire de piscurile intelectuale pe care a umblat prietena noastră Diana Vrabie (care mi-a creat un complex de inferioritate văzându-i lecturile, dar îi acord circumstanţe atenuante, e tânără, universitară, are nevoie de multe repere pentru viitor), eu unul, ca simplu cetăţean, am fost foarte satisfăcut de serialele poliţiste… Da’ chiar m-am delectat cu seriale pe care (în mod sistematic şi – constat – nejustificat) le ocolisem. Mi-a făcut mare plăcere să-i cunosc pe detectivii Murdoch, Frankie Drake, Miss Fisher şi să apreciez, pe lângă actorii foarte buni, umorul generos răspândit prin scenarii, ca şi acroşurile culturale… Le recomand ca bine-venite recreaţii printre filmele de mare actualitate despre pandemii închipuite ca „Alerta” şi „Contagion”…

– Aţi observat că am folosit des verbul „a crede”. Sunt doar câteva rânduri aici, totuşi credinţa, intuiţia sunt presărate printre ele ca stelele care cad din cer. În ce mai crede Cristian Sabău astăzi, când se spulberă un întreg sistem de credinţe, sociale în bună măsură, dar nu numai. Fiecare realizează – gradele de conştientizare diferă – că e nevoie să înveţe să trăiască altfel.

– Cum să nu fi observat obsedanta revenire a verbului „a crede”?  Am observat-o, dar consecvent fiind cu adoptarea unui sistem de repere labil, relativizând în mod absolut (ei, ţi-a plăcut?), îţi propun să folosim verbul „a părea”. Mie nu mi se pare că sistemul de credinţe sociale chiar se spulberă, ci doar că ar trebui „reevaluate” (parcă aşa se spune, nu?) dimensiunile solidarităţii, ale bunei împreună-lucrări şi ale debarasării de individualismul exacerbat. Asta nu înseamnă că-mi fac prea multe iluzii… „totu-i (ce?)… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi…”. Ceva asemănător spunea un coleg de-al tău poet, acum ceva vreme…

Denisa POPESCU

***

P.S. Parcă ziceam ceva mai sus despre serialele care, de pe vremea când mi-au legănat adolescenţa şi până azi, când îmi alină anii maturităţii tot mai avansate, mi-au fost partenere ocazionale pentru plaisir, pentru fun, minunate partenere pentru fior şi/sau râs. Începând cu primul serial care (prin anii ’60) m-a captivat – „Sfântul” cu Roger Moore (1927-2017), actorul care a fost de 7 ori agentul 007 James Bond, „moştenind” rolul de la Sean Connery, dar a fost şi Ivanhoe în serialul omonim…

E adevărat că în ultimii ani am urmărit (cu mare interes!) seriale ca „Un sat francez”, „Submarinul” („Das Boot”), „Babylon-Berlin” sau foarte recentul „Numele trandafirului”… Deşi foarte de sezon sunt filmele ca „Alerta” şi „Contagion”, filme ce par schiţe ale realităţii de azi… Cum ar zice guvernu’ atât de capabil, staţi acasă şi vedeţi (muuulte) filme… că la cinema n-aveţi cum. Vizionare plăcută!

Lasa un raspuns