La „Festin pe Bulevard”, „Ginta Latină” chişinăuană i-a adus un… Omagiu vorbit, cântat şi dansat humuleşteanului Nică al lui Ştefan a Petrei

0
70

*Cristian SABĂU

Ceea ce n-au prea reuşit în ultimii ani oamenii noştri politici (nici măcar cu ocazia centenarului Marii Uniri!), să-i aducă la un loc pe românii din toate zonele, cel puţin în ceea ce priveşte lumea teatrală a reuşit Teatrul Nottara prin acest festival anual al „teatrului de pe bulevard”. La programul „Festin-ului pe bulevard” au colaborat (în acest an parcă mai mult decât în precedenţii) teatre şi actori din vestul până în estul şi din nordul până în sudul spaţiului românesc. O mică unire culturală care se cere a fi remarcată şi lăudată. Şi, pentru că în momente de cumpănă pentru „Nottara” (interzis de „bulina roşie” să joace la sediu), teatrele din Chişinău au sărit în ajutorul teatrului bucureştean invitându-l să ofere spectacole publicului din Republica Moldova, contactele, turneele şi vizitele reciproce s-au înmulţit. Unul dintre spectacolele de mare succes ale ediţiei 2018 a fost „Veselul humuleştean”, bazat pe textul nemuritoarelor „Amintiri din copilărie”, un tribut adus memoriei lui Ion Creangă.

După ce că m-am distrat copios (ca şi restul publicului) retrăind pătărania lui Nică al lui Ştefan a Petrei din spectacolul lui Tudor Ţărnă, curiozitatea m-a împins să revizitez textul lui Creangă, să văd cât a folosit din „Amintiri…” regizorul chişinăuan. Am constatat că a ales cum nu se putea mai bine, episoade edificatoare despre viaţa lui Nică (dar şi a satului moldovean la mijlocul secolului al XIX-lea) şi mai ales secvenţe hazlii care s-au pretat la trecerea în rime, în muzică şi dans.

Am mai constatat că anumite evenimente relatate de Creangă se puteau „implementa” în istorie (1852 – „sfinţirea paraclisului spitalului din Târgu-Neamţ”, „în vremea holerei”, „pe când era oaste nemţească în Folticeni”, „în timpul zaverei” – 1821 sau că bunicii săi fugiseră din Transilvania cu vreo 60 de ani în urmă „din cauza papistăşiei”, drumurile se reparau prin muncă voluntară şi entuziasm colectiv când era iminentă vizita domnească, bădiţa Vasile, dascălul bisericii şi învăţător improvizat, este „recrutat” pentru oastea moldavă prin prinderea cu arcanul), aducând astfel un plus de veridicitate faptelor care doar par poveşti şi snoave… Şi, după cum le-nşiră Tudor Ţarină, „toate poveştile sunt din acelaşi şirag/ că toate-ncep cu-o babă şi-un moşneag”.

Într-un decor constituit din volume de Ion Creangă pregătite poate pentru lecturile vreunui uriaş şi o lampă cu gaz de dimensiuni XXXL se întâmplă mai toate evenimentele de la Humuleşti, de la Broşteni şi (mai ales) de la Fălticeni, localităţi în care Nică a fost silit de dorinţa mamei sale Smaranda să înveţe pentru a deveni popă.

Şi dacă Nică avea „aplicăţiune”, învăţătura îi dădea mari bătăi de cap colegului Trăsnea care, „înaintat în vârstă… şi tâmp în felul său”, nu putea învăţa „nici slova asta nouă care-a ieşit” (se trecuse la alfabetul latin!), d-apăi Gramatica care pe-atunci se-nvăţa folosind catehismul. Un catehism pe principiul moldovinesc, „Eu îţi dau întrebarea, tu-mi dai răspunsul”, care ar fi trebuit să facă Gramatica uşor de asimilat… Dar se dovedeşte că – mai pe scurt – Gramatica este ceva foarte dificil (spre imposibil) de priceput de capul cel greu al colegului Trăsnea care, bietul de el, se străduia să obţină un „afiştat” (atestat) de popă. Pe-atunci se pare că era un statut de invidiat; deja se trezise şi la ţară dorinţa de a prinde ascensorul social (sintagmă la modă azi) că, vorba lui Trăsnea, „decât ţăran, mai bine să mori”.

