La FESTin, Teatrul Nottara ne-a propus poezia condiţiei umane în Iona

Motto: „Sorescu domesticeşte filosofia” - Lucian Raicu (1983)

0
110

*Cristian SABĂU
Marin Sorescu (1936-1996) irumpe în literatura lumii în 1964 cu un simpatic volum de parodii „Singur printre poeţi” şi, spre norocul său (şi al nostru), a fost remarcat imediat de un „oarecare” critic pe nume George Călinescu, acesta dedicându-i un articol elogios în Contemporanul. „Văr al lui Shakespeare” preocupat de dentiţie, amator de ceramică, suferind de insomnii, atent la efectul de piramidă şi la scrânteala vremii, grijuliu cu transportul pianului pe scări şi care constată că în societate există nervi, publică în 1968 prima piesă din trilogia „Setea Muntelui de sare” intitulată Iona. Deşi autorul îl vedea în rolul lui Iona pe Virgil Ogăşanu, în 1969 primul Iona român a fost George Constantin la Teatrul Mic (în regia lui Andrei Şerban), un mare actor din păcate prematur dispărut, ca şi autorul. I-a venit rândul şi lui Virgil Ogăşanu să fie Iona ceva mai târziu, prin 2004, la Nottara. Apoi, după 1990, au mai intrat în rolul lui Iona (şi în burta peştelui cel mare) Radu Iţcuş la Teatrul Naţional I.L. Caragiale Bucureşti şi Ilie Gheorghe chiar la teatrul care-i poartă numele, Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova.

***
În urmă cu vreo trei sferturi de veac, Maurice Got făcea o distincţie netă între complexitatea psihologică şi conţinutul poetic pe care le considera antitetice: „complexitatea psihologică are ca revers sărăcia poetică”. Aş crede că avea dreptate… doar parţial. Pentru că nu mi se pare că unele personaje „complexe psihologic” ale lui Shakespeare, Lorca, Giraudoux, Sartre, Vişniec sau Marin Sorescu ar putea fi acuzate de carenţe poetice.
E adevărat că vremurile şi gusturile s-au mai schimbat un pic în ultima jumătate de veac… şi atât complexitatea psihologică, dar mai ales conţinutul poetic sunt evacuate din teatru… Lumea este programată încă de la vârsta cea mai fragedă să ceară adrenalină, adică senzaţii extreme, droguri, arme, acţiune, violenţă şi mult, mult sânge. Şi mult fals eroism în apărarea unor false valori, multă moarte inutilă, evitabilă, cauzată în mare măsură (şi) de excesul de adrenalină. Valori explicabile, chiar teoretizate, predate tinerilor ca modele de viaţă (şi mai ales de succes), de multe ori izvoare ale unor acţiuni care neagă vehement umanismul cu care ne lăudăm noi, oamenii.

Dar prin personajul (şi piesa) „Iona” Marin Sorescu îl contrazice pe criticul francez. Pentru că Iona, deşi este un personaj preponderent poetic, din relaţia cu societatea s-a ales cu destule motive pentru speculaţii metafizic-poetice şi mai ales cu serioase îndoieli psihologice. Iona este furnizor de poezie, dar şi de îndoieli existenţiale… prin tot ce face sau spune, prin modul aparte (chiar nonconformist) în care concepe viaţa, relaţiile cu ceilalţi, relaţia omului cu natura, cu necuvântătoarele, cu Cerul şi Locuitorul său… Prin voinţa sorţii, ales de acea forţă care hotărăşte drumul fiecăruia, Iona, pescarul fără noroc, trăieşte – în prezentul piesei – într-o zonă necontaminată de scăderile atât de fireşti şi atât de (des) scuzabile ale firii omeneşti. Singur pe lume, mai exact într-o ciudată zonă a lumii…

Ar trebui poate să ne întrebăm dacă avem în faţă un Iona român, sau un Iona universal pe care l-au înţeles foarte bine şi mulţi spectatori de peste hotare. „În ce măsură Iona este primul sau ultimul om? Nu pot să vă răspund nimic. Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur…”, scria Marin Sorescu parcă scuzându-se pentru că n-a izbutit pe cât şi-ar fi dorit… Cu temeri, cu îndoieli, cu dramele uzuale şi micile bucurii, cu speranţa împlinirii, Iona nu este Omul Ideal, eroul zeificabil, ci doar omul obişnuit pus într-o situaţie neobişnuită, limită. Supus – poate – unui test de anduranţă al Soartei. Sau (chiar) al Creatorului…
Chiar şi atunci când nu înţelege unde a greşit, ce n-a făcut aşa cum trebuia de a meritat să i se întâmple această mare nenorocire („mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire… prima viaţă nu prea mi-a ieşit… ne scapă mereu câte ceva în viaţă… soldaţilor le scapă mai ales pacea… somnambulilor le scapă nevăzută luna…”), Iona are o soluţie salvatoare: „Mamă, mai naşte-mă o dată… Ne scapă mereu câte ceva în viaţă. De aceea trebuie să ne naştem mereu”. Poate aşa, din mai multe încercări, „răzbim noi cumva la lumină”. „Trăiască optimismul!” (temperat şi cu finalitate spre infinit) am putea spune, căci fără acest optimism ar trebui să renunţăm la speranţa eliberărilor de orice fel şi să nu mai încercăm niciodată să „răzbim la lumină”. După ce că socratizează excesiv şi în timpul său liber se ocupă cu FILOZOFIPOEZIA (să mai născocim şi noi un concept, contribuind la îmbogăţirea vocabularului), mai are şi idei năstruşnice: „Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea în timpul furtunii pescăruşii mai laşi… vântul… el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo… şi gândindu-se la mine să zică: N-a făcut în viaţa lui nimic bun în afară de această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea… ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”. Acesta ar fi (fost) proiectul (PROIECT, ce cuvânt mare şi la modă!) lui Iona.


