La Curtea de Argeş se află în plină desfăşurare (12-18 iulie) A XXI-a ediţie a NOPŢILOR DE POEZIE argeşene, româneşti şi universale

0
689

La Curtea de Argeş este în plină desfăşurare (între 12 şi 18 iulie) a XXI-a ediţie a Festivalului Internaţional „Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş” organizat de Fundaţia Academia Internaţională Orient-Occident, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Argeş, al Consiliului Local Curtea de Argeş şi al Institutului Cultural Român.

Eleganta antologie „POESYS 21” (volum plurilingv în 2 volume şi aproape 600 de pagini – organ şi mărturie scrisă a evenimentului) găzduieşte poezie de foarte bun nivel semnată de poeţii invitaţi şi veniţi de pe toate continentele olimpice („adică doar din Antarctica nu”, sublinia poetul Dumitru M. Ion, preşedintele Generoasei Fundaţii, vorba unui cunoscut dramaturg spaniol, Buero Vallejo).

În „Cuvântul înainte” al antologiei (cuvânt foarte concis în acest an) semnat de poeta Carolina Ilica, vicepreşedinte şi director artistic al fundaţiei organizatoare, aceasta nota cu vizibilă (şi meritată) satisfacţie: <<Iată, trecem cu uimire în al treilea deceniu sau în al cincilea lustru (cum ar fi spus cei din vechime) al Festivalului Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”. Trecem cu uimire şi cu devoţiune împreună cu voi şi împreună cu cei peste 1.500 de poeţi din toată lumea care ne-au însoţit până acum pe cărările înalte ale Poeziei. Cu acest prilej cuvine-se să rostim, precum marele poet român Alexandru Macedonski în poema lui Noaptea de iulie (1895): „Poezie, Poezie! Ai dreptate totdeauna!”. Dincolo de perdeaua în tremur a muritoarei fiinţe stă pe tronurile ei nemuritoare Poezia!>>.

În aceste zile am avut plăcerea de a cunoaşte mai de-aproape pe câţiva dintre poeţii participanţi proveniţi din impresionantul spaţiu lingvistic (şi poetic!) neolatin, să le cunosc şi să le şi tălmăcesc în româneşte câteva poeme. Asta pentru început, fiindcă intenţionez ca în cazul unora dintre participanţi să nu mă opresc doar la câteva poeme… să le cunosc mai în detaliu opera poetică (şi nu numai poetică, având în vedere că mai toţi sunt şi dramaturgi, prozatori, eseişti, profesori universitari, jurnalişti…). Şi pentru că – vorba lui Macedonski cel luat în apărarea propriilor opinii de Carolina Ilica – „poezia are dreptate întotdeauna”, să le dăm cuvântul (poetic) câtorva dintre poeţii prezenţi la cea de-a XXI-a ediţie a nopţilor argeşene atât de poetice… şi atât de internaţionale. Şi – bineînţeles – urmând să revenim… (Cristian SABĂU)

BERTA LUCIA ESTRADA
(Columbia, 1955)

Metroul

Mulţime asudată,

încarcerată, nevrotică.

Staţie cenuşie,

timpul oprit,

vagoane grăbite

care abia se opresc.

Pasagerii citesc

sau se fac că citesc

evitând să-i privească

pe întâmplătorii lor tovarăşi de călătorie.

 

Colonizare

Zuavii mărşăluiesc

printre dunele

deşertului algerian,

îi însoţesc

tobele şi trompetele

şi un lung lanţ de samavolnicii…

case incendiate,

femei violate

copii orfani…

ei sunt picioarele-negre,

aceia care au venit

ca să rămână.

 

INMACULADA GARCIA HARO
(Spania, 1963)

Vrăjitoare

Înainte de a fi înhăţată de cartierul, oraşul, ţinutul

şi de timpul meu am ieşit în zori

din înşelătorul puf alb ca zăpada pe care

n-am cunoscut-o niciodată.

Ca o aventurieră am sărit peste râpe şi insule,

am avut parte de nenorociri, câteodată am şovăit.

Acum mă întorc plină de ofrande exotice,

cu felurite comori în cufere lăcuite,

dăruite peşterii pe care n-am părăsit-o vreodată.

Revin din îndepărtate orbite ticsită de cadouri

pe care generoasă le arăt celor care doresc să le vadă.

Acum mă urmăresc căutând secretele

acestei stranii călătorii. Nu pot să spun prea multe

nimănui. Dacă am spus cuiva, am minţit.

Hotelul de o mie de stele oare cui îi va fi de folos?

Fiecare cu soarta; menirea mea e magia.

Geamantanul meu ştie alchimia simplităţii.

În el car obiecte ale unor ore de nesocotit,

necunoscute vremuri şi impecabile miresme.

Nimeni n-o să vadă, aşa că nimeni n-o să înţeleagă

bagajul ciudat pe care l-am adunat în ziua mea de ieri.