Dacă la râvna elevilor mai adăugăm şi calitatea profesorului, „care şi el se mira cum a ajuns profesor şi zicea luaţi de aici până aici, cum mi se pare că în unele locuri se mai face şi azi”, tabloul pictat de Nică al lui Ştefan (devenit Ştefănescu) este complet şi edificator, numa’ bun de sursă de umor (ca să nu mai pomenesc asemănarea cu realitatea şcolară contemporană)…

Ei, şi dacă la toate astea Nică se mai şi „juca în tihnă o zi întreagă cu fata popii din Folticeni” şi dacă mai trăgea câte un joc pe fluierul lui moş Bodrângă (responsabil cu enterteinmentul), viaţa chiar devenea plăcută.

Ici-colo, dar mai rar, se mai constată câte un puseu de simţ al datoriei… de exemplu, la popa Buliga care (chiar după nişte pahare de vin) are tăria să părăsească o reuniune veselă de dascăli: „Trebuie să mă duc mort-copt, căci acesta ni-i plugul”.

Cât priveşte gradul de stimă pentru „meseria” pentru care se pregătea (aşa, în doru’ lelii), e bine redat de trebuinţele unui popă: „Un popă adevărat are nevoie de picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarţă şi pântece de iapă”…

Sau de motivele de ceartă ale popilor din Humuleşti pe sfinţii de hram: „Aşa boaite făţarnice? Ne-aţi luat cu şmecherie pe marele mucenic Dimitrie izvoditorul de mir şi ne-aţi dat în locul lui pe Lazăr, un jidan trenţuros, care tot moare şi tot învie, şi iar moare şi învie… păi aista-i hram?”. Pe sfinţii de hram, dar mai mult pe moşia aferentă…

Suduielile soft de tipul „Hai du-te-n… naiba!” folosite la încăierările între băieţi (cred că în focul încăierării se aruncau şi altele mai hard, dar i-o fi stat ruşâne autorului „Poveştii poveştilor” să le menţioneze) sau o horă săltăreaţă, adevărată demonstraţie de dans sportiv moldovenesc foarte ritmat şi antrenant (cu inflexiuni de haka neozeelandeză, un fel de „Everybody haka-haka”), sunt momente de superhaz în acţiunea şi-aşa hazlie.

Ghiduşi precum iezii caprei, poznaşi precum Dănilă Prepeleac şi inventivi precum nora cea mică şi isteaţă a soacrei-dictatoare (aceea cu un ochi la ceafă), Nică şi ai săi colegi (din Humuleşti, Broşteni, dar şi aspiranţii la sutana preoţească din Fălticeni) nu ratează nicio şansă de a trage chiulul, de a mai face vreo şotie indiferent de preţul de plătit, o cavalcadă pe „calul bălan” sau o abandonare intempestivă (şi obligată!) a şcolii (pe-atunci nu se ştia de exmatriculări). Cascada de întâmplări hazlii ridică nivelul spectacolului la cota de aşteptare a publicului venit să se amuze pe seama lui Nică cel năzdrăvan, a evenimentelor hazlii care se succed în paşi de dans „pe repede înainte”, vreo oră şi jumătate.

Humuleşteni, fălticeneni, chişinăuani. Cu toţii de Gintă Latină

Spectacolul dedicat veselului humuleştean este o realizare de echipă. Şi încă mai mult, de echipă bine sudată şi bine antrenată, care se şi înhamă cu multă plăcere la realizarea acestui spectacol. Să-i numim pe protagonişti, sperând că n-o să omitem pe niciunul dintre cei vreo 20 de actori care umplu scena de dans, veselie şi replici amuzante. Aceştia sunt: Vica Țurcanu, Tatiana Manoil, Larisa Dascăl, Victoria Botnaru (Zânele), Dorin Gribincea (Nică Ştefănescu în vremea fălticenilor), Tatiana Guzun, Ana Maria Cibotaru, Vlada Bancu, Vitalie Jacotă, Olimpie Goncear (colegii lui Nică de la şcoala din Humuleşti, concurenţi la prins muşte cu ceaslovul), Ecaterina Bozian (zgâtia de Smărăndița, fata popii Ioan, întemeietorul şcolii din Humuleşti), Sergiu Chiriac (Moș Fotea, cojocarul din Humuleşti), Ion Munteanu (Pavel diaconul), Sandu Dicusar (Gâtlan sergentul), Valentin Munteanu (Soldatul, Ion Creangă matur), Anatol Burlacu (Davidică preotul), Iaroslav Dică (Oșlobanu, varianta hazlie a unui Hercule moldav), Nicu Țărnă (Eminescu), Lora Dolghi (Smaranda, mama lui Nică), Olimpie Goncear (Mogorogea), Vitalie Jacotă (Trăsnea), Ion Guzu (Mirăuță), Ion Nicov (Moș Bodrângă, responsabilul cu trebile gospodăreşti, dar mai ale cu enterteinmentul), Tudor Țărnă (catihetul).

