(La Nottara am fost plăcut surprins de) Recunoaşterea (şi recunoştinţa) publică şi simpatică a valorilor neamului (II)

0
269

*Cristian SABĂU

Simpla prezenţă a lui George Banu într-o adunare conduce la creşterea coeficientului de competenţă a acelei adunări” – Constantin Chiriac (actor şi manager, Teatrul Naţional Radu Stanca Sibiu)

Nu foarte des se-ntâmplă ca românii să-şi preţuiască valorile (mă rog, „excelenţele”) şi s-o şi arate public. Cel mai obişnuit omagiu (antum) adus valorii este – cel mult – o diplomă de excelenţă sau un titlu de Doctor Honoris Causa acordat de câte o universitate care nici măcar nu intră între primele 1000 ale lumii. Un titlu acordat – cum ar fi spus Poetul – „nu slăvindu-te pe tine/ lustruindu-se pe el”. Nu ca să-l onoreze pe cel omagiat, ci mai mult ca să-şi asocieze numele (laolaltă cu îndoielnicele rezultate) cu personalitatea omagiată. Această falsă omagiere a unor personalităţi cu merite certe în cultură sau ştiinţă s-a lăsat cu o inflaţie de diplome din care probabil au avut de câştigat doar fabricile de hârtie. Ceva similar diplomelor de „fiu al oraşului/satului/judeţului” care s-au împrăştiat cu nonşalanţă şi fără prea mult discernământ pe tot întinsul patriei. În contracurent cu obişnuinţele din ultimele decenii ale ţărişoarei am avut plăcuta surpriză ca, în cadrul Festivalului „Fest(in) pe bulevard”, Teatrul Nottara să omagieze într-o formă absolut inedită (cel puţin pe la noi) două dintre personalităţile importante ale fenomenului teatral nu doar românesc, ci şi internaţional. Şi dacă despre spectacolele de pe scenele festivalului s-a vorbit în presa de diverse tipuri (şi în diverse moduri), ceva îmi spune că prea puţin au fost mediatizate aceste momente importante ale festivalului. Dar cred că am greşit şi expresia potrivită ar fi „momente cu adevărat importante”, pentru că se referă la omagierea inteligenţei, talentului, competenţei şi dăruirii pe care le-au demonstrat personalităţi ale fenomenului teatral românesc în ultima jumătate de veac (ca să operăm cu numere mari).

Poate că sărbătorirea profesorului George Banu la împlinirea vârstei de 75 de ani la ICR Paris sau premiile acordate criticului român de Academia Franceză şi Academia Română au fost ceremonii pretenţioase (de la ţinută la discursuri), dar ceea ce s-a întâmplat la Nottara a fost un eveniment foarte simpatic, o petrecere (cu temă!) între prieteni. Directoarea-manager Marinela Ţepuş şi „fetele sale” au avut iniţiativa sărbătoririi celor doi oameni de teatru români de anvergură mondială şi au făcut-o prin acte artistice: câte un film care a recompus drumul în teatru al celor omagiaţi. Pentru sărbătoriţii ediţiei 2018 a Fest(in)ului au fost organizate câte o expoziţie de carte (o adevărată bibliotecă!) cu lucrările teatrologului George Banu şi o expoziţie foto ilustrând rolurile parcurse de actorul Emil Boroghină. Despre omagiul adus de către Teatrul Nottara criticului, profesorului, autorului şi (de ceva timp şi) autorului de texte pentru scenă George Banu depun mărturie rândurile ce urmează.

 

Legea (Întâia? a) lui CHIRIAC

Simpla prezenţă a lui George Banu într-o adunare conduce la creşterea coeficientului de competenţă a acelei adunări” – această frază memorabilă a fost enunţată de Constantin Chiriac acum vreo 10-15 ani la una dintre memorabilele întâlniri de la Sibiu, oraşul în care la început de mileniu III s-a mutat centrul de greutate al teatrului românesc. Un enunţ apăsat, făcut cu convingere de directorul teatrului sibian, un enunţ care aduce cu o lege a matematicii sau a fizicii. Iar demonstraţia pentru această lege a (bunei funcţionări a) criticii de teatru a fost făcută în sute de participări şi intervenţii, în articole şi cărţi.

„Nu sunt nici atât de vanitos ca să spun că nu-mi plac premiile, dar sunt destul de sensibil ca să mă emoţioneze un astfel de film… Pentru că în cazul unor artişti ca Andrei (Şerban – n.r.) care spun că nu le plac premiile, dar le iau pe toate este, cred, vorba tot despre o formă de Vanitate. Dar un astfel de gest sincer, neaşteptat este emoţionant”… Poate pentru că în efemera artă a teatrului, „când vine timpul să-ţi faci socoteala… amintirile sunt extrem de bine-venite”, recunoştea George Banu.

 

Calea, adevărul şi viaţa… în teatru!