***
„Marea artă înseamnă orientarea vieţii”, spunea un mare dirijor german, Wilhelm Furtwängler. Văzând spectacolul nottarescian IONA mi-ar conveni să cred că ar avea influenţă nu doar asupra orientării celor care l-au adus pe scenă, ci şi asupra noastră, a celor care l-am urmărit din fotoliile spectatorilor. În contextul în care pe aici şi pe aiurea scriitori fără relevanţă în plan naţional, care au doar scrieri, şi nu opere, încearcă să împingă opera lui Marin Sorescu într-un con de (pen)umbră, realizarea echipei de la Nottara este de două ori remarcabilă: prin nivelul realizării artistice şi (sper) prin includerea acestei bijuterii a teatrului poetic (sau a poeziei dramatizate? E dificilă decizia, s-o lăsăm pe seama teatrologilor) în programul estetic de valorificare a… valorilor culturii naţionale.
***
Din montările văzute până acum, aceasta, datorată regizorului Gábor Tompa, este cea mai elaborată, cea care nu doar că emană poezia, dar o emană într-o atmosferă deja profund poetică pe care realismul detaliilor nu o tulbură. Absolut surprinzător şi fascinant decorul cu inserturi de realitate, dar dominat de un alb virulent ca de zăpadă, imaginat de Carmencita Brojboiu. Dar poate acolo în burta balenei o fi plin de alge şi meduze fosforescente, surse alternative şi ecologice de energie luminoasă.
Gabriel Răuţă, care deja are o panoplie de roluri şi succese (na că era să scriu succesuri!) care i-au îmbogăţit nuanţele expresiei, chiar este Iona. Un Iona foarte convingător care, ca orice om foarte singur, se dedublează, vorbeşte tare cu sine însuşi, are crize de încredere, are îndoieli, îşi pune întrebări şi-şi răspunde sau mai degrabă nu… prea. Eliminând orice fel de posibil (sau probabil) patetism, de dramatism exagerat (pe care situaţia chiar l-ar favoriza), fără a căuta efecte de suprafaţă, Gabriel Răuţă, acest Iona al „teatrului de pe bulevard”, profetul nu prea sigur de profeţiile sale, a deschis larg ferestrele nu spre „progresul pe care nu s-apucă nimeni să-l conteste”, ci spre „veşnica mistuire” a vieţii ce ni s-a dat. De trăit, de mistuit şi de gândit, cu nelinişte şi (cu oarece) ANXIETATE. Gabriel Răuţă şi-a însuşit gândurile şi vorbele lui Iona, a coborât în adâncurile sufletului şi a revenit de-acolo cu năvodul doldora de înţelesuri pentru mulţi dintre noi (încă) ascunse. Şi care poate neînţelese ne vor rămâne în viaţa asta care, poate, nu-i decât o serie de salturi dintr-un pântec într-altul…
Prin poezia din Iona lui Marin Sorescu, Gabriel Răuţă, Gábor Tompa, Carmencita Brojboiu, Ada Milea şi „ecoul” (predominant muzical) Cristina Juncu au transmis publicului nu un mesaj al autorului Sorescu, ci un mesaj al făcătorului acestei lumi care are (sau avea) încredere în opera sa, care spera că omenirea nu va fi deturnată de la umanitate. Versiunea lui Gábor Tompa a piesei lui Marin Sorescu datorează foarte mult muzicii de scenă încă o dată foarte inspirată şi aplicată a compozitoarei Ada Milea. O muzică insinuantă şi penetrantă care depăşeşte simplul acompaniament sau fond muzical şi capătă statut de personaj… diafan.
***
Marin Sorescu, filozoful ratat pe care „l-au luat apele teatrului şi ale poeziei” cum singur recunoştea (în 1981), a făcut filozofie în poeme şi teatru. Dar o filozofie conţinând „parabole gnostice” pe care marele critic Mircea Ghiţulescu le descoperea în teatrul lui Sorescu (în 1984), o filozofie pe care el „a domesticit-o”, cum observa Lucian Raicu (în 1983). O filozofie pe care i-a livrat-o publicului tentant deghizată ca poezie şi teatru. Mai exact, ca în IONA nottaresciană – vorba autorului – ca „aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti”.

Lasa un raspuns