***

Scriam nu de mult că m-am cam săturat să văd pe afişe spectacole după Molière, după Shakespeare, după Eschil; mai toate spectacolele sunt după, după, după cineva şi mai niciunul de cineva… Ei bine, spectacolul „Veselul Humuleşteaneste un Ion Creangă autentic ce păstrează personaje şi situaţii, dar le pune pe versurile regizorului Tudor Ţărnă şi pe muzica ce te îndeamnă să sari din fotoliu (premiată de UNITEM!) semnată de Liviu Ştirbu. Cam aşa a fost omagiul adus de teatrul chişinăuan „Ginta Latină” lui Nică al lui Ştefan a Petrei (la Fălticeni devenit Ştefănescu), dar cunoscut ca marele povestitor clasic Ion Creangă. Un omagiu spumos, antrenant, vorbit, cântat şi dansat adus de Teatrul „Ginta Latină”.

Victoria Bucun este un coregraf inspirat şi harnic, tot ce a ieşit din indicaţiile sale a avut ritm, explozie sau senzaţie de forţă reţinută (de la caz la caz, de la moment la moment), sincronismul este o constantă în spectacolele sale, scoase parcă pe bandă rulantă. Şi, în ciuda producţiei de serie, fiecare piesă a seriei are personalitate, amprentă proprie şi serveşte (poate chiar îmbunătăţeşte) proiectul regizoral. Iar scenografia lui Adrian Suruceanu, simplă şi eficientă, uşor de adaptat la momentele piesei, nu omite nicio piesă importantă din decor, nici măcar „calul bălan” pe care-l inaugurează Smărăndiţa popii…

„Creangă e un cleric fără prejudecăţi religioase, un pedagog empiric extraordinar, un epicurean în viaţa de toate zilele repudiind neliniştile metafizice, femeia care nu-l respectă, un polifag homeric, nedispreţuind băutura, un ironist cu comportări nastratineşti, jovial, având mereu o parimie pe limbă, un anecdotist slobod la gură, plăcându-i totdeauna a înveseli adunările, a răsturna sacul cu minciuni fără reticenţe, având totuşi o foarte înaltă consideraţie pentru artă”, susţinea – cu temei –  George Călinescu. Această personalitate multilaterală, Ion Creangă, „merita un spectacol”, declara regizorul Tudor Ţărnă la sfârşitul spectacolului de la „Nottara”. Şi acest spectacol şi-a găsit seva în pătărania lui Nică al lui Ştefan a Petrei

De remarcat dăruirea cu care s-a jucat, pe scenă se vede o participare continuă, permanentă a fiecărui actor, nimeni nu ia o pauză până peste 5 replici, emoţia şi hazul sunt servite clipă de clipă, alert, seducător. „Ceva o izbuti priceperea noastră omenească să facă din opera lui Creangă”, spunea Tudor Ţărnă, şi s-a dovedit că – DA! – priceperea omenească (moldovenească!) a fost la înălţime.

„Doamne, frumos era pe-atunci!”, spunea Ion Creangă amintindu-şi de vremile de aur ale copilăriei şi adolescenţei… „Doamne, frumos a mai fost!”, spun şi eu gândindu-mă la spectacolul-omagiu dedicat (în 2017) de teatrul chişinăuan „Ginta Latină” lui Nică al lui Ştefan a Petrei, trecut prin Ştefănescu şi ajuns Ion Creangă, cu ocazia a 180 de ani de la naştere. Cât despre un al doilea omagiu adus la Festinul Teatrului de pe Bulevard de către „Ginta Latină” chişinăuană… în curând!

Lasa un raspuns