„Tu eşti singurul care nu crede că adevărul nu este acolo unde eşti tu”, îi spusese odată profesorului George Banu un prieten care-l cunoştea bine. Poate că „la vie commence ailleurs”, cum susţinea românca-franţuzoaică Viorica Stavila. Desigur, călătoria e foarte importantă; căutarea continuă a unui altceva tentant, poate atracţia necunoscutului (sau mai degrabă a bănuitului, a întrezăritului), mută graniţele cunoştinţelor individuale şi colective, duce înainte omenirea.

George Banu, care mărturisea o înclinaţie pentru trilogii, s-a lăsat sedus definitiv de o anumită şi unică tetralogie, aceea a „aproapelui” Cehov. Poate că şi debutul în ieşiri în afara ţărişoarei (la Leningradul de-atunci) a avut un cuvânt de spus pentru preferinţele culturale viitoare. Am o bănuială pe care aş dori s-o urc la rang de ipoteză de lucru. Poate că evoluţia firească începe cu o promiscuitate cultural-teatrală, apoi continuă cu selecţii (cerneri şi epurări) succesive pentru a se ajunge (finalement & fatalement!) la un tip de fidelitate (asumată!) pentru un cerc restrâns de creatori sau chiar pentru un autor.

George Banu, care în activitatea sa n-a suferit de „complexul de statuie”, care n-a putut fi „neutru (şi suspect!) ca Elveţia”, care n-a fost „prizonierul unui singur model”, este totuşi PROFESOR. „El, până la urmă, e profesor” este evaluarea criticului Doina Papp, un fel de sentinţă culturală pe care George Banu o admite ca şi cum ar pleda vinovat pentru acuzaţia de profesorat (nu de profesoreală sau profesorită – e greu să inventezi cuvinte – maladie de care suferă cei mai mulţi dintre universitarii români!). George Banu, care o singură dată a ţinut „un curs clasic – spaţiul teatral de la greci până la elizabethani, ceea ce se poate găsi în orice manual de istorie a teatrului” – crede în profesor doar ca „deţinător de experienţe pe care le împărtăşeşte celor tineri”… Nu în acel tip de „profesorat-mandarinat” cu Profesorul vorbind ex-cathedra, ci mai degrabă îl percepe ca pe un fel de coach, un fel de antrenor de handbal care îşi adună jucătorii în cerc şi le spune cam ce-ar trebui să facă în situaţia dată. Un fel de optimizator (foarte) uman de variante posibile, plecând de la premisa teoretic-valabilă că „nimic din ce este esenţial nu poate fi predat”.

 

„Mâna destinului” are un nume: Radu Penciulescu

Este deja comună expresia „mâna destinului”… sau… „aşa a vrut soarta”. Ei bine, în cazul teatrologului George Banu (dar şi al regizorului Andrei Şerban), „mâna destinului”, aceea care le-a anulat doi ani de studenţie la actorie, s-a numit Radu Penciulescu. „Nici nu ştiu cum a avut Radu Penciulescu această intuiţie când ne-a spus: Gata cu actoria! Şerban la regie, Banu la teatrologie… Andrei Şerban şi cu mine eram amândoi la fel de proşti actori, aveam fiecare alte înclinaţii, oricum eram nelalocul nostru în actorie… Dar nu m-am considerat un rănit al teatrului că am pierdut doi ani cu actoria, pentru că am început să scriu repede… Şi am încercat tot timpul să scriu bine despre teatru şi să transcriu emoţiile trăite, bineînţeles spunând ce credeam despre un spectacol… despre teatrul pe care l-am trăit ca pe un drum, ca pe o experienţă, ca pe o viaţă secundă… Am trăit teatrul ca pe un dublu, de aceea cred că titlul cărţii scrise împreună cu Mircea Morariu (căruia-i mulţumesc) este şi nimerit şi adevărat.”

Despre datorii… teoretizate

Schimbând dramatic un cunoscut adagiu negativ şi întristător într-o afirmaţie cu nuanţe (curat!) pozitive, aş putea spune: „Teoretizaţi, teoretizaţi, sigur va rămâne ceva…”. Pe sănătosul (şi verificatul) principiu expus mai sus, să teoretizăm şi noi dară, olecuţă… Se spune că atunci când ne mutăm din viaţa asta plecăm datori. Plecăm datori neştiind cât, ce şi cui datorăm, dar sigur datori. O parte dintre datorii mi le (re)cunosc. Îi datorez profesorului George Banu o cantitate importantă de recunoştinţă nu atât pentru cărţile ultimelor decenii în care-i serveşte cititorului cunoştinţe şi experienţe frumos învelite într-o poleială de umor fin parizian, ci mai ales pentru articolele de tinereţe. Când pe la 20 de ani îi citeam articolele din „Contemporanul” lui George Ivaşcu (nu actorul-ministru contemporan) nu ştiam ce vârstă putea avea, nici nu-mi trecea prin cap că putea fi atât de tânăr, cu doar câţiva ani mai în vârstă decât mine… Mi se părea că ar trebui să fie un domn matur de 40-50 de ani (pe-atunci consideram vârsta aceasta ca fiind de potenţial maxim pentru un critic). Era ceva ca la vârsta aceea de 20 (şi ceva) de ani să publici în paginile Contemporanului alături de Muşatescu sau de Mazilu… Şi mai ales era ceva ieşit din comun ca un foarte tânăr critic să emită judecăţi de valoare asupra unei opere semnate de (până de curând) profesorul său. Mai ales dacă acel profesor se numea Radu Penciulescu (şi jucase rolul de indicator de direcţie în meserie şi viaţă), iar opera era controversata punere în scenă a piesei „Regele Lear”. Trebuie să recunosc faptul că, deşi locuiam la câteva sute de kilometri, acele cronici incitante (de ex. la „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, „Leonce şi Lena” sau „Regele Lear”) m-au determinat să vin special la Bucureşti pentru a viziona spectacolele şi, plin de entuziasm, să mai trag şi pe alţii după mine. N-am regretat niciun moment (nici eu, nici cei „traşi” în aventura vizionărilor de spectacole), dimpotrivă, am simţit din plin fiorii unor satisfacţii estetice şi am încasat emoţii care meritau deplasările.