Acest straniu periplu care mă face ca în acelaşi timp

să cad la pământ şi să sar până-n cer.

Am coborât în infern, l-am stropit cu sângele meu,

aşa am potolit focul şi VRĂJITOARE m-am numit.

JORGE ANTONIO ENCINAS CLADERA
(Bolivia, 1957)

Sirenele vântului

Gândurile îmi crapă ideile cele mai fierbinţi

care răsar din simţămintele vagi ale neantului.

Fug cuvintele servile care agonizează

pe nisipul arzător al reţinutei dureri.

Izbucneşte nebuloasa furtunoasă a furiei

care dansează sunetul malefic al ceţii.

Sunt pasionat de pânzeturile libidinoase

care întemniţează trupul fecioarei.

Simfonie de metale şi neştiute flaute;

cântece ademenitoare ale sirenelor de marmură,

care au fost tinere, frumoase şi pure.

Dar crustele mării le-au anchilozat;

au ajuns rele, chele şi ştirbe.

Valurile au înghiţit trecutul

şi au vomitat momente ticăloase.

Strigăte ale liniştii

erau împrăştiate pe plaja rea.

Şi între amintirile timpului

se năştea o dimineaţă interesantă.

Era brodată cu stele de mare

care galopau pe alge turcoaz;

şi ţeseau vrăjitele ondine

zestrea logodnicii vântului.

Sirenele mugeau şi blestemau;

se frângeau pe stânci şi ţărmul crestat.

Erau bătrâne, erau rele,

erau sirenele vântului îndepărtat.

Dimineaţa avea trifoi, frunze şi flori:

brize duioase şi cânt mut de păsări.

De atâta chemat al stăpânului

sirenele au ajuns afone şi mute.

Dar acel stăpân n-a venit niciodată;

ţinea un bordel împreună cu Luna.

Iar când au venit infanţii

sirenele erau deja de bronz, oarbe,

cu gurile deschise, cântând suferinţa.

Şi dimineaţa s-a făcut cât ziua întreagă

şi deja nu mai avea tufe; tâmplele i le încoronau

păduri stufoase care-i glorificau sufletul.

Să trec prin pădure devenise năzuinţa mea;

dar cu cât mi-aduc aminte tragismul trecutului,

cu atât mă gândesc că încă mai cântă mute

sirenele vântului.

IVONNE GORDON
(Ecuador/S.U.A, 1953)

Tigrul

Tigrul are toate literele alfabetului

primordial. Şi şi-a lipit buzele pe buzele mele.

Şi o gramatică inexplicabilă s-a ivit. Să

intri în lumea oglinzilor adormite. Să şovăi

la curbele periculoase, să mă văd fără să mă privesc

prin ochii mei să intru în tigru. Să-i aud inima

cum rage aidoma răcnetelor profeţilor.

Ploaia n-a avut nici trup, nici chip. Totul

s-a transformat în liniştea ascunsă a nimicului.

Tigrul n-a scos răgete, răpăit de tobe sau tremur.

Cu mâinile-mi pline de auspicii şi urme i-am mângâiat faţa.

Un abecedar de semne circulare mi-au mugit simţurile.

M-am născut din ochiul meu, ochiul tigrului.

Beau ploaie de litere primordiale. Şi în mijlocul tainei

încolţesc mereu în mijlocul nopţii.

Ayotzinapa

Ayotzinapa, până de curând nu-ţi puteam rosti numele.

Acum nu doar îl rostesc, nu doar îl repet,

îl simt ca o rană deschisă a pământului.

Este o violare a pământului, 43 de fii

ai unor pântece rănite strigă Ayotzinapa

şi nu mai e un cuvânt, nu mai este un loc.

Ayotzinapa este un monument al violenţei,

este un lagăr cu grădini descompuse.

E un strigăt, e un urlet, e cicatrice

şi rană deschisă. Destul.

Ne-am săturat de atâtea sicrie şi vitrine.

MARIA CLARA GONZALEZ DE URBINA
(Columbia, 1952)

Nu era o vineri

A-ţi vorbi sau a nu-ţi vorbi/ durerea mea/ e un mod de a te păstra/ despăstra

(Juan Gelman)

Nu era o vineri pentru a-l citi pe Gelman

şi ale sale hemistihuri dureroase

Nu era o zi

Nu era o vineri pentru o Scrisoare deschisă.

Şi brusc

o fisură se iveşte pe unde se rostogolesc adiourile

Toate-toate

Cele care nu se numesc

Cele care-s pe veci trecute la tăcere

Acele amintiri lipsite de glas

triste

ascunse.

Nu e o durere care poate fi discutată.

De-abia, de-abia poate fi respirată.

Cuvântul

Câteodată: o înfrângere inevitabilă.

Lasa un raspuns