Făcusem un fel de adicţie faţă de Contemporanul, multe numere din câţiva ani de apariţie. Apoi, obligat fiind să-mi schimb domiciliul de mai multe ori, am fost obligat să renunţ la colecţii, dar am decupat câteva zeci de articole care mi-au plăcut. Acum n-ar mai fi necesare întrucât multe dintre acele articole de tinereţe românească au intrat în „Viaţa secundă – George Banu în dialog cu Mircea Morariu”, un fel de joc secund sau de dublu ca o formă pregnantă de manifestare a personalităţii fiecăruia. O glisare organică (şi inevitabilă se pare!) spre o dominantă personală, dar care nu poate fi considerată o deşirare, o sfâşiere, un écartèlement. O carte de recomandat tuturor celor pe care-i interesează teatrul, o carte scrisă la patru mâini (plus suportul email-ului) de doi profesori universitari care trăiesc pentru teatru (şi pentru cultura franceză!) şi care împreună pot acoperi fără probleme foarte mult din peisajul teatral românesc şi mondial al ultimelor trei decenii.

Sfârşit de omagiere. Şi început de critică

Criticul George Banu, navetist de decenii între Parisul cel luminos şi Parisul cel mic, între Gara de Nord şi Gara de Est sau între Henri Coandă şi Charles de Gaulle, pare a fi o fiinţă admirabil combinată (de cine ştie ce împletire a genelor) din Socrate şi Sancho Panza, fiinţă care şi-a făcut veacul (mă rog, trei sferturi de veac) prin teatrele lumii, care i-au fost şi teren de joacă, şi de antrenament, şi de competiţie. Iar „creşterea coeficientului de competenţă” – cum spunea actorul Constantin Chiriac – pe care simpla prezenţă a criticului George Banu o aduce oricărei întâlniri pe teme de teatru este evidentă, verificată atât în teorie, cât şi pe teren.

(Asta nu înseamnă că-l disculp pe profesorul George Banu de vina majoră de a nu fi continuat şi perseverat în impunerea acelui important concept de „fiice şi neveste abuzive”. Un concept lansat acum vreun deceniu la Sibiu şi în care le acuza pe moştenitoarele drepturilor de autor pentru Ionesco şi Beckett de obstrucţionare a accesului publicului la operele respectivilor autori… Pentru că sub scutul inviolabilităţii şi sacralităţii proprietăţii private – derivate şi din moşteniri, deci şi prin copy-rights – publicul larg nu mai are acces la creaţii foarte importante. Ar fi – cred – momentul unui fel de naţionalizare mondializată, poate printre puţinele feluri de mondializări utile şi moral-sustenabile, pentru scoaterea de sub tutela abuzivelor a unor importante creaţii ale culturii mondiale. Dacă nu cineva cu autoritatea şi competenţa profesorului George Banu, păi – vorba unui refren –  atunci CINE? Şi CÂND?)

Mi-aduc aminte cu plăcere de muzicologul Iosif Sava, plecat dintre noi de vreo două decenii, care avea un cult pentru Bach şi atunci când îşi prezenta emisiunile muzicale nu uita să strecoare câte o piesă de-a compozitorului preferat acompaniată întotdeauna de anunţul: „Şi acum ceva muzică bună – Bach!”… Mi se pare că profesorul George Banu suferă de un tip asemănător de dependenţă faţă de opera unui mare dramaturg, Cehov, şi, dacă ar fi să prezinte emisiuni pe undele lui Herz, îl suspectez că ar anunţa: „Şi acum ceva teatru bun – Cehov!”…

Prin omagierea actorului Emil Boroghină şi a teatrologului George Banu – două personalităţi ale teatrului mondial contemporan – Teatrul Nottara (prin directoarea-manager Marinela Ţepuş şi „fetele sale”!) a făcut într-o singură zi ceea ce instituţii culturale româneşti foarte ocupate cu alegerile şi politica au omis să facă într-o îndelungată existenţă. Se dovedeşte astfel că Omul cel bun (al teatrului!) poate fi nu doar din îndepărtatul Siciuan, ci şi din proximitate, din Bocşa, Corabia, Buzău, Oradea, Bucureşti, Paris.

Lasa un raspuns